„Los Angeles Times“: Gala Oscarurilor. Iceberg-ul anxietatii

Un articol de CATALIN STURZA

Premiile Oscar sunt, pentru scepticii care privesc fenomenul din afara, doar un instrument de marketing, o cale de a creste incasarile la box office si salariile starurilor, in vreme ce oamenii din breasla vor asocia premiile cu carierismul, egomania si cultul celebritatii starurilor. Nici una dintre aceste viziuni, arata criticul de teatru Charles McNulty intr-un articol din „Los Angeles Times“, nu justifica rolul „ridicol de important – intr-adevar mitic“ pe care aceste premii il joaca in viata noastra culturala.

McNulty vine cu o teorie personala in privinta Oscarului si a premiilor semnificative din lumea filmului, in general. Teza lui e ca aceste ceremonii nu sunt auxiliare fata de arta actoriei ci ca, dimpotriva, ele pun in lumina o dinamica esentiala – una care „ne implica si pe noi, spectatorii cumparatori de bilete in egala masura, in toate privintele, ca pe actorii insisi“.
Actorii sunt cei care „fac explicite gândurile si sentimentele ce sunt, in mod normal, implicite. „Rostitori camuflati ai adevarului“, scrie McNulty, actorii resimt o vina trecatoare pentru intruchiparile lor de pe scena – ei „activeaza dincolo de lungul brat al legii sociale, ceea ce explica, poate, amestecul de reprosuri si de veneratie pe care l-au inspirat de-a lungul istoriei“. Si acesta e doar vârful unui iceberg al anxietatii. Actorii se bucura de o libertate de invidiat, insa libertatea lor are un pret: teama ii urmeaza peste tot: va fi noul film un esec? Daca fanii mei incep sa devina indiferenti?
Charles McNulty citeaza un interviu cu Meryl Streep, din antologia „Actors at Work“, in care actrita foloseste cuvântul idis shpilkes („anxietate turbata“) pentru a descrie teroarea ce poate lovi pe platourile de filmare. „Innebunesc pe interior. Transpir si ma cuprind grijile si spun «Am nevoie de un moment». Intru in rulota si nu exista nimic acolo care sa ma poata ajuta. Nimic. E un mod ingrozitor de a-ti câstiga existenta“, spune Streep.
Vulnerabilitatea actorilor e o conditie pentru ca ei sa-si poata face meseria. „Când ii laudam pe actori pentru vulnerabilitatea lor“, scrie McNulty, „recunoastem, indirect, acest imprumut al sinelui catre un altul fictional. Actorii aplaudati de critica stiu cum sa sape in interior pentru a inregistra adevaruri psihologice in afara. In mod ironic, e un proces ce-i poate lasa pe actori cu sentimentul ca li s-au smuls toate formele de aparare, chiar in timp ce ii infasoara, in cea mai glorioasa dintre fantezii, in slava Oscarului“.
Exista, in plus, o sursa mai putin evidenta, si totusi la fel de puternica de ingrijorare, arata Charles McNulty: amenintarea de a fi pedepsiti „pentru expunerea partilor noastre ascunse, pentru trancaneala despre secretele noastre colective, pentru transgresarea liniei a ceea ce e permis sa arati. Pe scurt, pentru a face tot ceea ce se presupune ca un film de Oscar ar trebui sa faca“.
Teama de represalii e, astfel, unul dintre riscurile psihologice ale profesiei. Aplauzele, ce exprima aprobarea, prin lovirea mâinilor, sunt un mijloc de „a alina aceasta teroare primara, de a asigura actorii ca jocul lor de-a himerele nu a jignit (…). Ovatiile, la fel ca premiile, sunt un gir – si in egala masura ceva care aminteste cine are, in ultima instanta, cutitul“.
Oricât ar fi de spectaculos momentul in care un dramaturg sau un scriitor câstiga un premiu Pulitzer, efectul nu e deloc acelasi cu clipa in care un actor câstiga un Oscar. „Scriitorii au un ochi atintit asupra posteritatii“, crede Charles McNulty. Actorii de cinema, chiar intr-o epoca in care filmul si televiziunea au eclipsat scena, urmaresc faima in interiorul propriei epoci. „Actorii pot sa aiba parte de mai multa mediatizare decât alti artisti in timpul vietii lor, insa celebritatea lor e un castel din nori“. McNulty il citeaza pe eseistul englez William Hazlitt, care observa, in secolul al XIX-lea, cum „despartirea de acesti vechi favoriti ai publicului ne arata scurtimea vietilor umane si desertaciunea placerilor omenesti. (…) Stralucitoarea si agitata lor celebritate masoara arcul ce subintinde scurta noastra existenta“.
Acest sentiment al scurgerii timpului, al unor pietre de hotar ale istoriei strabate ceremonia decernarii premiilor Oscar „chiar mai acut decât fixatia covorului rosu, cine ce toaleta poarta. Orgoliu si umilinta, talent si hazard, isterie si sentimente inabusite – aceste polaritati ce ne definesc sunt augmentate in actorii nostri care, când trec in cercul câstigatorilor de Oscar, primesc, odata pentru totdeauna, siguranta ca eforturile lor nu au fost in zadar“.

Un comentariu pentru “„Los Angeles Times“: Gala Oscarurilor. Iceberg-ul anxietatii”

  1. aprilie 2, 2010 la 8:11 am

    Sunt surprins de modul in care un grup de presiune incearca sa schimbe orientarea revistei spre scopuri propri.Sper sa nu reuseasca si sa putem citi din nou in paginile pevstei cronici ale redactorilor care publicau articole foarte bune in saptamanile trecute. Popa

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper