Martorul

Un articol de DANIEL CRISTEA-ENACHE

Gabriel Dimisianu, Oameni si carti,
Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2008, 384 p.

Un memorialist atipic este Gabriel Dimisianu, asa cum s-a relevat în ultimul deceniu, mai întâi în sectiunea finala din „Lumea criticului“ (2000), apoi în volumul premiat si foarte bine primit de critica „Amintiri si portrete literare“ (2003), mai recent în acesta intitulat „Oameni si carti“, care îl include si-l îmbogateste pe precedentul, adaugându-i mai multe zeci de pagini de jurnal.
Iesirea din tipic (un cuvânt ce probabil da înca frisoane componentilor generatiei ’60) nu este nici dorita cu tot dinadinsul, nici ostentativa retoric-stilistic. Ea merge în profunzimea reflectiilor si a notatiilor pe marginea celor traite si contureaza, pe fiecare pagina de evocare sau portretizare, o perspectiva complet diferita de a memorialistilor egolatri si resentimentari. Caci acestea sunt cele doua axe sustinând multe dintre contributiile postrevolutionare autohtone. Mai întâi, convingerea ferma ca el, autorul X, a fost centrul lumii si al epocilor în succesiune pe care le rememoreaza; iar daca nu, principala lor victima, haituitul si lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil strâmb, deformat optic al realitatilor socio-culturale pe care cititorul le voia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat. Cei ce stiu mai multe vorbesc si scriu mai putin decât cei care, pretinzând ca au fost în miezul evenimentelor, bat dizgratios câmpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizeaza ca personaj, se ipostaziaza în protagonist si regleaza statura contemporanilor în functie de zigzagul relatiilor personale cu ei. „Concurentii“ sunt drastic diminuati sau nevrotic calomniati, în timp ce o figura complet stearsa care i-a facut scriitorului nostru „dreptate“ apare într-o lumina pe care nu o merita. Cautând în fragmentele memorialistice savoarea subiectivitatii creatoare, dam adesea peste otravuri ieftine si toxicitati mediocre.
De aceea Gabriel Dimisianu e un memorialist aparte, bine individualizat în câmpul cultural românesc. Implicarea, reala si de lunga durata, în actualitatea noastra literara este dublata în carte de o reluare afectiva a episoadelor odata traite. Însa distinctia dintre autorul memoriilor si personajul implicat în ele se pastreaza pe tot parcursul acestui volum absolut remarcabil: prin sinceritate, prin acuratete reconstitutiva si prin adâncime sentimental-reflexiva.
Frapant, cel ce spune eu vorbeste rarisim si se manifesta intermitent în numeroasele scene la care a participat si pe care instanta superioara, auctoriala, le reproiecteaza acum. Personajul rulat de Gabriel Dimisianu (el însusi) este extrem de discret, rezervat, retras într-o conditie de martor ocular al întâmplarilor si evenimentelor ce ne sunt prezentate. Atâta modestie ar putea parea prefacatorie (precum cea a tânarului Nicolae Velea care, student, se adresa colegilor de an cu „dumneavoastra“), daca G. Dimisianu nu si-ar fi asumat de la bun început un rol dificil si ingrat. El se pune pe sine între paranteze si se mentine, voit, acolo, eclipsându-se memorialistic, pentru a nu interpune un ecran de subiectivitate între privirea cititorului de azi si lumea literara postbelica, din deceniile socialismului de stat, care-l intereseaza.
E prima si cea mai importanta datorie a autorului. Asa cum, în anii ’50, scriitorii si profesorii din epoca si scoala interbelica reprezentau, în pofida compromisurilor pe care le faceau, o punte spre un trecut epurat si radiat de catre oficialitate, rolul veteranului de astazi, supravietuitor al unor razboaie ideologice teribile, este sa refaca valorile, reperele, dinamica si atmosfera vesel-trista a vechii epoci literare. Iata cum începe si cum se continua o evocare a „arhitectului de reviste“ George Ivascu, la zece ani de la disparitia sa: „Stiu ca sunt tot mai putini cei carora acest nume le spune ceva. Stiu ca si dintre acesti tot mai putini sunt destui cei carora acest nume le spune mai degraba ceva rau. Au auzit ca a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticaloaselor vremuri. (…) Mai sunt cu toate acestea contemporani ai lui George Ivascu ce gândesc bine despre el, printre care si eu ma numar. Eu cred ca oamenii trebuie judecati dupa efectele faptelor lor, si cum putini au facut numai bine, doar sfintii, oamenii obisnuiti îi vom judeca dupa ce a precumpanit în ce au facut, binele sau raul. Or la George Ivascu binele a fost precumpanitor, daca ne referim, desigur, la profesia, la actiunea lui de critic si istoric literar, de publicist si alcatuitor de reviste. Viata lui personala nu o am în vedere, nu sunt pregatit sa o judec si nici nu am caderea.“ (pp. 65-66).
Daca în acest caz Gabriel Dimisianu elimina din start ingredientul memorialistic, gustul mai picant al unor dezvaluiri din sfera vietii intime, facând o fisa sobra de istorie literara, în alte radiografii va proceda prin disocieri pe „orizontala“, comparând figurile unor critici-ideologi, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmalniceanu, cu cele ale unor activisti lipsiti de întelegerea si ilustrarea literaturii veritabile. Pentru articolele de directie, apetitul cenzorial si terorismul ideologic din anii ’50, Paul Georgescu („conul Paulica“) si Ovid S. Crohmalniceanu („Croh“) nu sunt mai putin culpabili decât un Nicolae Moraru, Traian Selmaru, Mihai Novicov, „dogmaticii intratabili“ ai „obsedantului deceniu“. Dar daca luam în considerare întregul unei personalitati si evolutia ei, autorii atâtor carti valoroase si descoperitorii atâtor talente scriitoricesti (de la Nichita Stanescu si Matei Calinescu la Stefan Agopian si Mircea Cartarescu) sunt în mod evident altceva. Explicându-i în primul rând lui Gheorghe Grigurcu, si apoi si altor denuntatori ai colaborationismului autohton, cum se cuvin puse accentele, memorialistul-analist face doua portrete a caror complexitate o preia si o marcheaza pe cea a personajelor în discutie. El evita în acest mod unilateralitatea receptorului generationist, a carui perspectiva largeste falsificator, „atemporalizeaza“ o anumita perioada: anii ’80 ai lui Crohmalniceanu, interval de generozitate cenaclista si vitalitate critica; respectiv anii ’50 ai aceluiasi, segment al unei prestatii oficioase regretabile.
Obiectivitatea lui Gabriel Dimisianu este admirabila, mai ales când îl portretizeaza pe fostul redactor-sef al „Gazetei literare“, omul care l-a angajat la revista, în urma cu cincizeci de ani si mai bine, pe memorialistul de astazi. Pe de o parte: „Cine examineaza azi fenomenul proletcultist, si o fac din ce în ce mai multi, da în presa timpului peste texte ale lui Paul Georgescu oripilante, cum ne apar acum, în care el milita, aprins si tenace, pentru o «literatura noua», «revolutionara», «partinica», «antiburgheza» si «anticapitalista» («antiimperialista»), însufletita de «spirit leninist».“ (p. 88). În aceeasi directie „progresista“, bine scanata critic: „Textele sale militante, de care am amintit, vehiculau, fara teama de repetare, aceleasi si aceleasi teze despre cum trebuie sa fie cultura noua, literatura revolutionara, în formulari cliseizate care, într-adevar, nu-i prea deosebeau scrisul din epoca de acela al unor Moraru sau Novicov. Treptat, pentru urmaritorul atent, vor aparea însa diferente.“ (p. 89). Prin urmare – si pe de alta parte: „Faptul ca era om de gust, ba înca mai mult, ca era dotat cu o speciala capacitate de rapida detectare a talentelor, l-a dovedit cu prisosinta Paul Georgescu mizând primul, neezitant, pe incipientele manifestari publice, si, uneori, înainte ca acestea sa se fi produs, ale unor tineri ca Nichita Stanescu, Stefan Banulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, Matei Calinescu. Devenind redactorul sef al «Gazetei literare», i-a publicat cât s-a putut de frecvent, a început sa se refere la ei în articolele sale si, mai apoi, sa le consacre exegeze care au surprins prin promptitudine si amploare (de pilda cronica în doua numere ale «Gazetei» la placheta de debut a lui Nichita Stanescu). Nu s-a limitat la impunerea tinerilor din cercul «Gazetei». De departe urmarea si încuraja evolutia clujeanului D.R. Popescu sau a bacauanului G. Balaita, iar mai târziu, dupa epoca «Gazetei», pe a unor St. Agopian, Norman Manea si pe a altora. Relatiile pe care Paul Georgescu le avea cu tinerii (de fapt era el însusi tânar, în anii de care vorbesc, fiindca nu împlinise 40 de ani) luau repede forma prieteniei.“ (p. 91).
Gabriel Dimisianu e un memorialist atipic si pentru ca urmareste si focalizeaza mai degraba binele facut de un subiect, decât raul comis de el. E, asa zicând, un martor elaborat si nuantat al apararii, iar nu un procuror cultural alert si vehement, pus pe asedierea si ruinarea demonstrativa a acuzatilor. Atentia lui merge si spre textele scriitorilor surprinsi în memorii, si spre contextele în care acestea au aparut, încercând, la data respectiva, sa perpetueze sau sa schimbe ceva. Aceeasi întelegere bogata si aprofundata a lumii noastre literare pulsând în memorie si a literaturii propriu-zise trecute în istoria ei îl face sa scrie cu egala patrundere despre Arghezi si Vianu (profesorul la al carui curs, de trei ani, a mers nesmintit), nedespartitii Vladimir Streinu si Serban Cioculescu, „albatrosisti“ stângisti ca Geo Dumitrescu, „saizecisti“ (cei mai multi) ca Nichita Stanescu si Cezar Baltag, Fanus Neagu si Nicolae Breban, Nicolae Velea si Stefan Banulescu, prieteni apropiati ca Lucian Raicu, Sorin Titel, Marcel Mihalas, Valeriu Cristea (a caror disparitie o deplânge în pagini vibrante), braileni demni de aceasta denominatie si bucuresteni totusi simpatici, oameni cu functii decizionale, ca memorabilul sub toate aspectele Zaharia Stancu, si onirici rebeli ca Dumitru Tepeneag…
Curiozitatea si competenta umana a memorialistului se opresc, practic, înaintea generatiei ’80. Desi criticul i-a citit si pe scriitorii mai noi, centrul de greutate al cartii de fata sta pe epoca încheiata în 1989 si pe generatia care, traversând-o, i-a rezistat si supravietuit. Vedem în tablou, pe fundalul cenusiu si mohorât, numai partea buna a scriitorimii noastre, buna sub raport moral si estetic. O razbunare a autorului-personaj care a fost obligat sa suporte si sa înghita atâtea mizerii, în deceniile petrecute în redactia „României literare“, este sa-i ignore memorialistic pe cei imposibil de evitat si ignorat în episoadele de viata reala. Avem deci si aici un anumit unghi de distorsionare a lucrurilor si faptelor consumate, ramase în urma. Numai ca, în vreme ce regula subiectivitatii dâmbovitene este sa hasureze cu negru tot, aproape tot, cu exceptia nimbului stralucitor al autorului de memorii, operatia lui Gabriel Dimisianu este una pozitivanta. O forma de discriminare pozitiva care, în fine, îmi place…
Semnificativa, din aceasta perspectiva, e întâmplarea amuzanta povestita chiar la începutul cartii, în textul (cu un titlu de asemenea edificator) „Prezenta vechilor scriitori“. Cu perfectul simplu ce însufleteste narativ relatarea si pare ca face cu ochiul cititorului avizat, autorul evoca discursul vârstnicului Al. Cazaban la o reuniune literara de la începutul anilor ’60: „Fu poftit în prezidiu unde se aflau, dupa câte îmi amintesc, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Serban Cioculescu si parca si alti scriitori de vaza, iar la celalalt capat al mesei, opus locului în care se afla Cazaban, un înalt activist cultural al vremii, reprezentând C.C.-ul sau Ministerul Culturii. Când îi veni si lui Cazaban rândul sa vorbeasca, se ridica si începu sa spuna cât era de magulit ca se afla într-o atât de ilustra companie, la acel prezidiu, ce mare cinste e pentru el sa fie alaturi de Ion Marin Sadoveanu, de Cioculescu, de Vianu, pe fiecare ridicându-i în slavi pe rând, pentru ce au facut si au dres în cultura româna. Când ajunse la capatul sirului, unde era plasat, cum spuneam, înaltul activist, batrânelul se opri. Îsi scoase ochelarii cu rame groase, privi în directia omului puterii ca prin ceturi, apoi îsi puse din nou ochelarii, iar si-i scoase, si tot astfel de vreo trei ori dupa care spuse candid: pe dumneata te rog sa ma ierti, dar nu te vad bine! Culmea e ca gluma lui Cazaban se dovedi si premonitorie, caci la putin timp dupa întâmplarea de la Casa Scriitorilor, si fara legatura cu ea, înaltul activist fu debarcat din functie si trimis la munca de jos.“ (pp. 11-12).
Dincolo de hazul scenei, pastrat si amplificat în relatarea ei, e de facut observatia ca singurul personaj anonimizat, fara nume (mai bine zis, fara dorinta memorialistului de a-l fi aflat si transmis), este înaltul activist. Scriitorii importanti atunci sunt importanti si acum. Numele lor conteaza si în epoca trecuta, si în epoca actuala, si în aceste memorii care fac punte între ele. Dar functiile înalte ale vechilor ideologi si cenzori care au fost numai ideologi si cenzori nu i-au ajutat sa reziste în timp. Numele lor nu mai conteaza.
În aceste pagini deopotriva exacte si nuantate, aplicate si fin literaturizate (portretul lui Nicolae Velea arata aptitudini de prozator în toata puterea cuvântului), melancolice si lucide în proportii egale, memoria binelui se activeaza si se regenereaza, în timp ce memoria „rea“, a raului, tinde sa se stearga. Printre atâtea subiectivitati inflamate si egolatrii de autori „neîntelesi“, luminoasa obiectivitate a lui Gabriel Dimisianu e ceea ce criticul „saizecist“, prob si performant, i-a oferit acestui nu singur, dar singular memorialist al unei jumatati de veac scriitoricesc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper