Linistea nelinistii

Un articol de Dan Haulica

Oricât ar parea o lesnicioasa conventie, ideea de retrospectiva mi-a displacut intotdeauna, stânjenitor zadarnica, suspecta de tradare. Exercitiul de regularitate pe care-l presupune, in a ordona elanurile creatiei, nu induce un dinamism al mersului inainte, peste contrarietati care fac obstacol si-l invrednicesc astfel pe artist; caci mai degraba ne indeamna sa banuim, frustrati, o stare dintâi, ca o „preexistenta“ a talentului, ca un orizont virtual chemând nostalgii paradoxale.
Insa atare gratifiante priviri, spre o zariste de nedeplin, pot cumva sa atinga fara gres polaritatea ce urneste initial o creatie coerenta? Intr-o efuziune zvâcnind spre vecinatati de stele, rara in scrisul sau, Cioran proclama tacerea nocturna a ramurilor si gustul de a se nimici in splendoarea gradinilor. Pe oameni, tocmai privatiunea de o asemenea ambianta, de singuratatea blând gânditoare a gradinilor, tocmai „lipsa lor i-a impins in dorul raiului“ – explica eseistul. „Istoria e negatia gradinii“, suna sentinta pe care i-o inspirase genealogia paradisului.
A ridica, asadar, ochii spre cer, a se lasa locuit de apetitul fictiunii originare, intra intr-o dialectica unde opereaza compensator antinomii radicale. Când ne bântuie, fantasma benefica a Edenului nu-i numai un exorcism impotriva precarului. Miracolul acestei iviri sanctifica deopotriva, in real, tensiunea unei râvnite plenitudini. Apetentelor paradisiace nu le luam judicios masura, daca le credem croite dupa tipare fara vlaga, compatibile – tot in termenii lui Cioran –, cu tara unei „rationalitati minore“.
Dimpotriva, tarâmul caruia ii apartine regresiunea lor euforica nu recuza o neteda saturare cu bogatii ale concretului. „Lumea e plina ca un ou“, se putea citi intr-un text din veacul al XV-lea, adus in atentia studiosilor de catre un istoric respectabil, Lucien Febvre.
Enuntul acesta, respirând indrazneata candoare, mi l-am amintit fara efort când am avut in fata tablouri unde proiectia peisajului nu se sfia sa se asemuie unui munte care-si ajunge siesi, balizat de lumini si semne cordiale, tinut strâns in reteaua unor carari si drumuri ce-l infasura spornic. Semnate de Viorel Marginean, pornite inca din anii ’70, pastrând compacta massa reliefului in chingile acestei eficiente reticulare, tablourile acomodau pâna si geometria cea mai abstracta unui soi de bucurie demiurgica. Filtrau, intr-o optiune consecventa, virtuti de faptuitor determinat si vrednic, nu intorcându-se retractil catre un indarat care sa-l limiteze proteguitor, ci avansând – tropism de semn opus –, pe liniile unei partituri, menita sa cuprinda tot mai larg privelistea: precum acele aripi de pasare care, ferm intinse, invoalte, creeaza, ele, spatiul.
Continuitatea proprie unui asemenea demers, nedomolit ritmata de legitime pulsatii, nu m-as mira sa-si afle muzical echivalente. Ceea ce, de pilda, in domeniu melodic, un creator de irepresibila sinceritate ca Ernest Chausson, simtise nevoia sa numeasca „La chanson perpétuelle“, spune mult despre o loiala putere de a nu ceda rupturilor abile. G.Enescu nu-l omagia inutil pe acest compozitor disparut prea devreme, rapus de un accident stupid. Nu cunosc, in ultimul secol, o imagine documentara mai frumos extatica decât aceea care ne face partasi la o transpunere sublima – Enescu interpretând „Poemul“ pentru violina de Chausson.

Dar nu pentru a sacrifica unui demon al analogiilor, bântuindu-ne capricios, e bine sa cânte in pagina de plastica, din când in când, voci care sa ne scuture de suficienta comentariului ultra-aplicat, impleticit in ticuri de sarmana pedanterie. John Ruskin isi ingaduia deschis rezerve fata de asemenea scrupule, ale specializarii aferate. In lungul panegiric, bunaoara, pe care-l harazise productiei turneriene, pentru amplul tablou „Didona construind Carthagina“ – sortit testamentar de catre pictor unei ilustre proximitati, la National Gallery, cu o faimoasa pânza de Claude Lorrain –, entuziasmul exegetului se ingenia sa releve surpriza compozitionala a unui grup de copilandri jucându-se cu mici corabii. Inventia episodului, apta a prefigura, dupa Ruskin, viitorul maritim grandios al cetatii, ii aparea drept o gândire ce n-ar fi pierdut nimic asternuta in scris; caci – „poezie de ordinul cel mai elevat“ – „n-are nimic de-a face cu tehnicismele artei“. Ceea ce Proust va asuma, si el, explicit, când, la 1900, va evoca disparitia ferventului magistru si animator britanic.
Nu e nevoie sa intârziem in demonstratii care sa reitereze epigonic anume intorsaturi de spirit, nu numaidecât istoric localizabile, ci mai degraba datoare unui simbolism latent, bun de repudiat, pentru unii, ca o superstitie caduca. Despre constructiile de iluminanta arheologie morala care l-au ispitit, la cumpana veacului XX, pe un Merejkovski, talente din succesiunea lui literara, ca tumultuosul Andrei Belii, aveau sa se rosteasca patrunzator si echitabil, refuzând etichetele nefundate, de eclectism, si judecatile dispuse a parcela meschin. „Cineva, poate, va spune ca este un eclectic. Eroare“ – lanseaza percutant, premonitor, replica lui Belii.“El este un specialist fara specialitate. Mai bine zis, continua pledoaria, pentru el e limpede ce specialitate are, dar este o specialitate pentru care nu exista inca practica.“ Oricât de enigmatice in aparenta, asemenea asertiuni n-au drept tinta sa ne opuna strictetei. Sta, dimpotriva, in noima lor, sa ne arunce pe orbite unde pregnanta adevarului nu-i stânjenita de salubre dilatari, dezmarginind in noi o fecunda asteptare.

Si, fiindca mersul ideii ne-a condus in preajma evenimentului care suscita actualmente un viu interes parizian, expozitia „Turner et ses peintres“, deschisa acum la Grand Palais, dupa Tate si inainte de Prado, – cum n-am culege ocazia pentru a extrage din lectia acestei confruntari cu peisajul istoricizat, cu fantasmagoria de lumina devenita destin, mai mult decât o placere contemplativa? Ales la 26 de ani membru la Royal Academy, cel mai tânar academician pe care l-a avut vreodata Englitera, William Turner stiuse a-si inradacina succesul prin aptitudini pragmatice, de neaparata trebuinta in sfortarea de a razbate, si de a-si prezerva singularitatea artistica. Mai devreme decât contemporani din alte generatii, sensibil mai vârstnici, Reynolds si Gainsborough, el inaugura, pentru posteritate, la 28 de ani, propria lui galerie, la primul etaj al locuintei din Harley Street. A-si statornici astfel intâlnirea cu publicul, fie si riscând o anume exuberanta cantitativa,– un colectionar, Sir George Beaumont, declarase dezaprobator „Turner n-ar fi trebuit sa arate atâtea tablouri impreuna“ –, toata aceasta franca parada, a bogatiei creatoare, intra in ritualul unei afirmari tenace, care, in fond, e o datorie a talentului. Si, daca ne izbavim de considerente ipocrite, oare asemenea benigne strategii – fara pretextul vreunei ordonate retrospective –, si-au epuizat pe de-a-ntregul virtutile?

In „Tratatul de istorie a religiilor“, una dintre operele ce l-au impus, printre primele, pe Mircea Eliade, un „Avant-propos“ al autorului se deschide prin acest enunt abrupt, vestind o relatie hotarâtoare: „C’est l’échelle qui crée le phénomène“. Massa cantitativului facând presiune asupra definitiei intim identitare, scala afectând, cu variabilitatea ei, insusi ireductibilul cognitiunii –, perspectiva astfel impusa, ab initio, modelului nostru metodologic, nu are cum evita un accent de surpriza sarcastica. Intr-adevar, discursul introductiv al lui Eliade continua citându-l, in aceasta cheie, pe Henri Poincaré: nu fara ironie, se intreba filosoful stiintelor, „un naturalist care n-ar fi studiat niciodata elefantul decât la microscop ar crede ca il cunoaste suficient pe acest animal?“. Departe de simpla aditionare a elementelor, in conglomerat, spectrul cantitatii se poate, deci, acomoda cu o aspiratie catre structuri, catre o gândire de ansamblu.

Mi-a fost aproape o atare concluzie, mi-a iesit in cale firesc, atunci când strabateam ansamblul deloc modest, cu plinatate resfirat, al mostrelor din creatia mesterului V. Marginean, prezente acum la Fundatia Art Society. Pictura si desene – cele vreo suta de piese rostuite in acest spatiu, luându-l in posesie autoritar, modulându-l divers, de la o incapere la alta, temerar, fara precedent inaltându-l, pe verticala unei ascensiuni eficiente, ce infasoara arhitectura intre etaje, serbeaza, neindoielnic, o buna instalare a constiintei creatoare intr-un echilibru depasind hotarât confortul si depasind simpla multumire de sine…
Se vântura, pe dublul ax al acestei spatializari, palpit de aripi prelung brazdând intinderea, urca plural, inguste ca niste ofrande pentru o fântâna alb inocenta, panouri pe care joaca siluete de arbori si penaje in cascada – alcatuirea cânta intr-un soi de montaj neinfricat, mai presus de piesele componente. Nu intâmplator, ma sageteaza amintirea unei formule sugestive pe care mult incercatul teoretician al filmului, Bela Balázs, o zamislise tocmai in legatura cu montajul: „pasarile poete“ – adunând, in faptura lor, concentrat si himeric, zestrea de imprevizibil a cerului.

Si totusi nu, din atâtea zboruri incrucisate, pe simezele expozitiei V. MÃRGINEAN, nu ni se nazare vreo analogie cu o voliera asurzitoare, cu o razmerita la adresa limitarilor ce opreseaza. Asupra pasaretului din imagini, pictorul nu revendica un protectorat coercitiv, tandretea lui serioasa nu le domesticeste in efigie, pentru efecte caznit dragalase. Respectuoasa fata de natura, ecologia aceasta morala intra in planul unei superioare asteptari, parca vizând un schimb posibil de bune maniere, intre omul care observa si obiectul interesului sau. Un precursor de talia lui Jean Charcot, feciorul marelui neurolog, care explorase Antarctica, Arctica si coastele Groenlandei, pentru a pieri in mare, in 1936, odata cu vasul sau „Pourquoi pas?“, apucase, in decenii de truda inteligenta, sa inscrie, printre reusite, veritabile triumfuri ale gratuitatii generoase. Intr-o fotografie luata de pe vapor, se lasa ghicita o imprejurare uimitor simpatica – exploratorul a pus probabil la maximum discuri de muzica, pentru o auditie insolita, si dinspre banchiza sosesc spre sursa sonora pinguinii: lent, solemn, mânati de o curiozitate care biruie reflexele de neincredere.

Când, in anii nostri, Luc Jacquet si-a intitulat filmul despre pinguini „La marche de l’Empereur“, care avea sa-si asigure o primire entuziasta si un Oscar, travaliul sau perseverent, etapele lui rabdatoare petrecute pe banchiza aveau in vedere nu doar un exercitiu de ethologie, descriptiv condusa. Caci degajau, in aspra existenta polara a acestor fapturi, in implacabilul luptei lor pentru supravietuirea spetei, un patetism grav, mai presus de orice duiosii banale. Daca numele filmului, când il citeai pentru intâia data, ar fi putut intretine, pentru un moment, confuzia cu titulatura faimosului Concert beethovenian numarul 5, pentru pian, apartenenta la o sfera de frumusete imparateste inalta nu era uzurpata, caci biologia avea acces la ea, naturalmente, deopotriva cu estetica individualitatii supreme.

Iar in izbânda coregrafica absoluta, realizata de Merce Cunningham, a spectacolului new-yorkez „Beach Birds for Camera“, filmat inca in 1992, ambiguitatea intre pinguini si dansatori, intre plaja si studio – o plaja fara timp, un studio care e prezentul etern al dansului –, atingea culmi de perfectiune tonic asexuata, inchipuind o lume supla si exacta, o fericire neparazitata de vreun tehnicism demonstrativ, de vreo grimasa a performantei. Talpi goale tropaind nevinovat, ca piciorusele columbelor pe acoperisul lumii, intr-un poem celebru, trupuri mulate in alb, doar umerii si mâinile avansând netemator in negru, ca la pinguini, note – in partitura lui John Cage –, silabisite rar la pian, zgomote ca de râsnita sticloasa, ritmate de sarituri rasunând mat, ce e canonic ramânând ingenuu, aleatoriul nealungând o strictete resimtita pâna la secunda. Contaminat cu universul pinguinilor, acela uman e poetic dincolo de prejudecati, iar corpurile se incateneaza proclamând o svelta castitate: când membrele tremura, n-au nimic lasciv sau inutil. Daca bratul subtire isi poarta protetic accentul negru, nici o magie amenintatoare nu exhiba puteri malefice. Nimeni nu joaca moartea lebedei, nimeni nu sucomba, totul vadeste linistit si sigur puritatea Creatiei.
Ca un Eden pe care ni l-au regasit pinguinii, borealismul, de atâtea ori activ in ideatia lui Marginean are, deci, sansa unei exprimari reiterat valabile, a unei adâncite prospetimi.

Se intelege, calea pentru un asemenea blând recurs nu trece doar prin aparentele figurative, harazite volatilelor. Sunt in cauza tarâmuri intregi de peisaj, chemate sa ia parte la o redemptiune care-l dezgheata salubru, intr-o cosmica urnire. Viziunea se cere aici rostogolita vertical, expozitia lui Marginean de la Palatul Unesco, din 1992, suspendase in exterior, pe un zid de granit, un astfel de Survol inextricabil, de lacuri in hatis continuu, de alb al distantelor stratificate, sub bataia unor zburatoare fara numar, vânzolind privelistea. Si toata aceasta intindere, launtric rasuflând ca de curenti multipli, parea in emulatie cu un versant de exotism nordic, straniu inrudita cu spiritul unor picturi ca acelea carora li se încredinta marele arhitect Alvar Aalto.

Suspendata, spuneam, piesa româneasca, a lui Marginean, cobora, in plus, pe umerii unui zid deloc indiferent, in gradina japonezului Noguchi, elev cândva al lui Brâncusi. Ceea ce insemna mai mult decât un hazard, data fiind, la prietenul nostru, o asumare tacuta si ireductibil decisa, a gestiunii lui artistice. Nu l-am simtit vreodata pe Viorel Marginean asteptând sa auda ceva anume despre arta sa: si nici gata sa-si conformeze actiunea vreunei supralicitari ce n-ar avea ochi decât pentru „a merge la sigur“. Putusem surprinde, in practica lui, un amestec de rezolutie apriga si detasare – ca si cum cel care desena, bunaoara, tinând carbunele la capatul unei lungi nuiele de bambus nu infrunta o proba de virtuozitate, ci mai degraba exercita, fara amânare, intreg, acel inexorabil pe care-l comporta iesirea din sine. Nu pentru a-l subsuma unor pariuri livresti – viata l-a imunizat pe aceasta latura –, as proiecta totusi asupra imersiunii sale in concret, in gestica emulatiilor sale de artist, niste esentiale analogii venind dinspre valorile pe care le-a decantat Japonia. Pentru a fi servit exemplar optiuni specifice spiritului Zen, ucenicia de arcas, de pilda, constrângerile ei modest acceptate si ceremoniile fascinante inchipuie un adevarat parangon etic, pe potriva ambitiilor celor mai demne, nutrite de cugetul artistilor. Un neamt, profesor de filosofie, Eugen Herrigel, partas ani de zile al acestor experiente, le-a tratat cu onesta veridicitate, intr-o carte a incomprehensiunii ce devine forta de convingere si raliere. Ce a invatat Europeanul, de la gazdele sale nipone, uneste original contrariile, dupa un itinerar unde Maestrul isi conduce astutios Elevul, pentru o trecere fertila prin sine: care-l obliga sa se scuture de tot ce ar fi povara a Eului, ca sa atinga o superlativa intensitate a tensiunii interioare. Insa o astfel de maxima tensiune se cuvine libera de intentie, de tot ce ar fi proportionalitate meschin calculatoare, intre teluri si mijloace. Cine garanteaza totusi succesul sagetii, daca lovitura nu-mi mai apartine mie – intreaba perplex ucenicul. La care, Maestrul raspunde superb, in traducerea italiana a textului:
«„Si“ tira!». Principiul ce ramâne in maxima tensiune e acela al suveranei afirmatii, un „Da!“ neatârnat de cautiuni ce minimalizeaza. Arcasii Zen au acces la intelesuri adânci, aflate in miezul incordarii artistice. Nu gândea Brâncusi, despre Arta, ca este „un mare Da!“ spus Vietii?

Sub asemenea auspicii, am ghicit mereu inaintarea robusta a lui Viorel Marginean intre atâtea curse intinse pervers creatiei, la vremea veacului din urma. Nelinisti sunt, de buna seama, in continuitatea traseului pe care-l reaminteste Expozitia de la Art Society. Dar nu gresea nici de data aceasta poetul Nichita Stanescu, in comentariul sau de film, „Culorile zborului“, atunci când, magnanim, imparabil, asternea impacare peste rupturile ce tresar in truda pictorului.
Inaltat sa cuprinda avid, nesatios, cartea privelistilor care ne contin existenta, totalitatea de peisaj care ne asociaza intr-o fraterna demiurgie, pictorul asculta de un ethos vital, rostit sagace de catre poet. Cu vorbele sale, luate de noi, aici, drept epilog, „Artistul realizeaza linistea nelinistii“.

Dan Haulica
Presedinte de Onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper