Multiculturalism bun, multiculturalism rau. Strainii lui Sartori

Un articol de ADRIAN GEORGESCU

Giovanni Sartori, „Ce facem cu strainii? Pluralism vs multiculturalism“,
traducere de Geo Vasile, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 174 pag

Care este limita pâna la care poate merge o societate pluralista si, deci, deschisa accepând in interiorul ei valuri de imigranti, ,,straini“, fara sa riste dezintegrarea? Cu alte cuvinte, in formularea din titlul primului subcapitol al lucrarii lui G. Sartori, ,,societatea deschisa : cât?“. Pornind de la aceste interogatii de maxima actualitate in contextul, mai ales, al Europei Occidentale si al Statelor Unite ale Americii confruntate cu valuri de imigranti, filosoful italian dezvolta o analiza foarte complexa in care opune, pe deoparte, pluralismul, inteles drept ,,cod genetic al societatii deschise“ (p.15), iar, pe de alta parte, multiculturalismul, vazut nu ca simplu concept menit sa inregistreze existenta empirica a unui numar mare de culturi, ci drept ,,o valoare in sine, prioritara“ (p.51), cu efecte malefice asupra societatilor din secolul al XXI-lea.
Despre multiculturalism
Structurat in trei parti, eseul urmareste examinarea in opozitie a pluralismului si a multiculturalismului, precum si a tipurilor de societati rezultate din aplicarea lor, pentru ca in segmentul final, un apendice la argumentarea propriu-zisa, sa prezinte cazul concret al islamicilor, o categorie de imigranti cu ale carei probleme de integrare se confrunta o mare parte din societatile occidentale.
In capitolul de inceput, „Pluralism si societate libera“, Sartori urmareste, in prima instanta, clarificarea conceptelor, fapt de reala importanta in conditiile dezvoltarii unui ,,novitism“ exacerbat in secolul al XX-lea, soldat, in cele din urma, cu slabirea sistematica a sensurilor anumitor termeni, printre care si cel de „pluralism“. Pentru a evidentia conotatia primara a acestuia, autorul realizeaza un demers istorico-lingvistic, explicând legatura intrinseca dintre ideea de pluralism si cea de toleranta. Astfel, ,,pluralismul presupune toleranta (…), diferenta e ca toleranta respecta valorile celuilalt, in timp ce pluralismul afirma o valoare proprie“ (p.17). In continuare, Sartori demonstreaza importanta pluralismului in aparitia fenomenului modernitatii. Pâna in secolul al XVII-lea, pluralismul era condamnat in cadrul statului, pentru ca ulterior civilizatia si democratia liberala sa il revendice drept element fundamental. De asemenea, geneza partidelor este explicata in conexiune directa cu ideea de pluralism. Trecerea de la „factiune“ la „partid“ este un rezultat al intelegerii si adoptarii pluralismului. „Prin urmare, pluralismul si partidele au luat fiinta, ideal vorbind, in timpul aceleiasi nasteri“ (p.22).
Flexibilitatea tolerantei
Filosoful italian analizeaza, apoi, conceptul de pluralism la mai multe niveluri: pluralismul in sensul de credinta, cel social si cel politic. In cadrul acestui demers, Sartori critica multiculturalismul si neopluralismul pentru intoleranta si intentiile sale secesioniste care, departe de principiile pluralismului, au ca rezultat conflictul dintre grupurile culturale, respectiv tribalizarea culturii.
Toleranta, consensul si comunitatea se inscriu si ele in categoria conceptelor-cheie pentru intelegerea pluralismului si a modului optim de aplicare a acestuia in societatile contemporane. Toleranta presupune, pentru Sartori, acceptarea faptului ca ceilalti au dreptul la opinii si credinte care nu coincid cu ale noastre. Cu toate acestea, este absolut firesc, inerent ca individul tolerant sa considere parerile si credintele celor tolerati drept gresite, numai ca actiunile sale vor avea permanent in vedere respectul si recunoasterea pasnica a libertatii celorlalti. „Care este atunci flexibilitatea tolerantei?“ (p.36). Trei principii sunt enuntate de Sartori: interzicerea dogmatismului, motivând de ce un fapt este intolerabil, apoi „principiul de a nu face rau“, harm principle, termen imprumutat din filosofia contractualista a lui Locke si Mill, prin care nu suntem obligati sa toleram ceea ce ne dauneaza, pentru ca cel de-al treilea element sa fie reciprocitatea, in sensul in care este firesc sa urmarim ca cei pe care ii toleram sa faca acelasi lucru, in replica. Referitor la consens si comunitate, aceste doua concepte se afla in strânsa legatura: primul desemneaza o conlucrare generalizata, activa, dar in cadrul unei comunitati, definita drept grupul primar de apartenenta al indivizilor, dar care presupune automat o izolare fata de „ceilalti“: „Suntem ceea ce suntem si cum suntem, in functie de cine sau cum nu suntem“ (p.41).
„Ce raport exista intre pluralism si comunitate?“ (p.42) reprezinta interogatia finala a primei parti a lucrarii. Problema vizeaza societatile fragmentate, scindate in sub-comunitati, care sfârsesc prin a deveni grupuri opozante ale respectului reciproc, ale tolerantei diversitatii si convietuirii dupa aceleasi reguli. Comunitatea pluralista reprezinta o „achizitie recenta“ si, astfel, aplicarea ei in cazul societatilor actuale este limitata, cu exceptia Statelor Unite ale Americii, caz pe care Sartori il respinge, insa, explicând ca formarea insasi a statului american a beneficiat de avantajul unui melting pot in care toate nationalitatile erau gata sa accepte convietuirea si statutul de „americani“, iar in plus problemele pe care aceasta comunitate le-a rezolvat nu sunt similare cu cele pe care ultimele decenii le-au adus in prim-plan. Valurile de imigranti care, la inceputul secolului al XX-lea, au reusit sa se adapteze societatii americane in formare difera de cele care lovesc Europa de Vest.
Cu toate acestea, remarca Sartori, problemele majore apar numai in cazul africanilor si arabilor, ambele comunitati de religie islamica, si nu in ceea ce ii priveste pe chinezi sau indieni. Raspunsul pe care il ofera filosoful italian se refera la o reactie de respingere nu atât rasiala, cât cultural-religioasa. Aceasta este cauzata de fanatismul si militantismul religios al islamicilor, de viziunea teocratica asupra lumii care include respingerea separatiei dintre Biserica si stat, dar mai ales de felul in care islamicii ii trateaza pe occidentali, constituindu-se in grupuri opozante. Prin urmare, in viziunea lui Sartori contra-cetatenii sunt indezirabili in cadrul comunitatilor pluraliste, acestia trebuind sa respecte criteriul reciprocitatii si sa se adapteze societatilor care le ofera statutul de cetatean. (p.47)
Partea a doua a lucrarii, „Multiculturalism si societate dezmembrata“, examineaza efectele pe care multiculturalismul le are si le poate avea in viitor asupra societatii. Relatia dintre acesta si pluralismul descris anterior devine antitetica, in opinia lui Sartori, nu atunci când prin multiculturalism se descrie o stare de fapt, anume diversitatea culturilor, ci din momentul in care acesta devine o valoare si sfârseste prin a eterogeniza comunitatile in care se aplica. In opozitie cu multiculturalismul „ghetoizant“, „pluralismul pretuieste diversitatea si o considera fertila, dar e departe de a crede ca diversitatea trebuie neaparat multiplicata“ (p.52).
Actiunea afirmativa
Un segment important in argumentarea lui Sartori e constituit de respingerea tezelor lui Charles Taylor, reprezentat al neopluralismului. In subcapitolul „Politica recunoasterii“, autorul explica raportul dintre multiculturalism si societatea deschisa. Rezumând, multiculturalismului ii este necesara, pentru a fi valabil, o societate deschisa, dar o societate de acest tip, dupa cum Sartori demonstrase deja, este una profund pluralista. Prin urmare, multiculturalismul ca valoare nu isi gaseste locul in contextul unei societati deschise. In ceea ce priveste argumentarea lui Taylor, Sartori obiecteaza, in principal, cu privire la ignorarea de catre acesta a conceptului de „toleranta“, pentru ca mai apoi sa insiste asupra politicii recunoasterii. Conform acesteia, respectul fata de culturi trebuie sa fie egal. Filosoful italian opune cele doua idei, varianta pe care pluralismul o presupune este: respectul trebuie sa existe, dar nu poate fi si nici nu trebuie sa fie egal fata de toate culturile.
„Multiculturalistii sunt cei care fabrica (le fac vizibile si relevante) culturile, pe care apoi le gestioneaza in scopuri de segregare si/sau revolta“ (p.72) este concluzia lui Sartori in urma unei analize critice a politicii recunoasterii, actiune menita sa trateze diferentiat grupuri/etnii defavorizate. In practica, aceasta atitudine conduce la reactii dure din partea categoriei discriminate, fie cea deja aflata in postura de a fi „recunoscuta“, fie cea dominanta, deranjata de tratamentul diferentiat, fapt inerent in cadrul comunitatilor umane. Mai mult, arata autorul, grupurile care se bucura de astfel de tratamente nu se suprapun, intotdeauna, celor cu adevarat discriminate, ele fiind, mai degraba, grupurile cu vizibilitatea cea mai mare, „cei care stiu sa faca mai mult zgomot“ (p.71). Concluzionând, comunitatea pluralista are de suferit atunci când se opereaza actiuni de tipul politicii recunoasterii, chiar si in cazul „actiunii afirmative“, parte a politicii anti-discriminare din Statele Unite ale Americii.
In ceea ce priveste politica recunoasterii, subcapitolul „De la lege inapoi la abuzul de putere“ aduce in discutie principiul generalitatii legilor. Desi porneste de la conceptia lui Rousseau legata de demnitatea umana si de recunoasterea universala, argumentarea lui Taylor nu tine cont de generalitatea legilor, element esential in teoria contractualista. Astfel, politica recunoasterii se opune principiului omniinclusivitatii legilor, acceptând exceptii de la regula generala. De asemenea, aceasta politica se afla in opozitie cu constitutionalismul liberal, bazat pe generalitatea legilor, separatia functiei de persoana si neutralitatea statului. Referitor la cetatenia diferentiata, Sartori se pronunta impotriva unui asemenea proiect, motivându-si optiunea prin faptul ca acesta ar conduce nemijlocit la o „segregatie culturala care dezintegreaza in loc sa integreze“ (p.85).
Abdicarea pluralismului
In finalul celei de-a doua parti a eseului, Sartori examineaza problema ridicata de numarul mare de imigranti care, asaltând Europa de Vest si solicitând cetatenia statelor in care se stabilesc, obliga guvernele occidentale la masuri de limitare sau, in limita in care este posibil, de stopare a valurilor de extracomunitari, luând in considerare dificultatile majore de integrare ale acestora in societatile in care aleg sa traiasca. Rezumând, in viziunea lui Sartori greutatile sunt intâmpinate atunci când nou-venitii se opun direct integrarii, având o atitudine ostila fata de culturile cu care intra in contact; aceasta atitudine, in cele din urma, stârneste reactii firesti de dezaprobare din partea comunitatilor, atragând manifestari xenofobe si rasiste. „Atentie asadar : adevaratul rasism apartine celui care-l provoaca“ (p.99).
Partea a treia a lucrarii, apendicele „Straini si islamici“, explica pentru ultima data separatia clara dintre multiculturalismul „bun“ si cel artificial, uzitând exemplul scolilor particulare. Acestea, fie islamice sau catolice, iau fiinta ca rezultat al politicii de recunoastere. Paradoxal insa, aceste centre de invatamânt nu reusesc sa indeplineasca functia lor fundamentala de factor de socializare. Departe de a ajuta la integrarea elevilor, ele conduc la un grad si mai mare, ingrijorator, de izolare. Sartori prezinta, in acest context, exemplul emigrantilor musulmani, specificând diferentele, totodata, intre cei proveniti din state puternic marcate de islamism, precum Iran sau Libia, si cei cu un nivel de laicizare mai mare, ca in cazul Turciei. Astfel, in vreme ce, pentru ultimii, integrarea se realizeaza mult mai usor, „pentru cel ce concepe viata ca pe o sharia, ca pe un abandon si o cufundare in vointa divina, libertatea si laicitatea Occidentului ramin pure aberatii“ (p.122), observa gânditorul italian, ca un posibil raspuns la una dintre interogatiile principale pe care problema imigrantilor islamici o ridica: „vrea musulmanul sa se integreze?“.
In definitiv, in acest mod se traduce conflictul flagrant in care se afla societatile occidentale si grupurile de etnici musulmani: lipsa de disponibilitate pentru integrarea sociala, alaturi de dispretul afisat de catre acestia din urma. In aceste conditii, pluralismul se vede nevoit sa abdice, lasând in izolare valuri intregi de imigranti. De mentionat ca eseul a fost publicat pentru prima oara cu putin timp inainte de atacurile teroriste care au avut loc in Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001.
Lucrarea lui G. Sartori reuseste sa explice cu succes, in viziunea mea, coliziunea dintre pluralism si multiculturalism, precum si pe cea dintre grupurile de imigranti si societatile occidentale. Aceasta din urma reprezina o problema de actualitate in Europa de Vest si in Statele Unite, evenimente precum atacurile teroriste de la Londra, Madrid sau New York ori revoltele de strada, ca in situatia Frantei, conducând la ideea ca afluxul masiv de „straini“ a devenit un fapt atât daunator, cât mai ales greu de controlat. Cu toate acestea, insa, eseul nu trateaza problema imigrantilor din tarile fostului bloc comunist, autorul concentrându-se asupra cazului particular al musulmanilor, fie ei arabi sau africani. De asemenea, lucrarea lui Sartori nu examineaza decât situatia Occidentului, ignorând fenomene asemanatoare din alte zone ale globului.
Concluzionând, putem afirma ca reflectiile lui Giovanni Sartori constituie o ocazie foarte buna de a clarifica contradictiile si, respectiv, posibila complementaritate dintre conceptele de pluralism si multiculturalism, in contextul societatilor democratice, deschise, ale secolului al XXI-lea.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper