Golaniile unui gentleman: „Invictus“ de Clint Eastwood

Un articol de CATALIN OLARU

Ceea ce deosebeste „Invictus“ de „Victory“, de „Goal!“ sau de orice alt film care implica un sport de echipa si se termina cu un meci, investit cu o valoare alta decât scorul de pe tabela, este diferenta dintre asteptari si produs.
Golul salvator
„Drumul spre victorie“ (1981) se intâmpla sa fie despre Aliati si nazisti, un baiat lipsit de perspective, dar muncitor ajunge stea peste noapte in „Gool!“ din 2005, si totusi nu te astepti nici de la un film, nici de la celalalt la altceva decât sa-i vezi pe Bobby Moore si Pelé, pe Zidane si pe David Beckham, te multumesti cu draga inima cu atât. Lipsa de rafinament cinematografic e contrabalansata de pase si calcâie, de foarfece si de parade de portar, de finalul slowmotion pe muchie de cutit in care golul salvator vine intotdeauna in ultimul minut. Astfel de filme traduc sportul intr-un limbaj accesibil cinefililor, imblânzind in acelasi timp cinema-ul astfel incât sa fie pe gustul, dar si pe intelesul microbistilor. Rezultatul poate fi agreabil pentru ambele categorii de public, dar nu furnizeaza in mod necesar nici experiente sportive memorabile (sportul inseamna spontaneitate prin excelenta, de aici provine emotia pe care o provoaca), nici capodopere.
Pe de alta parte, se presupune ca o poveste despre implicarea lui Nelson Mandela in Cupa Mondiala din 1995, una povestita de Clint Eastwood, ar trebui sa ne spuna mai mult decât ce am putea afla din orice enciclopedie. Si totusi, singurele momente cât de cât memorabile din acest film lung despre un meci mare sunt cele in care jucatorii se inclesteaza, se imping si se pocnesc, cât pot ei mai tare, acest balans al muschilor nu e vreo lectie despre munca, hotarâre si eroism, e doar un spectacol interesant si nici macar nu dureaza mai mult de câteva cadre.
Campionul e singur in ring
Din film lipsesc cu desavârsire doua chestiuni esentiale pentru un op regizat de Eastwood: Eastwood insusi, in calitate de actor, si suspansul. Bine, suspansul adevarat e un oaspete rar in filmele lui mai noi sau mai vechi, mai bine zis, e un oaspete care doar baga capul pe usa si pleaca in treaba lui, intr-un fel sau altul, personajul sau oricum izbândeste; insa genericul final nu il gaseste cu coafura impecabila a lui Roger Moore din seria „Sfântul“, facând cu ochiul complice catre spectatori, ci prafuit din cap pâna in picioare, lovit, schiopatând, lipsit de compasiune pentru cei ce l-au nedreptatit, fara prea mare incredere in oamenii de lânga el sau in oameni in general. Mandela e la antipod: plin de respect fata de ceilalti, afabil, cu o atitudine eminamente pozitiva, nimeni nu are de ce sa-i vrea raul (cel putin in filmul asta).
Stim ca Mandela nu a cazut victima vreunui atentat, traieste si acum bine mersi, cancerul de prostata e singurul complotist care i-a deranjat batrânetile in ultimul timp. Dar, pret de câteva minute, suntem lasati sa credem ca liderul sud-african a fost totusi tinta unei conspiratii, una despre care nu s-a aflat in 1995 si despre care nu s-a scris pâna in ziua de azi. De fapt e o alarma falsa, o metoda esentialmente artificiala de a crea suspansul, un fapt divers (un avion care survoleaza stadionul in ziua marii finale) transformat intr-o amenintare de proportii. „Invictus“ nu are nici un pistolar ascuns in capita de fân care sa il impuste miseleste, pe la spate, pe protagonist, are doar un erou cu aptitudini de alergator de cursa lunga care câstiga la pas, caci concureaza de unul singur.
Mecanismul de care filmul se foloseste, de fiecare data acelasi, e unul in trei trepte: 1. Omul alb e axiomatic rau. 2. Mandela il seduce pe omul alb si 3. Omul alb il accepta pe omul negru si in consecinta devine bun.
Garzile de corp albe le accepta pe garzile de corp negre, tatal capitanului nationalei o accepta pe menajera de culoare ca parte din familia lor si se bucura impreuna ca fratii de fiecare gol, taximetristii albi il ridica pe umeri pe baietelul negru când echipa triumfa, pretutindeni aceasi poveste, toate sunt cumva meritul lui Mandela si al exemplului pe care el l-a dat unei natiuni.
Intr-un fel, Mandela il emuleaza pe eroul intruchipat dintotdeauna de Eastwood, de un cool de neclintit, având intotdeauna dreptate, intotdeauna invingator. Poate e ceea ce Eastwood, mult mai tolerant in viata de zi cu zi decât „Dirty Harry“, si-a dorit dintotdeauna sa transmita (si nu a reusit). Privit din acest unghi, „Invictus“ e un soi de testament.
Un testament moral, nu artistic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper