In bezna: „Edge of Darkness“ de Martin Campbell

Un articol de CATALIN OLARU

Convingerea ca spionul si spionajul sunt realitati ignobile persista pâna in veacul al XIX-lea, condamnare morala patrunsa de frica si dispretul fata de o activitate malefica, de vreme ce, sub raportul identitatii, implica disimularea, are ca mijloc minciuna, iar ca intentie furtul, aflam dintr-o cercetare a istoricului Alain Dewerpe („Spionul“, Bucuresti, Editura Nemira, 1998, p. 21). „Daca vreun om trebuie ca simte mai adânc nevoie de caldura prieteniei, atunci acela este leprosul moral pe care lumea il numeste spion si care, pentru plebe, se cheama ciripitor, iar pentru administratie – agent“, intindea, in epoca, degetul acuzator Balzac.

Death Wish VI
Mai mult decât un simplu personaj moralmente insalubru, manipulatorul de secrete apare ocazional publicului de azi ca fiind prin excelenta nociv din cu totul alte motive. Nu pentru ca minte, nu pentru ca ramâne in esenta un hot (si secretele au o corporalitate a lor, drept urmare o valoare), nu pentru ca amageste. Ci pentru ca reprezinta o unealta a statului, care e o marioneta a corporatiilor.
Aceasta logica simplista, de extractie mai mult schizoid-paranoica decât marxista, guverneaza o serie intreaga de productii cu pretentii revelatoare din care ar trebui sa intelegem un singur lucru: ca statul e rau, ca face tot felul de manevre pe la spatele cetatenilor, iar problema principala nu e atât ca le face, ci ca americanul de rând nu are habar de ele.
In cazul de fata („Scapat de sub control“, 2010), americanul de rând se intâmpla, in chip cu totul convenabil, sa fie politist. Asta nu inseamna ca dispune de o forta deductiva peste medie (cazul avanseaza doar multumita unei serii de batai zdravene administrate cui trebuie), ci doar ca Thomas Craven (Mel Gibson) mânuieste cu pricepere pistolul din dotare, iar de acest talent e nevoie din plin. Moartea fiicei se cere razbunata, iar vinovat nu e un golan de rând caruia i s-a urcat bautura la cap.
Aproape nimeni nu vrea sa-l ajute, toti sunt vânduti. Acest Dirty Harry cu porniri de vigilante e tradat de toata lumea, i se opune inclusiv vesnicul partener corupt, cel care saboteaza cât poate ancheta, incearca in ceasul al doisprezecelea sa il convinga pe erou sa o lase mai moale sau se repede fara preambul, dar si fara succes, sa il ucida.
Trucul e atât de obosit incât beneficiaza de pe urma unui efect pervers destul de interesant. Oricine il miroase de la o posta, tocmai de aceea functioneaza – il iei drept o capcana, prea e la vedere pentru a fi adevarat. Uiti de el pentru ca este evident. Intuitia se anihileaza pe sine, dar asta nu scade din dezamagirea pe care o produce revelatia, atâta lipsa de imaginatie nu poate fi altfel decât dezolanta.
Sfertul academic
Adevarul e ca filme precum acesta ne dezvaluie la fel de mult despre serviciile secrete precum spun astrograma personala sau anunturile imobiliare despre alcatuirea scoartei terestre. Importanta e iluzia pe care o intretin, aceea de co-participatie la activitatile clandestine ale guvernelor. Nu te invata nimic, dar au pretentia ca iti zic maximul care poate fi zis.
Adevarul e ca serviciile astea din filme se vor atotputernice, insa eficienta lor e una prin excelenta selectiva. Stiu intotdeauna cine si cum il ajuta pe Craven, eliminându-i aliatii cu precizie diabolica, insa mereu dupa ce secretele au fost divulgate. Sunt capabile sa puna la capat operatiuni de proportii epice – o confidenta a Emmei Craven (Bojana Novakovic) intra in masina tatalui sau, ii spune tot ce avea de spus, deschide portiera si coboara; cum pune piciorul jos, cum e spulberata de o masina cu geamuri fumurii.
Gresesc, insa, unde era mai important: la momentul interventiei. O urmaresc suficient de indeaproape pentru a vedea unde se duce, cu cine se intâlneste si ce ii zice, dar nu ii vin de hac inainte de a se mai putea duce undeva, inainte de a se intâlni cu cineva, inainte de a apuca sa spuna ceva. Pur si simplu o lasa in pace, la fel cum il lasa in pace pe David (Shawn Roberts), prietenul Emmei. O fac nu pentru ca ar avea vreo logica sa lase lucrurile in plata Domnului, in orice caz nu alta logica decât cea dramatica, ci pentru ca protagonistul trebuie sa ajunga fata in fata cu papusarul (si sa il ucida), iar de unul singur nu poate face asta. Daca ar putea sa le faca pe toate de unul singur, Craven nu ar mai fi americanul de rând.
Ar fi eroul exemplar, cel de la care te astepti sa ii mearga toate struna. Mecanismul pe care l-ar pune in miscare ar fi de proiectie, nu de identificare, victoria simbolica asupra unui sistem ar fi doar a lui, nu si a noastra, iar fantezii precum Edge of Darkness nu ar mai linisti pe nimeni.
Ci doar ar da idei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper