Fitilul rece: „The Hurt Locker“ de Kathryn Bigelow

Un articol de CATALIN OLARU


Orice analiza a intraductibilului „The Hurt Locker“ (2008) nu poate sa nu tina seama de doua chestiuni. Prima, legatura cu razboiul din Irak, e semnificativa sub aspectul urmatoarelor variabile: este sau nu filmul veridic, ce vor realizatorii lui sa transmita si ce cred juriile si publicul ca filmul transmite despre conflictul care ii serveste drept cadru. A doua, candidatura la Oscaruri. Intra in calcul droaia de premii câstigate, motivele care i-au facut pe membrii Academiei sa-l voteze, dar mai ales motivele care i-au facut pe membrii Academiei sa-l prefere principalului contracandidat, „Avatar“ al lui James Cameron.

In egala masura, orice analiza trebuie sa porneasca de la urmatoarea realitate simpla: ambele grupe de intrebari si conexiuni tin strict de context si sunt straine de filmul insusi. Nu il fac nici mai bun, nici mai prost decât este. Altfel spus, or fi ele importante, dar nu sunt altceva decât zgomot.
Din punctul meu de vedere, de ce l-au votat membrii Academiei putem doar banui (sau mai degraba specula), iar comparatia cu „Avatar“ pur si simplu nu se sustine. Oricât am dori-o, cele doua productii nu pot fi comparate: sunt obiecte asemanatoare, dar din clase diferite.
Merita remarcat insa un lucru: desi filmul lui Cameron e un basm cu dinozauri colorati pe o planeta indepartata in viitor, iar filmul lui Bigelow are loc in Irak, acum, „Avatar“, iar nu „The Hurt Locker“ e o critica la adresa razboiului din Irak.
In raspar
A spune ca „The Hurt Locker“ critica razboiul din Irak echivaleaza cu o interpretare foarte libera a mesajului filmului regizat de Kathryn Bigelow. Asta in masura in care putem vorbi despre un mesaj care sa aiba ceva de-a face cu razboiul (cu orice razboi). In tot cazul, cuminte ar fi sa spunem ca actiunea filmului are loc in Irak si atât.
Trei sunt pistele de interpretare posibile din acest punct de vedere. Conform ipotezei deja enuntate, filmul s-ar defini in principal prin raportarea la razboiul real inca in desfasurare. Mai exact, ca ar putea fi subsumat curentului pacifist care sustine ca razboiul (acest razboi) e rau, ca interventia americana in zona e rea si ca ambele trebuie sa inceteze cât mai curând.
Ce-i drept, soldatii americani ai lui „The Hurt Locker“ sunt departe de a fi sfinti. Beau de sting si foarte convinsi de opera lor de civilizare a unui teritoriu ostil nu sunt; de altfel, nici nu-si pun vreodata problema ce cauta acolo. Cei mai multi abia asteapta sa ajunga acasa, vor doar sa scape cu viata (exceptie face protagonistul, un fel de cowboy in costum de astronaut, starul echipei de genisti). Dar nici irakienii nu sunt tocmai pâinea lui Dumnezeu. Ascunsi sau la vedere, de unii singuri sau in grup, cei mai multi dintre ei stiu una si buna, sa arunce cât mai multi americani in aer, nu conteaza cum. Insurgentii din film nu sunt nici victime inocente, nici agresorii care lovesc pentru ca sunt loviti. Sunt un organism ucigas amorf care nu poate fi anihilat in nici un fel. Cumva, soldatii si acest organism amorf trebuie sa traiasca toti in acelasi spatiu, astfel enunta problema „The Hurt Locker“, fara macar sa incerce sa ofere o rezolvare.
O astfel de abordare face ridicola aproprierea ideologica a filmului de o tabara sau de alta. Nu numai ca nu se situeaza de nici o parte a baricadei, nu numai ca nu spune cine are dreptate, ci notiunea insasi de dreptate e pusa sub semnul intrebarii.
In strânsa legatura cu aceasta cheie de lectura este ipoteza conform careia tinta marelui câstigator al Oscarurilor de anul acesta nu e una precisa (cutare razboi, cutare armata, cutare presedinte), ci filmul condamna razboiul in general. In parte, aceasta tratare se sustine; daca filmul lui Bigelow spune ceva despre razboi, atunci ceea ce spune e ca acesta omoara fara discriminare o gramada de oameni din ambele tabere, ceea ce nu prea poate sa fie in regula. Altfel, „The Hurt Locker“ e mai degraba thriller  decât war flick: tensiunea e permanenta, iar inamicul e in acelasi timp pretutindeni si nicaieri.
Guvernele din noi
Filmul se distanteaza de teoriile care diabolizeaza establishment-ul, vazut ca unic vinovat pentru tot raul din lume (implicit si pentru existenta razboaielor). O parte din vina se prea poate sa fie si acolo, in acele interese oculte, dar cu siguranta nu e doar acolo. E si in oamenii de rând, in cei care merg la razboi (fara soldati, nici un razboi nu poate fi purtat), e si in comoditatea noastra, a tuturor. Spre final, eroul se gaseste debusolat printre rafturile pline ale unui supermarket. Fatalmente, bunastarea celor de aici (unde prin „aici“ se intelege lumea civilizata) se bazeaza intotdeauna, intr-un fel sau altul, pe nefericirea celor de acolo.
In sfârsit, se prea poate ca filmul sa nu aiba nimic de-a face nici cu razboiul din Irak, nici cu razboiul in general; „The Hurt Locker“ povesteste modul in care niste oameni obisnuiti se descurca intr-o situatie iesita din comun. Pe scurt, e o poveste si atât.
Parerea mea e ca doar prima posibilitate se exclude din start, si ca decodificarile in aceasta cheie (a propagandei anti-americane, anti-razboi) tin mai mult de modul cum gândim noi, spectatorii, decât de ceea ce filmul singur ne arata.
Ceea ce conteaza pâna la urma e ca, indiferent de intentii, „The Hurt Locker“ functioneaza si dez-ideologizat, ca simpla poveste. O poveste care impresioneaza acum si care va impresiona si atunci când ecourile stirilor de azi se vor fi stins demult.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper