Eşec şi seducţie

Un articol de ANGELA MARTIN

Oricât de neincrezatori am citi-o si oricât ne-am considera noi, cititorii, niste outsideri fara vreo apetenta speciala pentru ea, cartea de memorii este imperioasa: ne surprinde si ne seduce. Sinceritatea cu care autorul ei se  marturiseste –  sinceritate pe cât de intensa pe atât, probabil, de forjata artistic si de controlata  – ne excita inevitabil curiozitatea. Daca scriitorul este ingenios si capabil sa se joace cu memoria in mod plauzibil, ne cucereste simpatia imediat. Si ca sa fim, la rându-ne, cât se poate de sinceri, exhibarea intimitatii sale ne produce delicii. De parca faptul insusi ca el ni se dezvaluie fara pudoare este o garantie ca intimitatea noastra ramâne la adapost.
Insa marturisirile autorului, si dezvaluirile, nu se reduc, fireste, numai la sine. Pe masura ce se descarca de ele, memoria pare ca se amplifica: o suferinta mai veche ii  intretine ardoarea de a se impartasi. Dar si sârguinta de a-i interoga pe cei ce l-au dezamagit, zadarnicindu-i sperantele. In numele acestei suferinte, sunt chemati la bara, rând pe rând, atât martori, cât si vinovati. Oricum, fie ca vibram, fie ca rezistam la o asemenea oratorie,  genul acesta de carte  nu ne lasa indiferenti.
Daca autorul se intâmpla sa ne fie contemporan, iar pe deasupra, cunoscut ori prieten, vom vedea ca suntem si noi acolo, in ea. Recognoscibili,  daca nu in text, prin comentariul expres al scriitorului, macar in subtext, reflectati de lumea careia ii da viata. Cu alte cuvinte, ne putem trezi ca am ajuns din senin personaje – bune sau rele –, ca suntem judecati si adesea acuzati fara drept de apel. Ori ca suntem infatisati de autorul ei contrar imaginii asa-zicând consfintite despre propria persoana. Ca, de fapt, suntem dati in vileag, demascati, iar imaginea perversa pe care acesta o vehiculeaza despre noi ne raneste si ne revolta.
Daca totul s-ar opri la suferinta amorului propriu, poate nu am avea atât a ne ingrijora. Dar o asemenea masinatiune lucreaza in timp si ne incomodeaza, riscul, in ce ne priveste, este sa ne alegem cu temelia credibilitatii usor zdruncinata. Caci oricine se va grabi sa conchida ca, oricât de subiectiva ar fi relatarea, adevarul  nu poate fi completamente distorsionat sau inventat. Si, cum simpla lectura nu declanseaza  replici, pâna la proba contrarie autorul ramâne suveran: mai pe scurt,  ceea ce spune el e bun spus. Pledoariile sau asertiunile lui se propaga si impresioneaza. Iar o dezmintire ulterioara in apararea vreunui nedreptatit, nu repara prea mult lucrurile.  Pentru ca pâna si auzul ni s-a format, se pare, in asa  fel incât sa dea crezare si sa memoreze mai curând rautatile spuse despre semenii nostri decât faptele sau vorbele de lauda.
Si, atunci, la ce bun memoriile? Când, dupa o experienta comuna, sa zicem – a autorului si a cititorului –, adevarul  se vadeste atât de discutabil? Ce valoare mai au astfel de marturii, dezmintite, unele, de fapte unanim cunoscute?
Coincidenta sau nu, am notat aceste sumare observatii citind „Povestea unui om singur“, asteptatul volum de memorii al lui Adrian Marino.  Trebuie sa marturisesc insa – si iertata-mi fie franchetea –, ca vorbim  despre o carte care, din pacate, nu m-a impresionat. Nu m-a miscat, mai bine spus, indeajuns, fapt pe care n-as putea sa il pun decât pe seama asteptarilor mele  frustrate. Caci cine a avut sansa sa-l intâlneasca si sa-l cunoasca, nu doar sa-l citeasca, pe A. Marino, isi va da seama numaidecât ca discursul narativ al autorului este identic aproape cu discursul oral al omului care a fost. Acelasi radicalism al atitudinii, aceeasi precipitare a demonstratiei, aceeasi, pâna la urma, nervozitate care il conduce si, de asta-data, la incheieri malitioase, abrupte si nedrepte.
Ca sa dau un singur exemplu: cât de departe ramân,  in portretele incondeiate gros si cu naduf de catre Marino,  seninatatea superioara a lui Jean Starobinski, seriozitatea afectuoasa a lui Jean Rousset! – calitati pe care le-au remarcat fara exceptie, nu doar in scrisul celor doi critici, ilustrii lor prieteni si comentatori.  Sinceritatea, de obicei, punitiva – cu care se lanseaza autorul asupra altora, fara a se menaja, ce-i drept, uneori, nici pe sine, este un soi de brutalitate amorsata umoral. Ea are, tocmai de aceea, poate, slabiciuni si limite, caci, iata, –  dupa cât a suferit sub comunisti, mai intâi ca detinut politic, apoi ca om si intelectual stigmatizat si marginalizat –,  Marino este capabil sa intrerupa fronda  pentru a se induiosa la amintirea unui clujean, activist luminat, care i-a facut cândva un serviciu. De altfel, cred ca in timpul regimului ceausist, putini intelectuali de la noi, afirmati fie si in afara unei cariere legitimate institutional – cum este si cazul lui A. Marino –, au scapat fara astfel de datorii de recunostinta, indiferent daca acum mai vor sa-si aminteasca de ele sau nu. Micile razbunari ale autorului nostru, lipsa de tact si de delicatete,  perceptia de cele mai multe ori intunecata  asupra confratilor sai, ma descurajeaza sa merg mai departe cu exemplele, unele dintre ele, cu certitudine relevante pentru spatiul autohton.
Nu voi putea,  in ciuda celor spuse, sa nu remarc, insa,  si sa nu admir la Adrian Marino – si acesta este si rostul scrierii acestor rânduri –, observatia patrunzatoare, intelegerea si decriptarea corecta a unor fenomene postdecembriste in ambientul nostru social si cultural, chiar daca verva negatoare mai pastreaza unele resorturi frenetice. Scrise in 1993, si revizuite  in 1999, astazi, la mai bine de un deceniu, memoriile lui A.Marino nu numai ca sunt actuale, dar chiar isi dovedesc o oarecare  forta anticipatoare. Evitând pe cât posibil confuzia pe care o face Marino intre intentia etica si comportamentul revansard, nu pot sa nu remarc cât de fondate sunt macar câteva dintre reprosurile aruncate in cearta sa cu intelectualii. Nu se practica, acum, mai mult ca oricând, boicotul si marginalizarea unor scriitori sau oameni de cultura si promovarea altora, cu mult efort financiar, pentru a se bucura de „false prestigii“? Mai exista azi, cu adevarat, o breasla a scriitorilor sau doar grupuri de influenta? Nu au acceptat, oare, o parte din intelectualii nostri, pozitia de subalterni si de buni executanti ai comenzilor politice, asa cum indignat observa Marino?  Nu este afirmarea individuala aproape de neconceput fara o protectie politica? Iata si un adevar derizoriu – il cunoastem cu totii –, demn de trecuta lume fanariota, nu de o societate democratica de tip european, adevar pe care autorul il consemneaza invins, cu ironica  resemnare: „In România, daca nu esti simpatic si nu intri intr-un lant de complicitati cointeresate esti un om pierdut“.
Dar, se vede ca lui Adrian Marino nu i-a fost dat sa se piarda. Si-a construit personalitatea cu greu, in ciuda multor piedici – politice, ideologice sau de alta natura, relationala, umana etc. –, si, cu certitudine, impotriva propriului temperament. A trait dezgustat si revoltat intr-o tara pe care –  asa cum declara – a repudiat-o si in care s-a simtit intotdeauna „singur“ si „strain“. Nu a apucat si nici nu a sperat ca va trai vreodata intr-o „alta Românie“, pentru bunul motiv ca o considera un vis esuat. Exista, dupa Marino, trei cauze majore care ne condamna sa batem mereu pasul pe loc: lipsa de idei „precursoare“, „conditionarile inflexibile ale istoriei“ si, nu in ultimul rând, „defectele profunde“ ale poporului. „Suntem, in esenta, din nefericire, (…) un popor arhaic. Un amestec de tenacitate si viclenie a supravietuirii, de adaptabilitate si egoism defensiv, de vasalitate, duplicitate si servilitate, de timorare si capacitate exraordinara de simulare si salvare a aparentelor“. Mai e nevoie sa mentionam, pe lânga acestea toate, „vocatia nihilismului distructiv“ ? Pe care, in paranteza fie spus, impreuna cu atâtea calitati, o avea, in gena sa identitara, autorul nostru insusi.
Iata, au trecut cinci ani de la moartea lui Adrian Marino, pe care istoria noastra culturala il va retine neindoielnic ca pe un mare – cum ii placea sa-si spuna – „critic de idei“. A avut in legatura cu tara sa suferinte profunde si exasperari omenesti pe care nimic nu a putut sa i le curme.  A visat toata viata „cu ochii deschisi“ la  o „alta Românie“,  fara ca el, singur,  s-o poata „inventa“ sau „importa“. A schitat in memoriile sale un proiect de „salvare“ pentru tara, pe care insa, stiind ca suntem indolenti si resemnati, l-a insotit de un „blestem“: „Blestem  (…) pe toti românii ce nu fac nimic s-o schimbe“. Pare neverosimil si, totusi, presupunând ca vor afla cumva de existenta lui, românii, probabil, isi vor spune ca decât sa se trudeasca s-o schimbe, mai bine sa ramâna blestemati.

Un comentariu pentru “Eşec şi seducţie”

  1. aprilie 13, 2010 la 4:36 am

    Excelentă analiză ce ne restituie imaginea reală și complexitatea personalității lui Adrian Marino. E aici și fațeta sclavă vanității și prețiozismului, dar și aceea a teoreticianului serios și a liderului de cultură și idei. Tare mi-e teamă că autoarea are dreptate și în ultima, tristă frază a articolului!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper