Emigrantii

Un articol de BOGDAN DUCA

În a doua seara a sejurului meu la Roma am iesit sa iau masa
în oras. Nu suport pastele, nu mor dupa pizza si nu am bani suficienti pentru a gusta în fiecare seara din bucataria traditionala italiana, ca urmare am pornit în cautarea unui kebab. Nu numai ca am gasit kebabul, ci am dat si peste o poveste de viata. Domnisoara care mi l-a servit era o foarte simpatica si guraliva peruana care a tinut, cât mi-a preparat mâncarea si cât am savurat-o, sa îmi povesteasca istoria ei.
De la Anzi la Apenini
Si ea si sora ei au parasit Anzii pentru a ajunge în Apenini (ca o rasturnare ironica a povestii triste a lui Edmondo de Amicis, „De la Apenini la Anzi“), unde sora ei s-a maritat cu un… indian (din India) si au facut împreuna o pizzerie în care servesc… kebab. Domnisoara respectiva astepta si ea sa se marite. „Cu un italian?“ am întrebat-o eu. „Nuuu!“ a raspuns ea. „Cu cineva englez, ca dumneavoastra.“
A doua zi, citesc în „Avvenire“ (sunt cititor de presa catolica – dar genul acesta de presa catolica quasi-socialista o citesc doar din ratiuni de teza de doctorat!) ca emigrantii din Italia si Franta îsi solicita vocal respectarea drepturilor, iar un înalt ierarh catolic italian declara relaxat ca emigrantii… s-au integrat în tarile lor gazda.
Ies pe strada si trece pe lânga mine o doamna în costum traditional indian si cu adidasi în picioare. Hmmm! Deci asa s-au integrat. Bagându-si picioarele în… integrare.
Mai târziu, la metrou, explic unei colege românce cum sa îsi faca rost de bilete. O tiganca se apropie de noi sa ceara bani într-o italiana pocita. Eu fac ce stiu mai bine când e vorba de cersetori (oamenii care au nevoie de mila o solicita, nu o cersesc): ignor situatia. Tiganca insista pâna când o conationala de-a ei urla la ea: „Lasa-i fa! Nu auzi ca sunt români? Ce mai vrei sa ceri de la astia?“.
În alta zi, ma plimb cu gura cascata pe pereti. Pe ce îmi cad ochii? Pe un anunt scris de niste români care, ascultând de mesajul episcopului italian mai sus mentionat, s-au integrat si ei cum au putut:
„Afitam o camera (cu balcon) pentru o familie de moldoveni. Via X, conlegat bine cu transportul.“
Un pic mai încolo, pe un perete, un alt român, neintegrat, scrisese cu spray-ul: „Italia e de cacat“. Are si el dreptate. A venit omul în Roma si italienii astia nu l-au primit cu masa pusa, nu i-au dat casa, loc de munca si eventual si o suma de bani cadou. Asa… de integrare. Cum sa se integreze altfel?
Pe limba de adoptie
Ma duc sa îmi iau o cartela SIM pentru a avea si eu telefon de Italia. Mi se cere actul de identitate. Îl dau si se citeste pe fata vânzatorului gândul disperat ca a mai venit înca un strain (român, mai grav) în tara lui. Îmi cere, cu o politete rece, adresa temporara din Roma, bun prilej pentru mine sa testez credinta acestuia. Îi spun grav ca locuiesc la Colegiul Pontifical Pio Romeno, în Vatican, si ca sunt doctorand în… teologie politica. Brusc, mohorârea de pe fata îi trece si redevine plin de solicitudine.
Am prilejul sa testez tipul acesta de reactie si în zilele urmatoare, e drept, fara sa mai abuzez indirect de importanta ecleziastica, politica si morala a gazdei mele temporare: Sfântul Scaun. Ma prezint ca român în orice conversatie contextuala, având însa în mâna si un de altfel foarte util ghid turistic al Romei. Concluzia? Românul turist este mult mai bine vazut decât românul „integrat“.
Un alt imigrant, un tigan (sper din toata inima sa nu fie si cetatean român), cersea de zor în italiana în gara Termini din Roma. Era integrat, deci! A fost desigur alungat de niste vânzatoare din fast-food-ul unde îi agresa pe clienti. Atunci a început sa le înjure si sa le scuipe (cu o agresivitate ce ar fi necesitat interventia politiei, dupa mine) tot în italiana. Iata roadele multiculturalismului – îti pastrezi obiceiurile proprii, dar le traiesti în noua limba si în noua patrie, nu?
Multiculturalismul
Imperiului Roman
Acum sa trecem si la situatii mai serioase. Crime, violuri, furturi, tâlharii, organizarea si întretinerea de retele teroriste anti-occidentale: iata fenomene ce pot fi asociate foarte usor cu emigratia si multiculturalismul ce o patroneaza.
Pe un post de televiziune italian se vorbeste despre doi tineri tigani, condamnati – desi minori – pentru ca au ucis în bataie un tânar italian. Wow! Este mentionata etnia? În România asa ceva este interzis prin directiva CNA. Pe un alt post, cei doi tineri tigani devenisera… români.
Dar de ce dau toate aceste exemple? Pentru a arata cam care sunt roadele concrete ale multiculturalismului aplicat „cu asâna“, dupa filosofia made in UE.  Nimeni nu are de câstigat de pe urma acestei povesti.  De ce spun „cu asâna“? Pentru ca totul se face dupa idei, dupa norme exterioare firescului. Norme impuse din exterior si justificate printr-un – foarte logic, nu? – „asa trebuie“ de catre politicieni, birocrati si ONG-isti.
Multiculturalismul este un esec. Dar este un esec pe care multi refuza sa îl accepte, insistând, din ratiuni care mie îmi scapa (sau mai bine spus, din lipsa de ratiune), sa continue sa îl promoveze.
Fiind la Roma nu pot sa nu ma gândesc la felul în care a decazut Imperiul Roman. Barbarii care au distrus Imperiul nu aveau nici forta, nici capacitatea tehnica, nici civilizatia care sa le permita sa cucereasca Roma.
Roma a cazut prin ea însasi. Logica fondatoare a Imperiului – romanizarea populatiilor cucerite – a fost înlocuita de un soi de… multiculturalism avant la lettre. Romanii au adoptat obiceiuri ale barbarilor, religiile orientale s-au amestecat cu cele oficiale, într-un sincretism teologico-filosofic tolerat, ba chiar încurajat de guvernantii imperiului, care visau, precum guvernantii occidentali de acum, la un armistitiu social cât mai convenabil pe moment.
Politicienii romani se aliau, pentru cucerirea tronului imperial sau pentru pastrarea puterii, cu barbarii, numai buni sa lupte alaturi de trupele romane nu pentru Imperiu, ci împotriva acestuia. La fel, stânga europeana se aliaza acum cu emigrantii pentru a îsi asigura succesul politic. Nu ca dreapta, sensibila la orice eventuala acuza de „fascism“, ar fi mai ferma în apararea civilizatiilor europene.
Regulile ospitalitatii
Solutia este simpla. E clar ca popoarele europene (românii, în nici 20 de ani, vor trece prin aceleasi probleme) au nevoie de mâna de lucru externa. Dar aceasta nevoie nu trebuie acoperita ne-negociat. Când vine cineva într-o tara pentru a îsi oferi serviciile este, trebuie sa fie un oaspete, care sa respecte regulile acelei tari, traditiile ei, obiceiurile ei. Ceea ce poate fi chiar îngaduit pentru cetatenii acelei tari nu trebuie permis unor oaspeti care, din nevoie,  pentru un trai mai bun si o viata  mai buna decât cea din patria lor, vin acolo.
Nu se poate manifesta toleranta fata de infractionalitatea strainilor. Este nefiresc ca poporul italian sau cel francez, german, spaniol sau englez sa trebuiasca sa accepte (din ratiuni multiculturale!) hotii, cersetorii si fundamentalistii religios ai altor nationalitati. Toleranta zero fata de infractionalitate ar trebui sa presupuna expulzarea imediata a acestor infractori si nu întretinerea lor în penitenciare de catre tara care i-a primit si pe care nu au menajat-o.
Care sa fie oare viitorul civilizatiilor europene? Sa moara oare în acest melanj multicultural? Eu sper sa ne trezim la realitate, în timp. Si daca italienilor si francezilor le este tot mai greu sa îsi revina din aceasta mare problema, românii, care abia acum se trezesc cu realitatile UE pe cap, au timpul sa se pregateasca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper