O adunare de tinerei

Un articol de C. STANESCU

O ancheta inutila careia nu-i vad alt rost decât pe acela de a mai zgândari-pansa orgoliile marelui „ranit“ care este mereu scriitorul român publica „România literara“ pe trei pagini de revista zvârlite in gura târgului cultural: „Scriitori de astazi care ar merita sa fie membri ai Academiei Române“. Nu exclud nici intentia de a-i arunca pe scriitori in capul sau la gâtul Academiei. In acelasi timp o asemenea ancheta, cu un astfel de subiect, este un fel de teava de esapament pe unde se elimina fumul toxic al arderilor din „motorul“ masinii. Potrivit initiatorilor anchetei, subiectul va fi fiind unul arzator la ordinea zilei devreme ce s-a oprit asupra lui: ca si nostalgia istorica a Nobelului râvnit si neacordat vreunui român, visul de a fi macar academician la el acasa persecuta pesemne intens constiinta scriitorului român. Multi „repondenti“ ai anchetei au aerul ca „se cer“ la Academie! Ca sa nu mai spun ca, provocatoare, o formulare precum „scriitori de astazi care ar merita…“ ii pune imediat in conflict cel putin mental pe „cei ce sunt“ cu „cei ce nu sunt“, dar ar merita: de ce ei da, iar noi nu?! In fine, sa dam cuvântul câtorva din cei ce raspund la o intrebare care, macar formal, n-a fost pusa: pe cine propuneti sa faca azi parte din Academia Româna? Nonconformist, Serban Foarta nu crede ca este obligatoriu „ca „trebuie“, adica sa faci parte, ca scriitor, dintr-o academie (fie neaosa, fie straina). Asa incât nu recomand niciunul.“ Poetul avangardist, incompatibil cu fotoliul academic, concede ca n-are a-i face batrânei doamne o vina „ca e, mai mult sau mai putin, conservatoare si, in extremis, reactionara, paseista si, adesea, retrograda: caci, conservatoare, o academie trebuie sa fie, –  ea nefiind cu precadere, un for al riscului, al aventurii, al scandaloasei avangarde.“ Prinzându-se in acest joc de-a Academia si de-a academicienii, criticul Al. Cistelecan observa cu umor ca, in buna regula paradoxala, mai toti tinerii cu un comportament anti-academic au facut casa buna cu Academia: „toti boemii si contestatarii s-au dovedit buni academicieni; de nu cei mai buni.“ Acelasi eminent critic, propunând ca tineretea sa ocupe fotoliul academic, spulbera criteriul vârstei ca posibila obiectie: „La vremea constituirii sale, Academia era o adunare, in general, de tinerei.“ Si Marta Petreu consimte la reintinerirea Academiei Române evocând timpul ei auroral: „Daca academicienii o sa-si aduca aminte ca Maiorescu nu implinise inca 30 de ani când a participat la fondarea Societatii Academice, poate ca o sa incerce sa intinereasca un pic Academia de azi“. Lasând la o parte ca uitându-ne in jur nu-l prea vedem pe Maiorescu, lista pe care o propune generoasa Marta Petreu, 40 de nume ilustre de azi, ar compune o jumatate din jumatatea actuala a Academiei Române! Judecând doar dupa numarul celor propusi de cei 14 propunatori – ei insisi concurenti compatibili cu respectivul fotoliu! –, se naste intrebarea tulburatoare, „câte Academii ar putea face Uniunea Scriitorilor?“. Cei 14 propun nu mai putin de 90 de posibili academicieni, asadar jumatate din actuala Academia Româna. Ce ne spune acest „joc“ academic? Pe scurt, acest „joc“ ne fortifica increderea liberala in noi insine si in valorile literare actuale. Ca orice joc pentru distractia societatii, el are menirea de a ne binedispune si intari optimismul aflat in criza. Sigur, sunt si câtiva cusurgii, stricatori de optimism si sarbatoare, care, ca Vasile Dan, vad Academia Româna transformata intr-o mare spalatorie publica: „Mai intâi nu stiu daca onorabilitatea Academiei Române a fost realmente si la vedere reperata dupa 1990…“ Argumentele lipsei de onorabilitate sunt Eugen Ionesco si refuzul acestuia de a face parte din Academia Româna, si Nicolae Manolescu – „nemanipulabil, incompatibil structural cu obedienta (inclusiv a venerabilei institutii) – caruia i s-a refuzat titularizarea ca membru deplin al Academiei Române.“ Intr-adevar, aceasta dezonoare merita mai mult decât o ancheta. Pledând pentru „spalarea“ Academiei de pacatele ei istorice si actuale, Vasile Dan omite sa indice si detergentii necesari acestei vaste operatiuni. El sugereaza, in schimb, excluderea post-mortem din Academie a lui Mihai Beniuc, „academician cu un car de plachete de versuri propagandistice cu care a pervertit gustul unei intregi generatii de români…“ Incapabil sa descopere in Mihai Beniuc un poet adevarat, uneori mare, e liber Vasile Dan sa ramâna in brate doar cu „carul de plachete de versuri propagandistice“ ale celui care „l-a evacuat“, cum spune el, pe Lucian Blaga din Academie. Nu ne spune daca poetul de pe Crisuri l-a „evacuat“ cu militia populara sau s-a opintit de unul singur… Alt „repondent“ tare la teorie, dar corigent la practica este Ion Bogdan Lefter. Da, desigur, el are dreptate sa combata „bârfa“ si aranjamentele premiale, da, este perfect adevarat ca „inaintea numelor ar trebui sa se afle criteriile“ si, in fine, cine n-ar conveni imediat ca „dincolo de subiectivisme si de orgolii, cele mai multe controverse privitoare la coronitele de premiant le naste absenta unor criterii clare, a unei conceptii coerente asupra selectiilor respective“? Când trece insa la practica, la „implementarea“(!) criteriilor si cere adoptarea „principiului valorii“ in selectia premiala si academica, criteriul lui, „principiul valorii“ invocat se topeste imediat sub temperatura bârfei, insinuatiei si a pamfletului ieftin: „Astfel, unul dintre putinii scriitori din «for» se intâmpla sa fie – dimpotriva – un semidoct mare producator de metafore kitsch, prozator nul, insa vestit si indragit pentru comportamentul bonom si pentru uluitoarele lui performante… bahice“. Daca ancheta „României literare“ a mizat pe asemenea rasunatoare dezvaluiri despre „bonomia“ si gusturile oenologice ale unui scriitor român, ancheta si-a atins, fireste, telul, rascolind otetul si favorizând curajul de a fi agresiv si jignitor pe care numai un mare teoretician si-l poate asuma, precum nemuritorul strâmbator din nas, Pococurante, din capodopera lui Voltaire. Câtiva participanti la ancheta respectiva pretind sau sugereaza un fotoliu academic pentru cei remarcati prin „efort civic“: s-ar putea raspunde ca „efortul civic“ nu conduce neaparat la respectivul fotoliu, ci la o mare decoratie ca semn al recunostintei populare si oficiale fata de serviciile aduse patriei. La rândul sau Solomon Marcus sugereaza investirea „instantelor paralele“ (cum ar fi Uniunea Scriitorilor) cu „putere decizionala“ (detinuta exclusiv de Academia Româna), pentru o mai judicioasa „ierarhie a valorilor“. Sunt si alti repondenti, scriitori si eseisti redutabili care au intrat in „jocul“ de-a Academia: unii cu perfecta buna-credinta, altii folosind prilejul, cum se intâmpla, pentru „polite“ ori spre a semana o confuzie generala ingramadind pe „lista“ lor persoane si personalitati incompatibile unele cu altele si cu Academia. Din prima categorie a celor de buna-credinta si onestitate, face parte Ion Vartic, care vine cu o singura judicioasa alegere a unui mare spirit academic fara Academie: „In primul si-n primul rând, Nicolae Balota. Pentru ca are o structura spirituala de academician pur-sânge fiind, asa cum il caracteriza Ionesco, un «monstru de eruditie». Lucru ce se vede, in «Lupta cu absurdul» sau «Euphorion». De fapt, nu e numai un gânditor erudit, ci, in «Caietul albastru» si «Abisul luminat», si un mare prozator. Dupa ce Nicolae Balota va fi primit, in fine!, in Academia Româna, o sa dau si alte nume.“ Dupa acest scurt discurs omagial de primire in Academie, putem spune ca Nicolae Balota este de mult un mare academician si fara Academie. In rest, sa visam la o Academie Româna plina de spirit tineresc, ca la o „adunare de tinerei“ cum era ea la inceput, la vremea constituirii sale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper