Invatatura

Un articol de Dan Berindei


Am citit intr-unul dintre cotidienele noastre un titlu de articol: „Milionarii VIP: n-ai carte, ai parte“. La pagina urmatoare, in acelasi numar, alt titlu: „Jay-Z si Richard Branson, fara studii liceale“ (in articol ni se explica faptul ca Branson „a abandonat liceul la vârsta de 16 ani“). Un cotidian cu sute de mii de cititori apare ca un propagator al neinvatarii! In realitate, periodicul cauta sa se alinieze la parametrii unor mentalitati care tind treptat sa se instaleze in societatea noastra. Nu putini sunt tinerii care, indemnati la invatatura, au replica pregatita: „la ce bun ?!“, iar argumentele sunt de tipul articolului referitor la Branson:“N-ai nevoie de studii pentru a reusi si mai ales pentru a face bani!“.

Generatii succesive au fost preocupate sa invete, sa se ridice la dimensiunile unor modele de reusita in domeniile mersului inainte al omenirii. Tinerii care invatau doreau sa se califice in ramurile stiintelor, sa-si depaseasca  inaintasii, sa se afirme prin cunostinte si prin contributia lor la treptata constructie a zestrei umanitatii sau, mai modesti, sa-si dobândeasca un loc cât mai bun in ierarhia sociala, iar fiecare isi gasea pozitia in societate in raport cu gradul sau de pregatire. „Ai carte, ai parte“ nu era o lozinca, ci aceste câteva cuvinte reflectau o realitate.
In perioada stalinist-dogmatica a avut loc un adevarat cutremur. „Originea sanatoasa“ si evident implicarea politica au luat locul calificarii si multe cadre valoroase, daca n-au fost supuse unor teribile actiuni de represiune, s-au vazut inlaturate ori incadrate nu la locul cuvenit potrivit pregatirii si priceperii lor, ci pe pozitii inferioare, „la munca de jos“. Când, in toamna anului 1952, am fost „eliberat“ din functie la Institutul de Istorie si Filosofie, am avut norocul – in nenoroc! –, ca Petre Constantinescu-Iasi a obtinut sa-mi schimbe o litera (din e in d) din articolul in temeiul caruia fusesem eliminat ca „necorespunzator“, deoarece cu e-ul n-as fi putut lucra si nici nu as fi fost angajat decât la pavarea strazilor! Si datorita acestui salvator d am putut lucra – pâna mi-am gasit alt rost si apoi am putut reveni de unde fusesem izgonit –, la o cooperativa, unde am confectionat zeci de mii de placheuri pentru pantofi.
Multi s-au pierdut in urma izgonirii lor din profesiunile pe care le exercitau, dar altii au rezistat si au reusit sa revina in locurile lor de munca initiale si ma pot mândri ca m-am numarat printre acestia, alaturi de alti colegi care au putut face fata „furtunii“, prin munca si staruinta.  Timpurile s-au mai linistit si din nou criteriul pregatirii si-a putut relua locul, desi, din vreme in vreme, „dosarul“ isi recapata functiile nefaste, mai ales când era vorba de o „ierarhizare“. Dar oricum, multi tineri valorosi au reusit nu doar sa faca studii in care s-au evidentiat prin silinta si stiinta, dar chiar sa dobândeasca si câte un post corespunzator prin sistemul repartizarii in functie de rezultatele la invatatura. Multi faceau scoala pentru a invata si se straduiau sa atinga cote mai inalte, pentru ca dupa fapta urma si rasplata: posibilitatea de a ocupa o functie mai buna. Fiinta si o emulatie. Imi aduc aminte cum un satean dintr-un sat teleormanean a venit sa-i dau sfat ce sa faca, deoarece pe ulita satului sau toti tinerii ajunsesera studenti la câte o facultate spre deosebire de fiul sau!
A venit si decembrie 1989, cu toate iluziile sale! Am avut marea bucurie de a fi chemat sa predau la facultate, ceea ce imi fusese interzis aproape o jumatate de veac. Am luat contactul direct cu studentii si, marturisesc, a fost una dintre bucuriile vietii mele. Eram inca intr-o situatie de normalitate in ceea ce privea invatatura. Nu intervenise inca ceea ce va avea loc in perioada urmatoare. Majoritatea celor tineri voiau sa invete si isi vedeau propriul viitor in functie de  rezultatele muncii lor pe acest plan. Unii erau excelenti, altii mai buni, unii erau mai slabuti, dar pentru toti reperele se gaseau in invatatura.
Au mai trecut câtiva ani, societatea s-a integrat mai departe in noi mentalitati, cu bunele, dar si cu relele lor. Am fost invitat sa tin cursuri si la o universitate privata. Aici am intâlnit si alt fel de studenti. In afara celor „normali“, erau acum si unii „de bani gata“ si mai ales tinere aflate in aceasta situatie, elegante, unele venind  – eram inca in anii 90! –, cu masinile proprii la cursuri… daca veneau. Cu oarecare mirare mi-am dat seama ca pentru acestia si pentru acestea invatatura nu insemna mare lucru. O vedeau ca pe o necesitate doar pentru a obtine o diploma. Mai mult decât atât, erau foarte surprinsi sau surprinse, când nu luau un examen sau obtineau o nota scazuta, considerând ca din moment ce platisera taxele la facultate… li se cuvenea si examenul cu o nota buna!
Stacheta s-a coborât. Universitatile private s-au inmultit si coruptia s-a instalat si in acest domeniu ca un cancer. Pentru multi dintre studenti calea de a ajunge la diploma nu mai era staruinta la invatatura, ci recurgerea la „mijloace colaterale“, de la „vorbe bune“ la acte de corupere. In trecut, evident, au mai existat astfel de cai necurate, dar ca fenomene de exceptie. Treptat, s-a asistat in societatea noastra – ca o fata urâta a libertatii! –, la o inmultire grava a lor, lucru facilitat si de calitatea indoielnica a unor cadre didactice aparute peste noapte.
„Repartizarea“ nemaifiintând, in nu putine rânduri obtinerea unui post avea si are la temei „relatiile“ si „pila“, daca nu chiar mijloace si mai neortodoxe. Cel care obtine postul nu este totdeauna cel mai bun, ci acela care a reusit sa gaseasca, nu-i asa?, calea „optima“ pentru a ajunge la tel. Invatatura si calitatea ei nu mai sunt temeiul firesc al reusitei sau nereusitei; de prea multe ori, alte cai se dovedesc mai eficiente. De aici, o degradare a valorii studiilor. Daca mai adaugam la aceasta si argumentele reusitei celor fara studii sau cu ele intrerupte sau minimale, intregim tabloul unei situatii ingrijoratoare.
Din pacate, societatea nu reactioneaza si cu atât mai putin mass -media. Nimeni nu se straduieste sa demonstreze tinerilor utilitatea si necesitatea unor studii temeinice pentru devenirea si afirmarea lor. Dimpotriva, se dau exemplele celor care n-au avut nevoie de invatatura pentru a reusi! Grava este si relativa nepasare sau insemnatate minima care se acorda de catre fortele politice, ca si de catre guverne, actului de cultura si in primul rând procesului de invatamânt. Traim fara indoiala o situatie de decadere in aceasta privinta, mai ales in privinta calitatii. Intre altele, s-a trecut la o simplificare a materiilor si a examenelor. Faceti doar o comparatie intre ce insemna si ce se pretindea la bacalaureat in România in perioada interbelica si ce a ajuns astazi!
Necontenit, ca in toate domeniile, se vorbeste de reforma a invatamântului, care se tot reformeaza… dar rezultatele sunt departe de a implini asteptarile. Nimeni nu se gândeste sa mai priveasca inapoi la devenirea României in curs de 150 de ani, la experienta ce ne-o dezvaluie, la un proces de crestere organic, izvorât inainte de toate din realitatile si necesitatile noastre. Imitam, executam, iar imitam, cladim societatea noastra cu materialele altora, cu situatiile altora. Lasam tineretul nostru sa se piarda de matricea lui fireasca, il formam intr-un sistem de invatamânt inca nefunctional la parametrii necesari, fara a avea de asemenea preocuparea ca acest tineret sa fie mai departe un ziditor de tara. In loc de a face dintr-un tânar un român deschis catre lume, ajutam chiar noi, pe toate caile, la instrainarea acestei nepretuite comori: tineretul! Atât de importantei invataturi nu reusim sa-i dam locul care i se cuvine in complicatele procese prin care trecem in aceasta extrem de complexa tranzitie infinita, necorespunzator cârmuita. Asa incât ajungem sa ne intrebam: unde ne va duce pâna la urma ?!

Un comentariu pentru “Invatatura”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper