Ion Barbu – 115

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Marii scriitori români sunt tot mai marginalizati. Ei si operele lor. Nu doar în articole si carti ai caror autori s-au specializat în demitizari si ridicole revizuiri de „canon“, fiindca doar la asta se pricep, ci si în manualele asa-zise alternative. Daca se mai gaseste câte cineva cu vocatia constructiei sa-i editeze dupa toate rigorile si la un nivel grafic si tipografic corespunzator, cârtitorii, chibitii, „baietii destepti“ si lucrativi, care mesteca adjective si sintagme pe placul ideologilor epocii si al potentatilor zilei, sar ca arsi. Faptul ca un critic si un istoric literar de talia profesorului si academicianului Eugen Simion a fost denuntat la DNA (imaginati-va: DNA si literatura, DNA si cultura!!! Suna ca dracu! – ca sa folosesc o expresie intrata în folclorul nostru revolutionar si postrevolutionar), fiindca, între alte multe edificii editoriale pe care le-a initiat si coordonat, de-ar fi sa mentionam doar „Dictionarul general al literaturii române“, a… comis si o mare opera de scoatere la lumina, de restituire si conservare a întregului laborator de gândire si creatie al lui Eminescu, este de o trista originalitate chiar si în atât de… originalul spatiu românesc. Când o domnisoara Cucu de prin Ardeal se scandalizeaza în fata unui asemenea edificiu, iar un politruc semianalfabet sesizeaza procuratura pentru a-l ancheta pe cel ce l-a desavârsit, e putred rau marul în Danemarca noastra.
Dar sunt lasate în paragina si casele în care s-au nascut, au trait si au creat scriitori si artisti români. Sau, daca ele se afla într-o stare buna, sunt date unor mostenitori de averi care, ciudat, foarte ciudat, s-au gasit cu zecile si sutele de mii, dupa 1990, pe aici si pe toate meridianele globului. Iasul, de pilda, a fost revendicat aproape în întregime – de la centrul istoric si numeroase cladiri de patrimoniu la terenuri pe care s-au ridicat spitale, scoli sau alte institutii de-a lungul unei jumatati de veac, pâna la cimitire. Ca doar, nu-i asa?!, proprietatea e sfânta! Chiar si atunci când o obtii pe nedrept si cu acte falsificate pe hârtie „învechita“ adusa din China ori cu chichite inventate de notari, avocati si judecatori din „mafia retrocedarilor“, cum cu tristete si cu un sentiment de neputinta îmi semnala un prefect (liberal) de judet, pe care îl citam, cu mai multi ani în urma, într-un articol din „Adevarul“. Nu putini dintre cei care au venit în tara noastra dupa evenimentele din 1989 „de-au cerut pamânt si apa“ nici nu stiau pe unde se afla România. Cum s-a întâmplat si cu cel ce a obtinut Casa Alecsandri din Iasi, unde, începând cu anii ’70 ai secolului trecut si pâna în 2008, a functionat unicul Muzeu al Teatrului din România. Imobilul fusese salvat de la ruina, restaurat si amenajat muzeistic cu bani grei de la bugetul statului acum patruzeci de ani. Strada însasi, pe care se afla Casa Alecsandri, din centrul istoric al Iasilor, se numeste Vasile Alecsandri. Numele i-a fost dat în 1878, Primaria capitalei Moldovei omagiindu-l astfel pe poetul încununat atunci cu binecunoscutul premiu pentru „Cântecul gintei latine“, care venise pe lume si copilarise în stravechea casa, construita de parintele sau, Vornicul.
În acest martie, se împlinesc 115 ani de la nasterea lui Ion Barbu. Un idol al faimoasei generatii ‘60, tot mai uitat în epoca postdecembrista. G.Calinescu – mai european decât toti europenii nostri de azi si de mâine luati la un loc – care a cultivat valorile românesti, ca si pe cele universale, cu toata forta geniului sau a mers cu grija pentru posteritatea autorului „Jocului secund“ pâna la a o determina pe sotia poetului, Gerda Barbilian, sa-si scrie amintirile – memorii ce aveau sa fie „redactate cu o severitate axiomatica, dar încalzite de o devotiune fara margini“, cum le caracteriza un critic. O carte comparabila cu celebre scrieri de acelasi gen precum, de pilda, „Memoriile“ Annei Grigorievna Dostoievskaia. Biograful inegalabil al lui Eminescu si al lui Creanga stia mai bine ca oricine ce importanta au asemenea marturii si documente provenite de la sursa cea mai autorizata. Din pacate, cartea Gerdei Barbilian – „Ion Barbu. Amintiri“ – a aparut abia în 1975, dupa 10 ani de la moartea lui Calinescu, cel care îi schita autorului ciclului „Domnisoara Hus“, în marea „Istorie“, un memorabil portret: „Fizionomie personala de om al soarelui de calcaruri, înaintare de Kurd decalecat. Un nu stiu ce nomad în pupilele boabe de strugur vested. Liniile fetei anguloase, ochii vegetali sporiti într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundati în vis, ai omului ce doarme cu pleoape întredeschise“.
Marele critic ar fi fost, mai mult ca sigur, entuziasmat de „Amintirile“ sotiei lui Ion Barbu. În ele nu exista afirmatie sau observatie care sa nu se sprijine pe document (scrisori, ciorne de scrisori, diverse însemnari, alte marturii scrise). Dar mai ales nu exista nici o nota sentimentala stridenta, nici o lamentatie impudica, nici o efuziune suparatoare, nici o lauda de sine de care sunt pline memorile si jurnalele unor vaduve ale oamenilor de seama, les veuves abusives. Un portret complex cu tuse severe, riguros trasate, expresive, relevând multe trasaturi si trairi nestiute ori scapate din raza intuitiei contemporanilor poetului. Gerda Barbilian, ea însasi intelectual fin si, asa cum o dovedesc „Amintirile“, scriitor sensibil, era mai înainte de toate un caracter. Caci trebuie sa fii un caracter puternic, rarisim, ca sa stai neclintita, o viata întreaga, lânga un om atât de imprevizbil si de o sensibilitate ce friza patologicul. Fire timida, irascibil, instabil, suspicios peste poate, cu „o aversiune contra distractiilor în familie, aversiune pe care a pastrat-o toata viata“ (taifasurile la care consimtea fiind doar cele de la cafenea), Ion Barbu – ne povesteste ilustra sa Doamna – obisnuia sa spuna: „N-am ce vorbi decât despre literatura si matemetici“. Literatura i-a fost irezistibila amanta, iar matematica – sotie. Ce vreti mai mult?, ne-ar fi întrebat cu bonoma siretenie, Serban Cioculescu…
Din cartea scrisa de Gerda Barbilian aflam pretioase date si marturii privind geneza unor poeme ale lui Ion Barbu, precum, de pilda, faimosul „Dupa melci“, la baza caruia sta un episod din copilaria poetului. Tatal, împovarat material, nu a putut plati pachetul comandat de fiul sau la Bucuresti, continând cele trebuitoare picturii de care acesta se simtea puternic atras. Coletul a fost refuzat. „Daca tata nu facea asta – va evoca momentul Ion Barbu mult mai târziu – poate deveneam pictor“. Din aceasta frustrare, scrie Gerda Barbilian, avea sa se nasca peste ani vestita balada „Dupa melci“, o realizare în alt chip si cu alte mijloace a acelei dorinte refulate din copilarie, o capodopera a poeziei românesti. Înca un exemplu. Elev în clasa a opta fiind, liceanul matematician cauta cu înfrigurare solutia unei probleme de geometrie despre care va scrie un articol în „Gazeta Matemetica“, în 1928, cu titlul „Cercurile extern-bitangente“. Dupa 23 de ani, în 1951, Ion Barbu nota pe marginea lui: „Nu-mi place articolul… E artificial. La atât sa naufragieze faimosul meu articol din 1913-1914, niciodata terminat, despre cercurile bitangente la o conica?… Atunci n-am gasit proprietatea semnificativa, m-am scârbit de Matematice, m-am înhaitat cu Baer si cu (Tudor) Vianu. Literatura, chefuri… Ce poate decide o cariera, ce nimicuri, în definitiv? De aici a iesit „Joc secund“ – dar marele matematician a fost îngropat, care se anunta. Sau poate numai amânat pâna în 1935, data celei dintâi lucrari care ma reabiliteaza, «Încadrarea Geometriei Descriptive în programul lui Klein?» Acum, ca am încheiat faimosul articol (1913-1951!) voi muri împacat“.
Am sa închei cu o marturie a lui Vladimir Streinu, „depusa“ doar cu câteva zile înainte de moarte, care capata o semnificatie deosebita în actuala perioada de activism politic grotesc ce i-a cuprins pe multi dintre scriitorii români, e drept nici pe departe de valoarea lui Ion Barbu. Recitesc, deci, în cartea Gerdei Barbilian aceasta scena. Gasindu-l într-o zi pe marele poet la cafenea, Vladimir Streinu s-a trezit – cum zice el – „apostrofat“: „Vino, Vladimire, sa mai schimbam câteva vorbe nemuritoare despre poezie“. Oarecum surprins, Streinu l-a întrebat: „Dar de unde nevoia asta, în acest moment?“. Ion Barbu – care credea în puterea criticii literare si spunea ca „un critic este un «botezator», este cel ce numeste realitati“ care altfel n-ar exista – i-a raspuns mai mult decât lamuritor: „Fiindca prietenii astia de aici m-au intoxicat cu politica!“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper