Literatura intre fascinatie si teroare. Cultura tolerata

Un articol de VLADIMIR SIMON

In mileniul trecut, am avut onoarea sa asist intr-o seara cum se imbata un secretar judetean responsabil cu propaganda (care includea in sfera ei de competenta si cultura). Când alcoolul i-a inmuiat sistemul de aparare, a simtit nevoia sa-mi dezvaluie marea sa mâhnire: „Pai, crezi tovarase, ca, daca aveam eu liceul, ramâneam atâtia ani la cultura? Imi dadeau si mie politicul sau economia!“. Inclinat catre generalizari, mi s-a parut ca marturia inaltului demnitar comunist enunta sintetic atitudinea reprezentantilor puterii fata de omul de cultura si, implicit, fata de literatura. Demnitarul incerca sa spuna ca, in relatie cu puterea, locul si rolul literaturii este marginal si fara miza. Cu alte cuvinte, inseamna ca partidul nu are mari asteptari de la literatura: nici beneficii spectaculoase, nici pericole mortale. Nicicând reprezentantii puterii nu se incred deplin in scriitori, caci acestia sunt macinati de indoieli sterile. Dintr-odata, imprevizibil, isi schimba radical convingerile si simpatiile.

De aceea literatura este, cel mult, un capriciu social tolerabil. In administrarea existentei lor, a scriitorilor, nu trebuie investiti activisti de prima mâna. Sunt indeajuns cei fara mari merite intelectuale, dar cu simt de raspundere partinic. Literatura era ingaduita sa se manifeste la marginea vietii sociale, iar scriitorii se bucurau de marunte privilegii de breasla, cu conditia sa nu deranjeze functionarea sistemului.
Intimidarea scriitorului
Desigur, in alte timpuri si in alte conditii, atitudinea puterii fata de scriitor si literatura n-a fost numai de desconsiderare. A fost si interes si ignorare. O verosimila proiectie literara a relatiei dintre putere si scriitor propune Stefan Heym intr-un roman intitulat „Relatare despre regele David“ (1973). Etan ben Hosaia este poet, autor al multora dintre psalmii pastrati in Vechiul Testament. Dar este si scribul regelui Solomon, având drept sarcina sa povesteasca pentru eternitate in registru glorios evenimentele domniei regelui David. Cronica sa, insa, va fi considerata de Solomon, fiul lui David, drept subversiva. Amenintat cu moartea, Etan ben Hosaia vrea sa se salveze compunând un panegiric al regelui David plin din stereotipii si banalitati. Nu, nu va fi omorât fizic. In intelepciunea sa, regele Solomon ii harazeste o pedeapsa mai subtila: moartea spirituala si oprobriul vesnic. Dispune ca adevaratii psalmi sa nu mai poarte numele lui Etan ben Hosaia, cu exceptia celui in care isi manifesta slugarnicia. De ce nu il omoara Solomon pe Etan ben Hosaia? „Intrucât moartea trupeasca a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivita regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniti a gândi rau prilej sa afirme ca Solomon, cel mai intelept dintre regi, inabuse gândurile, persecuta pe invatatii scrisului si asa mai departe… pentru aceasta porunceste sa fie trecut sub tacerea mortii“. Si, intr-adevar, in cartea Psalmilor lui David, majoritatea sunt semnati de David insusi, dar apar ca autori si Asaf si fiii lui Core. Doar unul, al 88-lea, este atribuit unui oarecare Etam Ezrahitul, despre care nu avem nicio alta referinta. Ce este de inteles din aceasta parabola? Ca scriitorii nu pun in pericol puterea politica. Daca devin incomozi, puterea poate oricând sa dispuna impotriva lor „tacerea mortii“. Izolarea dictata pe care au trait-o la noi Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, ca sa nu amintesc decât trei cazuri notorii, este cea mai eficienta modalitate de a securiza potentialul ostil al literaturii. Au fost scriitori arestati si persecutati, dar mi se pare mie ca li se imputa mai degraba ceea ce gândesc, decât ceea ce au scris. Procesele politice la noi au fost procese de intentie, s-au sanctionat convingerile, nu faptele. Executii comandate? Sunt zvonuri insistente, dar nedovedite, care se refera la Nicolae Labis si, mai aproape de noi, la Marin Preda. Oricum, cazuri izolate. Nici la noi, nici altundeva, puterea n-a reactionat sângeros impotriva intregii comunitati a scriitorilor. Scriitorii pot fi lesne intimidati, nu este necesar sa fie exterminati. Iar scriitorii, in marea lor majoritate, n-au vocatie de martiri. Oare, poti sa-ti dai viata pentru o carte nescrisa? Nu e mai important sa vrei sa fii lasat sa o scrii? Iar pentru asta, scriitorul este dispus „sa dea Cezarului ce-i al Cezarului“. Presupunerea orgolioasa ca opera este mai importanta decât atitudinile publice transante, l-au facut pe scriitor inofensiv. Astfel, literatura n-a avut si nu va avea capacitatea de a infricosa conducatorii politici precum religia. Exista, insa, o tulburatoare exceptie.
Razboi impotriva scriitorilor
Potrivit estimarilor (o investigatie a lui Eduard Beltov, 1988) vreme de vreo doua-trei decenii, dar cu o intensitate fara precedent intre 1930-1940, aproximativ 2000 de scriitori au fost arestati in Uniunea Sovietica, dintre care mai bine de jumatate au fost executati sau au murit in lagare si inchisori. Intre scriitorii omorâti sau deportati amintesc pe Isaac Babel, Nikolai Buharin, Vsevolod Meyerhold, Nikolai Gumiliov, Boris Pilnyak, Osip Mandelstam, Maxim Gorki, Daniil Harms, la care ar trebui sa adaugam cazurile de sinucidere: Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, Marina Tzvetaeva. Sunt scriitori foarte, foarte diferiti, poeti sau prozatori, realisti sau suprarealisti, evrei, musulmani sau crestini, nascuti la mii de kilometri distanta unul de celalalt. Nu vorbim de crime, ci de un masacru. Ce uneste aceste victimele in destinul lor tragic? Vina de a fi ales sa scrie când tarile si popoarele inghesuite in alcatuirea Uniunii Sovietice erau conduse discretionar de Iosif Vissarionovici Stalin, unicul dictator, dupa stiinta mea, care a dispus uciderea scriitorilor de-a valma. Nu câtiva. Ci zeci de mii. Cum a fost posibil, câta vreme, se stie, Stalin citea, avea relatii personale cu scriitorii? Recita versuri din poetii deportati, se intereseaza de starea lor. Intreaba odata de ce n-a mai publicat nimic poeta Anna Ahmatova. Lui Mihail Bulgakov, care ii ceruse ingaduinta de a fi lasat sa emigreze, ii spune la telefon ca un scriitor isi pierde identitatea daca pleaca din tara sa de origine. Mai mult, se pare ca Stalin i-a comandat lui Bulgakov un roman ce avea sa fie „Maestrul si Margareta“ având in centrul sau Satana. Inainte de a fi executat, Nikolai Buharin ii trimite un mesaj lui Stalin folosindu-i numele de alint din vremea scolii: „Koba, de ce ma vrei mort?“ Nu se stie cu certitudine daca Stalin a dispus uciderea lui Maxim Gorki. Insa este sigur ca i-a impus scriitorului arestul la domiciliu si, aproape sigur, a fost implicat in executia fiului sau. Halucinant, la inmormântarea lui Maxim Gorki, Stalin poarta sicriul victimei sale impreuna cu Viaceslav Molotov, prim-ministru. O asemenea atitudine, expresie patologica a unui cinism absolut, nu poate fi motivata decât de o spaima adânca, tulbure, de nestapânit.
Apogeul sumbru al literaturii
Indraznesc sa afirm ca Stalin era, in egala masura, inspaimântat si subjugat de puterea literaturii. Sigur, precum frica sa fata de medici, de ofiteri, de evrei, si frica fata de literatura era irationala. Dar spaima si admiratia au fost reale si au produs efecte. Tragice in plan uman, fascinante in plan estetic. Poetul Osip Mandelstam, pe care o Oda inchinata lui Stalin nu l-a putut salva de la deportare si moarte, a surprins aceasta ambivalenta: „Doar in Rusia poezia este intr-atât de respectata incât face ca oamenii sa fie omorâti. Mai exista oare un loc unde poezia sa fie un motiv obisnuit pentru crima?“ Pentru Stalin nu exista comunitati sau popoare privilegiate. Intre cei ucisi, numai vreo 300 sunt rusi. Restul reprezinta alte neamuri si etnii incluse in URSS: ucrainieni, bielorusi, georgieni, armeni, evrei. Datorita deportarilor in masa si a epurarilor repetate, literaturi ale minoritatilor Udmurtia, Bashkiria sau Ossetia dispar complet din geografia spirituala a imperiului (John Gordon Garrard si Carol Garrard). Apetitul distructiv nu se intemeiaza pe desconsiderare. Stalin admira scriitorii. Ii considera rivali de luat in seama, care pot atenta la suprematia sa. De aceea teroarea instituita de Stalin impotriva scriitorilor s-a subsumat hotarârii sale de eliminare a tuturor concurentilor, reali sau imaginari. O actiune fara precedent in istorie care, insa, a generat un raspuns pe masura. Pentru ca din spaima lui Stalin s-a nascut literatura sovietica. Agresiunea impotriva constiintelor, pericolul de a fi oricând arestat, politicile economice falimentare, normele absurde impuse, cum a fost „realismul socialist“, toate, au stârnit, oriunde in imensul teritoriu al imperiului, reactii similare. In literatura au creat teme coincidente. Mai mult, atentatul constant impotriva valorilor a provocat cu aceeasi putere performanta. Nicicând in istorie, intr-o perioada relativ scurta de trei-patru decenii, nu a existat o asemenea densitate de scriitori exceptionali. Si nu ma refer doar la opozantii reali sau imaginari ai lui Stalin, ci si la cei, care, intr-un fel sau altul, au reusit sa eschiveze lovituri fatale si „sa se inregimenteze“. Pentru toti, literatura a insemnat o cale de acces catre marile intrebari ale existentei formulate cu violenta, cu disperare, fie in registru realist (ca la Mihail Solohov), fie in cel satiric (ca la Mihail Zoscenko), fie in cel suprarealist (ca la Daniil Harms), sau in cel fantastic (ca la Evgheni Zamiatin). In fond, dramatismul si profunzimea iesite din comun ale literaturii sovietice indreptatesc spaima lui Stalin. Coincidenta cu un imperiu sângeros si nefiresc, literatura sovietica fixeaza momentul de glorie suprema pe care opera literara o poate avea in relatie cu politicul si existenta sociala.
Daca, insa, pentru a atinge limitele extreme ale rostului social, literatura trebuie sa se hraneasca din spaima si sa nasca teroare, ma tem ca pretul este excesiv. Putem sa ne multumim cu literatura ca divertisment intelectual superior si atât.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper