Fericirea ca pretentie

Un articol de DAVID ILINA

Intr-o istorie de peste doua mii de ani a filosofiei nu s-a spus oare cam tot ce era de spus pe tema fericirii? In plus, exista suficiente motive sa crezi ca, in lumea „dezvrajita“ in care ni se intâmpla sa traim, fericirea a cazut iremediabil in desuetudine. Cu privire la termenul in cauza: un „stravechi cuvânt prostituat“, de care am vrea sa ne descotorosim, spune un autor contemporan. Si totusi, „demonul teoriei“ lucreaza…

Un  aer proaspat razbate dinspre „Cea mai frumoasa istorie a fericirii“, carte publicata de Editura ART in 2007. Acest izbutit „dialog pe trei voci“ (André Comte-Sponville, filosof, Jean Delumeau, specialist in istoria mentalitatilor religioase, Arlette Farge, istoric) incearca sa refaca povestea fericirii, strâns impletita cu istoria insasi a filosofiei. In prologul cartii, Alice Germain scrie intr-un loc: „nu suntem daca nu suntem fericiti“. Altfel spus, „fericirea a devenit un imperativ“, fiind pusa in mod straniu sub semnul lui „trebuie“, care induce o obligatie. Autoarea prologului nu face decât sa constate ceea ce as numi stadiul terminal al unei obsesii milenare: transformarea fericirii din aspiratie in datorie. De acum inainte „imi sunt dator fericire tot atât cât mi se datoreaza“ (P. Bruckner).
Nicolas Malebranche pare sa fi fost primul care a folosit expresia „datoria de a fi fericit“, reluata ulterior pâna la saturatie de numerosi alti gânditori. De fapt, atât in privinta intelesului acordat fericirii, cât si in legatura cu conceperea ei ca datorie, Malebranche se inscria intr-o traditie care venea de la Aristotel. Celebrul filosof grec considera ca orice om, potrivit telos-ului sau specific, nu numai ca poate, dar trebuie sa atinga eudaimonia (treapta desavârsirii sau a fericirii) prin practicarea virtutilor. Fericirea… Un termen seducator si derutant, prin sensurile lui contradictorii. Vreme indelungata fericirea a fost mai mult un vis, oamenii abia daca ii rosteau numele. In schimb, in societatea actuala, numita a hiperconsumului, se inregistreaza un fapt intrucâtva nou: fericirea este mai mult decât o datorie, ea a luat proportiile unei pretentii de masa. Sa insemne aceasta si devalorizarea ei?
Stimulat de amintitul dialog, dar si de alte câteva lucrari recente, m-am gândit ca n-ar fi lipsit de interes sa-l conectam pe homo praetentiosus cu homo felix, in nadejdea ca am putea intelege mai bine conditia omului contemporan. Logica – asa cum ii sta si bine – ar interveni probabil pentru a-mi semnala eventuale incongruente: daca vorbim de pretentie, nu este ea, cumva, mai curând indiciul nefericirii? Indiferent de motivatia care il mobilizeaza, nu e oare pretentiosul un ins neimplinit, prin urmare unul nefericit? Pe de alta parte, nu e omul cu adevarat fericit acela care nu mai are nici sperante, nici pretentii? In aceste conditii cum s-ar putea face jonctiunea intre fericire si pretentie? In ce sens ar putea fericirea sa faca obiectul pretentiei? Voi recurge la câteva decupaje istorice cu intentia de a afla mai multe despre natura fericirii, cât si despre natura pretentiei, despre posibila lor legatura.
Pâna atunci, o distinctie de ordin tehnic, indispensabila pentru buna intelegere a lucrurilor: una este a pretinde fericirea, a o revendica in calitate de bun in sine (summum bonum) si altceva este a te pretinde fericit, a pretinde ca esti ori ai putea fi beneficiarul acestui tip de experienta. (Fireste, asa cum unii pot pretinde ca au fost, sunt sau ar putea fi fericiti, altii pot pretinde contrariul). In primul caz, soliciti o mobilizare a resurselor capabile sa-ti procure fericirea  (ca pe ceva ce nu posezi, dar pe care il doresti insistent si crezi chiar ca ti se cuvine). In al doilea caz, ceri sa fii crezut sau macar sa se ia nota de ceea ce sustii (interlocutorul nici nu are incotro, trebuie sa ia lucrurile asa cum ii sunt prezentate, el n-ar putea contesta experienta pur subiectiva a altuia, experienta la care, in principiu, nu are acces). In fine, distinctia semnalata poate fi caracterizata si in urmatorii termeni: a revendica fericirea reprezinta o pretentie materiala, iar a sustine posesia ei experientiala reprezinta o pretentie formala, asertiva. In cele ce urmeaza, trecerea de la un sens la altul va rezulta, sper, din context.
„Toti oamenii doresc sa fie fericiti; toti, fara exceptie“, scria cu intentie amar-ironica Blaise Pascal acum vreo trei secole. Chiar si „cei ce se omoara“ sunt mânati intr-ascuns de aceeasi dorinta. In fiecare din noi, orice sau oricine am fi, e sadita in chip natural „vointa de fericire“. Daca n-am apucat inca sa gustam fericirea, o cautam cu ardoare; daca ne umple deja sufletul, am vrea sa nu mai plece; daca am pierdut-o, am vrea sa o recuperam degraba. E adevarat, nu ne e prea clar ce va sa zica „fericirea“ sau ce anume  ne-ar putea face fericiti, in ce directie ar trebui sa o cautam, dar nu o pierdem nicio clipa din vedere: „Vointa nu face niciodata nici cel mai mic gest decât cu acest scop. Acesta-i de când lumea motivul tuturor actiunilor omenesti“, aprecia autorul celebrelor „Cugetari“.
Inainte chiar ca „filosoful luminarii“ – l-am numit de aceasta data pe Immanuel Kant – sa faca din ratiune temeiul autonomiei persoanei si sa ridice apoi aceasta autonomie la rangul unui principiu constitutiv al umanului, Pascal se aratase sceptic in privinta ei: doar prin el insusi, prin propriile lui resurse si eforturi, e de parere Pascal, omul nu poate obtine adevarul, nu poate dobândi binele. Ratiunea ne ridica deasupra tuturor celorlalte creaturi, ea este cea care asigura „maretia omului“, dar nu mai mult de atât. Ratiunea nu poate afla in ea insasi certitudinea, nu-si poate fi siesi reper ultim. Pe scurt, omul nu-si este suficient. Mai rau, nici nu poate ramâne doar cu el insusi fara sa cada in plictis, dezgust si deznadejde. Sfâsiati de contradictii ireconciliabile, in ultima instanta de „razboiul launtric al ratiunii impotriva pasiunilor“, ne dovedim slabi si neputinciosi: „Cautam adevarul, dar nu gasim decât incertitudine. Cautam fericirea, dar nu gasim decât nefericire si mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevarul si fericirea: insa nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire“.
Plasat in hotarele unei antropologii de tip crestin, Pascal impartaseste convingerea ca, fara credinta, fericirea este o himera. In alti termeni: fara credinta in Dumnezeu (dar nu Dumnezeul filosofilor, ci Dumnezeul lui Avraam), vointa de fericire a omului ramâne o speranta desarta ori, si mai rau, degenereaza intr-o pretentie vanitoasa propagata dogmatic de catre anumite secte sau scoli, care se contesta reciproc. Si daca fericirea nu ne e data spre a se putea implini in aceasta lume, care sa fi fost intentia Creatorului atunci când a sadit adânc in inima omului dorinta fericirii? Raspunsul este intrucâtva straniu: „Aceasta dorinta ne este data atât pentru ca sa fim pedepsiti cât si pentru ca sa simtim de unde am cazut“. Acesta e omul, o fiinta decazuta, care nu mai stie unde sa se aseze, care e sortita ratacirii: „Simte in el urme ale unei stari fericite din care a cazut si pe care nu o poate redobândi; o cauta cu neliniste si fara succes, peste tot, in intunecimi de nepatruns“. Ce ar putea fi straniu aici? Nu atât ideea subiacenta a unui Dumnezeu cinic si razbunator, cât asocierea fericirii cu pedeapsa. Dorinta, speranta amagitoare, pretentie vana, ratacire, pedeapsa si har – in mare, acesta e cadrul conceptual al analizei pascaliene a fericirii.
Pretentia (credinta) ca fericirea e posibila, ca e tangibila, ca ni se cuvine in chip natural sau ca se afla la dispozitia oricui fara a se imputina, ca e lucrul cel mai firesc sa o cautam sau sa o asteptam – ii apare lui Pascal drept o nalucire fara fundament, o „iluzie voluntara“ nascuta din vanitate, din jocul parsiv al imaginatiei, din tendinta omului de a se autoinsela si de a insela. Nu este exclus ca lucrurile sa stea astfel. La rândul nostru avem insa dreptul sa intrebam: dar teza potrivit careia „fericirea nu este nici in noi, nici in fapturi, ci numai in Dumnezeu“ nu este ea insasi o pretentie in toata regula? Adica o simpla optiune ideologica, o presupunere cu aer de adevar ultim, o sustinere nedovedita dar care s-ar vrea luata in serios ca având deplina validitate? De buna seama, cum recunoaste Pascal insusi, filosofii isi au vanitatile lor, pot fi si ei victimele propriilor pretentii.
Ideea ca in tot ceea ce facem suntem animati de cautarea fericirii, dar ca fericirea ne ramâne totusi inaccesibila in desfasurarea curenta a vietii are o vechime apreciabila, fiind impartasita de numerosi autori, mai vechi sau mai noi.
La inceputul secolului XX, Sigmund Freud reia aceste teze, dar le dezvolta in cadrul unei noi viziuni, fara vreo legatura cu doctrina crestina a mântuirii. Cultura (cu inderdictiile si codurile ei restrictive) si nu sanctiunea divina reprezinta adevaratul obstacol in calea fericirii oamenilor. Aceasta este teza pe care o apara Freud in lucrarea sa din 1929 „Angoasa in civilizatie“ (altii traduc cu „Disconfort in cultura“). Parintele psihanalizei sustine ca „principiul placerii“ determina scopul vietii, „guvernând de la inceput operatiile aparatului psihic“. Cautarea placerii nu e o simpla dorinta vaga,  difuza, este o pulsiune fundamentala a vietii, un principiu permanent activ la nivelul Sinelui inconstient. Acest principiu este insa contrabalansat de un altul („principiul realitatii“), astfel incât cel dintâi tinde sa-si diminueze energia (psihica) ori sa se manifeste in forme sublimate, acceptabile pentru Supraeul conectat la rigorile inhibitive ale culturii. Sub numele generic de Eros si Ananke (personaje mitologice ce intruchipeaza placerea, iubirea, respectiv necesitatea obiectiva, constrângerea) recunoastem cele doua principii ca forte aflate in conflict in viata psihica intima a indivizilor.
Lumea in intregul ei, sustine Freud, pare organizata in asa fel incât sa zadarniceasca fericirea ca scop al vietii. E ca si când „nu a intrat deloc in planul „Creatiei“ ca omul sa fie fericit“. De aceea trebuie sa ne multumim cu satisfacerea brusca, imediata a nevoilor care au atins, la un moment dat, o mare tensiune. Dar aceste placeri mai mult sau mai putin intense, de regula de scurta durata, nu inseamna propriu-zis fericire, ci doar „o senzatie de bunastare destul de calduta“. Pe de alta parte, noi insine suntem in asa fel facuti incât „numai contrastul este capabil sa ne procure o placere intensa, ceea ce starea insasi de placere nu face decât foarte putin“. Prin urmare, atrasi de contraste, noi insine limitam in acest fel capacitatea noastra de a fi fericiti. In acelasi timp, propria noastra inzestrare naturala ne face incomparabil mai apti pentru trairea suferintei. E aici o asimetrie plina de consecinte pentru istoria si destinul omului.
Freud identifica trei mari surse ale suferintei: propriul nostru corp, marcat de vulnerabilitate, sortit decaderii si disolutiei; lumea externa, care nu ne are in nici un fel in vedere si e gata in orice moment sa ne striveasca, sa ne suprime; raporturile noastre cu ceilalti oameni, generatoare de frustrari, de anxietati, de traume dintre cele mai dureroase. Prins ca intr-un cleste, omul e preocupat  indeosebi sa preintâmpine nenorocirile, sa scape de suferinta. Nu-i de mirare ca, sub presiunea acestor amenintari sau posibilitati de suferinta, „omul se straduieste de obicei sa-si reduca pretentiile la fericire (subl. mea)“. Altfel spus, „sarcina de evitare a suferintei o izgoneste pe ultimul plan pe aceea de obtinere a placerii“. Calmarea sau reducerea pretentiilor la fericire e, potrivit conceptiei lui Freud, parte a unui mecanism mai complex de echilibrare a energiilor noastre psihice. La limita, ne vom putea considera fericiti chiar si numai scapând de nenorocire si evitând suferinta. Chiar daca fericirea – ca stare permanenta, ori ca ideal atins – nu este posibila, sustine Freud, nu inseamna ca trebuie sa renuntam la orice efort destinat sa ne apropie cât de cât de realizarea sa.
Din cele prezentate se impun câteva observatii. Atât Pascal cât si Freud abordeaza tema fericirii intr-un orizont abstract-speculativ, specific ontologiei. (In „Dincolo de principiul placerii“, Freud recunoaste ca se simte atras de „speculatia pura“, care se ridica, inevitabil, „deasupra faptelor“, ceea ce echivaleaza cu translatia de la psihologie la filosofie, de la antropologie la ontologie). Pe de alta parte, si unul si altul ajung la concluzia ca fericirea nu ne sta la indemâna, nu ne este accesibila in tiparul ei absolut. Dar intre cei doi autori exista si deosebiri importante, care vin nu numai din faptul ca au trait in epoci si culturi diferite, au avut destine personale diferite, ci si din acela ca au fost angajati in proiecte disciplinare diferite. Astfel, unul vorbeste despre fericire ca har divin, celalalt, ca ideal non-divin. De asemenea, ei evalueaza (califica) pretentia la fericire in maniere diferite: unul ca expresie a „neantului“ din om, celalalt ca expresie a unei forte vitale prezenta permanent in om. Pentru Pascal ratarea fericirii se explica nu atât prin imperfectiunea naturii umane, cât prin interventia sanctiunii divine; pentru Freud, ratarea fericirii e cauzata de forta coercitiva, inhibatoare a culturii (orice cultura are menirea sa imblânzeasca, sa disciplineze sau chiar sa reprime instinctele).
Dar povestea fericirii si a legaturii ei cu pretentia e in fapt mult mai complicata. Ar fi gresit sa credem ca fericirea i-a atras doar pe filosofi si teologi ori ca a contat numai ca tema de reflectie „consumata“ intre peretii vreunui cabinet si ca in timp ea s-a constituit in obiect de disputa exclusiv cu mijloace silogistice. Din secolul al XVIII-lea incoace, termenul „fericire“ va fi tot mai des intâlnit si in vocabularul discursului politic. Din cerul rarefiat al abstractiilor teologiei si metafizicii cuvântul „fericire“ va cobori curând in  casele oamenilor, in ateliere, in saloane, in universitati, in piete, in strada. Inspirata de ideile liberale ale lui John Locke, „Declaratia de Independenta a SUA“ (1776) consacra cautarea fericirii ca unul din drepturile naturale fundamentale ale omului. (Se intelege ca proclamarea ca drept natural, ne-negociabil, ii asigura si caracterul legitimitatii). Etica, adevarata anticamera a politicii, s-a implicat hotarât in promovarea fericirii. Sub numele de „principiul utilitatii“ sau „principiul celei mai mari fericiri“, Jeremy Bentham si John Stuart Mill, intemeietorii eticii utilitariste, fac din fericire unicul fundament legitim al moralitatii. (In stilul sau inconfundabil, de o ironie usturatoare, Nietzsche a scris in aceasta privinta: „Oamenii nu cauta cu tot dinadinsul fericirea; doar englezii fac asta“).
Fericirea devine astfel un scop politic, lumesc, fara legatura cu harul divin sau cu vreun tip oarecare de transcendenta. De aici s-au conturat insa doua evolutii distincte. Pe de o parte, in tarile atasate idealului democratic, fericirea – ca si viata, proprietatea, libertatea – a devenit obiect legitim al revendicarii politice. Individualismul modern i-a conferit treptat semnificatia unei valori de ordin privat. Se raspândeste si se inradacineaza tot mai adânc convingerea ca, in sfera privata a vietii, „fiecare om este cel mai bun judecator al propriei sale fericiri“ (J. Bentham). Nici o autoritate exterioara individului – opinia publica, familia, biserica, statul etc. – nu are dreptul sa-i impuna acestuia standardul ei de fericire. Totodata, libera dezvoltare a individualitatii devine „principalul ingredient al fericirii umane“ (J.S. Mill). Libertatea este chemata in sprijinul fericirii, este chiar conditia ei fundamentala. De acum, fiecare poate pretinde sa dispuna de sine si de fericirea sa in mod complet autonom.
Dar istoria a inregistrat si un alt curs al lucrurilor. In tarile cu regim politic dictatorial  a avut loc ideologizarea fericirii,  transformarea ei intr-o religie. De la fericirea abordata in termeni religiosi s-a ajuns la religia fericirii. Puterile totalitare ale secolului XX s-au erijat in instrumente infailibile ale realizarii fericirii colective. In numele fericirii viitoare nici un sacrificiu nu era prea mare ori nejustificat. Promisiunea „fericirii poporului“ s-a transformat intr-o pretentie cu iz de fatalitate, cu care „nu se putea glumi“. Contestarea ei echivala cu reducerea la tacere sau cu moartea. In acest fel fericirea s-a transformat in teroare. Era oare maximumul posibil in materie de pretentie a fericirii?
Capitalismul contemporan genereaza si intretine la rândul lui propriile-i pretentii, inclusiv in privinta fericirii. De ceva vreme a invatat lectia subtila a manipularii constiintelor prin transformarea fericirii in datorie si ulterior in pretentie. Aceasta, dupa ce capitalismul a trecut de la sistemul productiei bazat pe economisire si munca prelungita la sistemul consumului ce presupune cheltuieli si risipa. Nu acumularea, ci fervoarea consumului se constituie acum in motor al dezvoltarii. Astfel, noua strategie integreaza placerea in loc sa o excluda. Toate acestea arata ca suntem departe de maniera pascaliana de a concepe fericirea. Nici vorba de fericirea „antigravitationala“ care te inalta pâna la treapta beatitudinii. Dimpotriva, e vorba de fericirea ca juisare telurica, palpabila, „gravitationala“, care, in mod obisnuit, se livreaza pe bani: fericirea de hipermarket.  La fel de departe suntem si de modul in care gândea Freud: „din himerica pentru parintele psihanalizei, fericirea a devenit cvasi obligatorie cu numai cincizeci de ani mai târziu“, ne reaminteste Pascal Bruckner. La acestea s-ar putea adauga si nestavilita tendinta a democratizarii fericirii, a transformarii ei in cea mai indârjita pretentie ontologica la nivel de masa: fericirea, indiferent de continutul ei, pare sa fie de acum singurul lucru care conteaza. Se intocmesc harti ale fericirii, se publica periodic topul celor mai fericite orase din lume, se pune la punct o scala a satisfactiei, se propun chiar retete ale fericirii.
Fiecarei creaturi i se cuvine o portie de fericire, era de parere André Gide. Astazi chestiunea se pune deja in alti termeni: fiecare individ isi datoreaza fericirea. Nimeni nu scapa de obligatia de a si-o apropria. Pretentia de a fi fericit nu poate fi neglijata, ea trebuie sa fie coloana vertebrala a unui program de viata. Daca se intâmpla sa nu fie efectiv fericit, omul trebuie sa incerce macar sa mimeze fericirea sau sa caute placerea la acele nivele joase, imunde, grosolane la care ratarea fericirii e imposibila. In opozitie cu Freud, s-ar putea conchide: lumea actuala e facuta in asa fel incât omul pare „condamnat“ la fericire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper