Elitism si oligarhie

Un articol de ADRIAN GEORGESCU

Am fost bombardati, cam de prin 2004, de utilizarea termenului „oligarhie“. Pretutindeni pe unde un grup de indivizi parea sa domine, fie intelectual, fie financiar sau in orice alt mod, se cerea stigmatizarea sa sub umbrela oligarhiei. Veridic sau nu, cert este ca fenomenul elitismului are o raspândire mai mare decât ne-am inchipui si poate ca, judecând antropologic, asa a fost dintotdeauna. In aceasta privinta ma intereseaza, in principal, in ce masura elitismul/baronismul/oligarhia etc au reflexe anti-democratice si/sau totalitare. Vom arunca o scurta privire asupra lumii politice, respectiv asupra celei intelectuale.
Liga I a politicii
Politica este aria suprema de manifestare a acestei tare a societatii democratice. Aproape fara exceptie, accesul la nivel inalt are ca cerinte sine qua non capacitatea financiara solida si o retea de sprijin politic, concretizata in relatii strânse cu oameni deja bine instalati in functii si/sau foarte influenti. Paradoxal, tocmai in epoca in care este permanent pus in prim-plan mitul conform caruia oricine poate ajunge pe cele mai inalte trepte ale politicii indiferent de origine, stare materiala, sex, religie s.a.m.d. acest mediu da dovada de maxima falsitate. Napoleon afirma, ce-i drept acum doua secole si in alta tara, ca in ranita fiecarui soldat se afla bastonul de maresal. Era, desigur, un mesaj mai mult sau mai putin metaforic si populist, insa totodata mai aproape de adevar (!) in perioada Imperiului Francez decât in România anului 2010.
Asadar, pentru a ajunge in liga I a politicii, capacitatea financiara joaca un rol determinant. Atunci când ea lipseste (partial, pentru ca niciunul dintre membrii Guvernului, Parlamentului sau al vreunui alt organism de frunte nu are o situatie financiara modesta sau medie), trebuie suplinita de sprijinul puternic al unei alte persoane sau a unui grup capabil sa iti sponsorizeze ascensiunea politica. Drept urmare, din totalul populatiei eligibile (din punct de vedere al vârstei) procentajul eligibil de facto pentru un loc insemnat in politica se reduce drastic, sub 1%.
De mentionat ca printr-o pozitie insemnata nu ma refer (numai) la un scaun ministerial sau la un mandat de deputat, ci la aproape orice functie cu iz politic. Ca atare, politica in forma de fata este o oligarhie per se, intrucât accesul din afara e practic imposibil. Aceasta situatie se datoreaza, in parte, mecanismelor democratiei reprezentative, dar nu ele sunt cele pe care trebuie sa le punem la indoiala. Adevarata problema este ridicata de grupurile adânc ancorate in sferele inalte ale politicii care, dupa 20 de ani de „supravietuire“ pe scena, au capacitatea sa decida cine poate si cine nu poate sa acceada in spatiul rezervat „greilor“.
Nota bene: discursul acesta a fost utilizat din plin si de Traian Basescu si PD-L, mai ales ca arma de campanie si pentru crearea unei imagini favorabile in ochii electoratului, numai ca starea de fapt nu a fost nicidecum modificata dupa acapararea puterii de catre acestia; dimpotriva, grupurile cu influenta reala par sa se fi redus, creându-se prin urmare un asa-zis sistem ultra-oligarhic/ultra-elitist care, dupa cum ii spune si numele, nu are prea multe de-a face cu democratia sau cu egalitatea de sanse.
Elitismul intelectual –
totalitarismul intelectualilor

Robert Nozick explica, in eseul sau „Why Do Intellectuals Oppose Capitalism?“ (1986), ca motivul pentru care atât de multi intelectuali sunt adeptii unei viziuni anti sau cel putin non-capitaliste este incapacitatea lor de a actiona pe piata libera (as adauga eu si neincrederea fata de ea). Nozick nu se refera, desigur, la o totala lipsa de fler sau, mai mult, la o inutilitate a acestora. O astfel de idee ar fi absurda. Problema acestor elite as numi-o pur si simplu „nepotrivire de caractere“. In demersul sau, gânditorul american realizeaza o paralela intre pozitia detinuta de (viitorii) intelectuali in cadrul institutiilor de invatamânt pe care le urmeaza si ceea ce, in general, le ofera piata libera. Privilegiile anterioare se vor regasi numai in cazuri izolate, de aici resentimentele intelectualilor fata de capitalism. Tagma lor prefera o interventie a statului prin care acesta sa le se ofere un rol important doar in baza rezultatelor obtinute pe filiera universitara.
Desi nu este, fara indoiala, o mentalitate productiva pentru societate per ansamblu, tendinta elitei de a-si „asigura viitorul“ e, cumva, fireasca. Pentru a reveni la discutia noastra, voi face câteva observatii cu privire la ceea ce consider a fi doua dintre elementele caracteristice grupurilor intelectuale: formalismul si sectarismul. In prima instanta, prin formalism, camuflat in conceptul vag de „academism“, acceptarea unui nou membru este conditionata de existenta unui CV „impresionant“, incarcat de titluri, diplome, certificate si, nu in ultimul rând, publicatii. Astfel, fenomenul supraspecializarii (specific corporatistului clasic) isi face simtita prezenta, in egala masura, si in rândul intelectualilor. Un numar mare de lucrari sunt scrise anual (de multe ori simple compilatii fara urma de originalitate) pentru simpla adaugare a acestora la lista. Trist, dar adevarat. In absenta recunoasterii formale, birocratice in definitiv, usile ramân inchise.
Sectarismul este un al doilea element caracteristic lumii intelectuale. Universul lor tinde sa devina inchis si autosuficient. Ataraxia, alimentata aproape permanent de fonduri bugetare, se combina perfect cu aroganta membrilor sai, aceasta din urma fiind direct proportionala cu „gradul“ detinut. Nu e de mirare ca, in România, cei mai vizibili intelectuali (o imensa majoritate dintre ei sustin puterea, evident) sunt si cei care afiseaza un nivel inalt de grandomanie, mai mare pe masura ce functiile si fondurile sporesc.
Mecanismul gastilor
Doua elemente sunt curioase si deranjante aici. Pe de-o parte, trufia este directionata in egala masura catre non-intelectuali (ceea ce, cu indulgenta, ar putea fi inteles), cât si catre oameni de certa calitate, dar care au, ce-i drept (!), defectul de a apartine unei alte „gasti“. Pe de alta parte, superioritatea are foarte adesea drept argument suprem „palmaresul“: numar de lucrari, diplome, rang universitar, functii in aparatul de stat s.a.m.d. Mentalitatea anumitor intelectuali este, din pacate, totalitara. Climatul este dominat de neincredere (daca nu ai trecut de furcile caudine ale universitatilor, de exemplu, este sigur ca nu poti fi un individ de valoare). Totodata logica intelectualilor (de azi) este autoritarista si circulara: ei domina „piata libera a gândirii“, dar tot ei se regasesc si in postura de profesori. Ca atare, nu arareori, este insuficient sa dai dovada de valoare in mod independent (scriind o lucrare, de exemplu). Trebuie sa te conformezi standardelor pe care ei le impun, la nivel profesional si uman, sa te faci placut si sa faci pe plac unui numar de indivizi pentru a fi luat in seama.
Mecanismul „gastilor“ nu este propriu numai politicii sau vietii de cartier. El este prezent, poate chiar intr-o forma mai acuta, in lumea intelectualilor. Membrii „intelighentiei“, ca sa trag o linie, sunt selectati atent pe filiera birocratiei statale (scoli-licee-universitati; in România aproape toate cele de o oarecare valoare sunt de stat), dar, important de retinut, acceptarea tine cont de respectarea regulilor sectare, adeseori fiind premiata mai mult decât simpla calitate profesionala/intelectuala. Nota bene, in România, intelectualii („wordsmiths“ in special, dar si oamenii de stiinta, tehnicienii, pot fi inclusi legitim in aceasta categorie dupa episodul „Traian Basescu- membru al Academiei de Stiinte“) nu sunt per ansamblu o veritabila „intelighentie“, ci dimpotriva, o contra-intelighentie fidela regimului si adepta a bugetofagiei (vedeti in acest sens si seria de articole „Cum supravietuiesc intelectualii“ aparuta in „Cultura“).
Un episod interesant, cumva anecdotic, ii are ca protagonisti pe Michel Foucault si Jacques Derrida. Se pare ca aversiunea filosofului structuralist fata de mai tânarul Derrida avea la baza si faptul ca, la un moment dat, acesta din urma ii fusese elev. Prin urmare, contestarea sa de catre un new-comer era un pacat de neiertat.
La fel precum in Partidul Bolsevic, cazon ca structura de putere si supunere, cel mai inalt in grad comanda, iar disciplina era stricta, tot asa ar trebui, in opinia unora, sa se intâmple si pe terenul intelectual. Insa lucrurile nu pot si nu au de ce sa stea astfel. Ideile, argumentele si ratiunea ar trebui sa fie armele disputei intelectuale si, daca grandomania unora ar fi direct proportionala cu sclipirea intelectuala, intelectualii, alaturi de masele largi, nici nu ar avea de ce sa nu se increada in totalitate in ele.

Un comentariu pentru “Elitism si oligarhie”

  1. martie 29, 2010 la 7:43 pm

    Foarte interesant articol si de mare actualitate. S-a raspandit in ultima vreme un asemenea spirit de gasca descris de autor. Eu le spun acestor oameni ‘figuranti’. La scoala unde lucrez exista un puternic sentiment de superioritate in interiorul ‘gastii’ fata de cei nou veniti printre care si eu. Imi este mila de ei.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper