Înca o întrebare (II)

Un articol de Daniel Cristea-Enache

Cartea româneasca

Ovidiu Simonca, Pot sa va mai enervez cu ceva? Interviuri între vehementa si emotie, Editura Cartier, Chisinau, 2009, 424 p.


Un binom al interesului reportericesc si critic din „Pot sa va mai enervez cu ceva?“ este, în cazul personalitatilor de mult rotunjite, al batrânilor neexpirati si plini de vitalitate, modul în care ei au parcurs o istorie complicata plus felul în care respira aerul prezentului.

Optimismul lor, jubilatia, aproape, cu care vorbesc despre noi proiecte se datoreaza si faptului ca pretuiesc la adevarata valoare acest prezent democratic, deschis, accesat dupa decenii de munca planificata absurd si de expresie controlata ideologic. Libertatea interioara a scriitorului sau a criticului literar ramâne axa fundamentala; dar contextul politic, supradeterminarea istorica, centralismul etatist, dirijist si uscat ori liberalismul atomizant si energizant care i-a urmat au o importanta nu numai documentara. Ovidiu Simonca e vadit interesat si de aceste conditii „exterioare“ în care arta unui autor se plaseaza, având a suporta conditionari mai fine ori constrângeri brutale. Astfel ca exista o anumita comunicare între seria interviurilor facute cu toti acesti oldies but goldies si cea a dialogurilor purtate cu mai multi scriitori din generatia intermediara, selectionati de jurii de critici ori de catre parteneri institutionali externi, pentru export cultural. Echipa veteranilor si o parte din echipa ce a reprezentat literatura româna în programul Les Belles Étrangères se exprima individual în paginile cartii lui Ovidiu Simonca, vorbind despre lucruri foarte diferite, personalizate, dar pe aceleasi coordonate ale comunicarii lor. Componenta memorialistica si elementul biografic-anecdotic mai picant din raspunsurile vârstnicilor nu distoneaza cu preocuparea celor mai tineri ca experientele si rezultatele lor literare sa ajunga si la un alt public decât cel autohton, într-un circuit mai larg. Europenitatea si occidentalismul, sincronizarea cu lumea civilizata, (re)conectarea cu o alta traditie culturala decât cea reprezentata la noi prin trunchierile si falsurile oficiale, sunt punctele mereu atinse în „Pot sa va mai enervez cu ceva?“: atât în întrebarile programatice ale lui Ovidiu Simonca, cât si în raspunsurile, pe alte teme, date de interlocutorii sai.
Aici s-ar fi impus un contrapunct jurnalistic, prin doua-trei dialoguri facute si cu executivi ori supleanti ai ceausismului izolationist: un exponent al falangei tracomane, de pilda, sau un protocronist care sa ofere un efect de contrast sincronismului post-lovinescian. Marturiile acestora ar fi fost mai ilustrative pentru epoca, în deriva, de care România încearca înca, dupa douazeci de ani, sa se desprinda decât confesiunile intelectualilor care, traind acea epoca, s-au straduit sa nu se lase impregnati si malformati de ea. Cautând sa focalizeze exceptiile, autorul întrebarilor lasa într-o umbra prea deasa regulile strâmbe si formatul de regim totalitar din anii comunismului. Un fanatic al acelui regim, un cenzor activ, strict instrumentalizat, un ideolog al nationalismului centrat pe Marea Conspiratie a masonilor, a evreilor sau a „bubulilor“ lui Pavel Corut ar fi dat si mai multa culoare acestei carti de interviuri oricum pasionante. Dar iata ca Ovidiu Simonca nu este chiar un jurnalist pur, cu un amplu insectar de specimene si tipologii socio-culturale, ci un jurnalist cu o grila critic-axiologica, preferând dezbaterea de probleme, nu traversarea cenusiului socialist si tavalirea prin sosul Tranzitiei (vectorul interviurilor lui Eugen Istodor).
Prea putin diversificata, dar foarte bine articulata, cartea de fata ofera, în fond, un profil rational-aspirational al scriitorului român profesionist – precum si traiectoria posibilei lui integrari culturale. De aceea experienta Les Belles Étrangères este importanta pentru reporter: fiindca e unul din putinele rânduri când se pot vedea nu atât ifosele individuale si nationale, cât nivelele distincte de omologare din sistemele culturale occidentale. Experienta celor doisprezece autori români în turul francez nu a fost una care sa zguduie scena pariziana, ori macar establishment-ul dâmbovitean. Punctul pe i îl pune Stefan Agopian, unul dintre cei mai relaxati scriitori intervievati, alaturi de Dumitru Tepeneag. La începutul si la finalul dialogului, într-un fel de bucla, întrebarile precis directionate si raspunsurile fara morga sunt întru totul lamuritoare: „– Credeai ca prezenta scriitorilor români în Franta nu va însemna mare lucru. Acum, la întoarcere, ai o alta stare de spirit? – Sceptic nu am cum sa mai fiu; programul a fost extraordinar de bine organizat. Întrebarea ramâne: cum putem interesa noi, niste români, pe niste francezi? Si exista un singur raspuns: prin carti traduse si publicate acolo. Gabriela Adamesteanu avea o carte proaspat aparuta la Gallimard, „Dimineata pierduta“, lui Dan Lungu i se tradusese „Raiul gainilor“.“ (p. 272); „– Te-a marcat în vreun fel aceasta experienta? – Pot sa spun ca m-a plictisit. Nu-mi place sa calatoresc, cu toate ca orice om normal ar fi fericit sa plece pe banii altora la Paris, sa stea doua saptamâni în hoteluri de lux, sa fie plimbat prin diverse orase superbe. M-am plictisit, pentru ca eram la corvoada. Noi nu ne-am dus acolo ca sa cascam gura. Am reusit sa vad o singura expozitie extraordinara, la Centrul Pompidou, despre dadaism. Ne-am si amuzat: nu se spunea ca Tristan Tzara sau Marcel Iancu ar fi fost nascuti în România. În schimb, o jumatate de sala era despre dadaismul unguresc.
N-am nimic împotriva, dar membrii fondatori sunt români. Una peste alta, Les Belles Étrangères a fost foarte obositor. Rezultatele se vor vedea daca voi fi tradus; daca nu, asta e.“ (pp. 283-284). Tot despre unguri vorbeste, cu valaha admiratie, si connaisseur-ul Tepeneag: „– Ungurii au fost întotdeauna cu un pas înainte fata de noi, chiar cu doi, ungurii, pentru ca au avut coaie…  – …lasam cuvântul la transcriere? – Da, e un cuvânt frumos, precis, expresiv. Pentru ca ungurii au avut coaie înca din anii ’50, în 1956 mai ales, chiar si rusii i-au respectat. Nu ne punem noi cu ungurii!… Nu stiu, poate sa ne punem cu bulgarii, dar si fata de bulgari stam rau. Veniti la Paris si comparati Centrul Cultural Român cu Centrul Cultural Maghiar. Centrul Cultural Maghiar e un palat, iar al nostru e o maghernita în coasta Ambasadei României. – De ce ar fi numai cauze istorice, din vremea comunismului, pentru lipsa de vizibilitate si de impact a literaturii române în Occident, pentru aceasta evolutie schiopatânda? – Noi am avut individualitati. La individualitati stam mai bine. Ungurii n-au avut un Eugen Ionescu, bulgarii n-au avut un Cioran si nici polonezii un Mircea Eliade. Numai ca, toti trei, si-au facut drum singuri, nu i-a ajutat nimeni. Eventual i-a ajutat situatia nenorocita de aici si au stiut sa se prezinte altfel decât aici, sa zicem. Si geniul lor a contat. Noi am avut individualitati, dar nu cu individualitati impui o cultura si o literatura. Trebuie o falanga!“ (p. 197).
Cu o falanga a virtualei falange se prezinta si Ovidiu Simonca, în „Pot sa va mai enervez cu ceva?“. Gabriela Adamesteanu, Gheorghe Craciun, Mircea Cartarescu se numara printre cei doisprezece performeri români în fata blazatilor francezi, iar Petru Cimpoesu, intervievat la primirea a doua premii importante în Cehia, e un beneficiar al TPS (programul de finantare a editorilor straini interesati de literatura româna, derulat de ICR). Dar, de departe, cel mai implicat în acest proiect de intrare pe rutele culturale internationale este Mircea Cartarescu. La întrebarile punctuale si coerente, în succesiunea lor, ale lui Ovidiu Simonca, scriitorul aluneca neatent sau gliseaza constient de la statura Autorului pentru care numai Scrisul conteaza, la statutul de autor ce stie sa-si gestioneze opera si sa-si promoveze imaginea. Initial, nu întelege foarte bine ce-si doreste: „– Ce tiraj a avut «De ce iubim femeile»? – Sunt o suta de mii de exmplare puse pe piata; probabil ca s-au vândut, pâna la aceasta ora (16 martie 2006), peste 90.000. (…) Cuvântul care exprima ceea ce simt eu este hybris. Simt ca este un moment important în viata mea, pe care trebuie sa-l înteleg foarte bine, sa-mi dau seama ce vreau sa fac de acum încolo si cum pot sa-mi gestionez si scrisul, si viata, si imaginea.“. Putin mai încolo, schiteaza o înduiosatoare „teorie a secundarului“: „Pentru un autor, câstigurile financiare, numarul de carti vândute, editura la care a aparut, traducerile pe care le are, toate sunt lucruri secundare, gestionate de altii, nu de el însusi. Singurul succes de care el poate vorbi în mod legitim este succesul pe care îl are în fata propriilor ochi. Dar asta nu se vede.“ (p. 289). Miza reala e pusa cu sinceritate pe masa interviului abia spre finalul acestuia, dupa o întrebare deferenta, dar la fel de directa a lui Ovidiu Simonca: „– Care ar fi miza lui Mircea Cartarescu, mai departe? – Am, de multi ani, o foarte mare dorinta sa exist în spatiul european“. Si, de parca sinuosul autor s-ar rusina de propria aspiratie, îsi exprima imediat speranta ca ea este împartasita si de colegii de breasla: „Sper ca multi autori români au si ei aceasta dorinta.“ (p. 303). Mon Dieu, cum sa n-o aiba?
Daca în seria anterioara, a veteranilor veseli, personalitatea scriitorului se vedea mai bine decât sistemul închis si rigid pe care l-a depasit, aici, pe aceasta linie de ambitii internationale, eul profund al artistului tinde sa se efaseze. Un creator atât de original ca Mircea Cartarescu raspunde cumintel si timorat, ca un scolar scos la tabla de un învatator totusi indulgent. Mult mai interesante si mai vii sunt contributiile dialogice ale numitului Cimpoesu Petru (domiciliat în municipiul Bacau) si ale Gabrielei Melinescu, o precursoare în dialogul cultural Est-Vest. Dupa ce sectioneaza prin doua rânduri curiozitatea destul de conventionala a jurnalistului: „– Ce înseamna, pentru dvs., aceste premii? – Deocamdata, doar o veste buna. Voi ajunge peste o saptamâna la Praga si voi vedea acolo daca e vorba si de ceva bani.“ (p. 337), Petru Cimpoesu trece la o pagina necunoscuta din biografia sa, o pagina cu adevarat esentiala, pe care o vom vedea îndeaproape. În ce o priveste pe Gabriela Melinescu, biografia si bibliografia ei ajung sa faca una, printr-o rezonanta interioara extraordinara a fiecarei experiente, existentiale si literare. „Ce înseamna constiinta datoriei?“, vine, dificila, întrebarea. Raspunsul e pe cât de simplu, pe atât de greu de pus în practica individuala si comunitara: „Sa fii moral, sa nu fii sedus de vreun avantaj cât de mic. Si sa fii foarte activ, în sensul ca nu poti sa nu traiesti cu timpul tau. Avem datoria sa fim deschisi si cinstiti, cu toate riscurile…“ (p. 265). O întrebare delicata: „Din cei pe care i-ati cunoscut si au plecat spre moarte, de cine va este dor?“. Si o declaratie sentimentala (nu sentimentaloida) coplesitoare: „În primul rând mi-e dor de parintii mei. Dupa aceea, îmi este foarte dor de Nichita si de sotul meu. Îi iau împreuna. Si îmi mai este foarte dor de multi colegi de aici si din Suedia. Într-un fel, îmi e dor de toata lumea care a fost. Pentru ca noi suntem, asta a fost si titlul unei antologii din poezia mea, suntem sustinuti prin «puterea mortilor asupra celor vii». Cred ca fara ceva ce ne-au lasat mortii n-am putea sa fim ceea ce suntem.“ (pp. 266-267). Parca în compensatie, o replica sarcastica de femeie tânara care iubeste si nu vrea sa se comporte tovaraseste, conform eticii si echitatii socialiste, în acord cu morala proletara: „Nicolae Dragos a convocat o sedinta în redactie, spunându-ne tuturor ca scriitorii nu au voie sa-i întâlneasca pe straini, asa ceva este în afara moralei socialiste. Asta ne spunea Nicolae Dragos, înfuriat pe mine si pe Cezar Ivanescu. Nimeni nu îndraznea sa spuna nimic. Eu ma simteam vizata si am întrebat: «Tovarase Nicolae Dragos, chiar si în pat este interzis sa te întâlnesti cu straini?». L-am facut K.O. pe «tovarasul Dragos», care n-a mai zis nimic, s-a înrosit si a parasit redactia.“ Cumva, în aceasta împrejurare, sexul evocat a fost parca mai moral, mai cinstit, decât morala invocata…
La finalul interviului acordat, Gabriela Melinescu da un alt raspuns memorabil intervievatorului sau, un raspuns cât pentru un întreg parcurs uman si scriitoricesc. Dar pentru a nu oferi, prin citat, chiar toate trufandalele din carte, sa ma întorc la Petru Cimpoesu, ludicul, ironicul, „neseriosul“ scriitor cu acest nume, cu o imagine publica croita dupa conturul umoristic din „Simion liftnicul“. De data aceasta, eul profund se impune prin corectarea imaginii pozitive, dar simplificatoare, care circula si va mai circula. Iar corectia nu se face prin cautarea si afectarea unei alte imagini, ci printr-o confesiune socanta în firescul ei, ca toate confesiunile autentice. Cel putin pe mine m-a socat, când am citit-o în „Observator cultural“. Atentia distributiva si centripeta a lui Ovidiu Simonca, insistenta cu care urmareste o pista, sunt aici pe deplin rasplatite: „– Am vazut ca vinerea tineti post. De ce? – Asa m-am obisnuit. – De când tineti post? – De vreo 15 ani. – Tineti toate posturile? – Da. Tin posturile mari, la Paste, la Craciun, si, de asemenea, miercuri si vineri. – Cum v-ati hotarât sa tineti post? – Eu am avut o experienta religioasa acum vreo 15 ani. Toti prietenii ma parasisera, nici parintii mei nu ma mai întelegeau, ramasesem fara serviciu, traiam din expediente. Eu eram ateu, pâna atunci. Singurul la care am gasit «audienta» a fost Hristos. Pâna la acel moment, eram un rebel, un cu totul alt om decât cel pe care îl aveti în fata. Omul cu care vorbiti dvs. acum este cu totul alt om decât cel din urma cu 15 ani. Atunci eram foarte exigent cu ceilalti, doream ca lumea sa fie perfecta, ceream maximum. Eram un rationalist convins. Si toate acestea s-au întors împotriva mea, a fost o «conjuratie a întregului Univers». Am ramas pe drumuri, fara serviciu, despartit de fosta mea sotie. Un renegat. – Parintii ce va reprosau? – Nu-mi reprosau. Nu se dezisesera propriu-zis de mine. Ei erau oameni foarte saraci, dar nu aveau cum sa ma ajute. Ma priveau cu mila, dar fara compasiune. La dvs. a fost vanitate? – Cred ca da. Si atunci am cazut în genunchi si am început sa ma rog. (…) – Experienta religioasa a avut efect si asupra creatiei? – Da. O buna bucata de timp am încetat sa mai scriu. Nu mai era nevoie. Experienta mea religioasa îmi umplea toata viata. Mi se parea de prisos ocupatia scrisului. Nu mai era nevoie. – Când v-ati reapucat de scris? – Pe masura ce am cazut din starea asta. Eu am avut, doi-trei ani, o stare de gratie. Intram în biserica si cântam în gura mare; simteam fiorul acela mistic. Într-o buna zi, mi-am dat seama ca n-am ce face, dar trebuie sa recunosc: cântam fals, fara convingere. Încet-încet, am reînceput sa scriu.“ (pp. 337-339).
Între atâtea schimburi dense si cu fragmente ce se tin minte (raspunsurile lui Andrei Serban, Gabriel Liiceanu, Gelu Ionescu ori Neagu Djuvara se citesc, de asemenea, cu maxima curiozitate si cu real profit intelectual), acesta cu ne-cunoscutul Petru Cimpoesu îmi pare vârful dialogic al unei carti remarcabile. Scrisul exclus de credinta, scrisul excluzând credinta, scrisul-credinta pentru un scriitor, scriitorul si scrisul lui, scrisul si diferitii sai autori-producatori: totul în cursul si în arta, deloc usoara, a unui interviu reusit.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper