Cuvintele, ca derbedeii …

Un articol de C. STANESCU


Citeam deunazi articolul unui publicist care de câte ori pune mâna pe condei simte enorm si vede monstruos ca personajul lui Caragiale in noaptea de cosmar de la Grand Hotel Victoria Româna: de rândul acesta, personajul nostru neurastenic si prapastios „vede“ moartea revistelor culturale si, plin ca un butoi cu borhot de resentimente urât mirositoare, ne asigura apocaliptic ca „Traim indubitabil“ (ah, „indubitabilul“ acesta, vesnic prezent in scrisul contra cost al ciudatului personaj …) „un sfârsit de epoca (…) revistele culturale de azi, când nu sunt colectii de banalitati strigatoare la cer sau organe ideologice carora li s-a ordonat exterminarea a tot ce nu le convine in viata publica (vezi marxismul desantat din «Cultura» sau gargara corect-politic-resentimentara a „Observatorului cultural“), concureaza superficialitatea sclipicios-sinucigasa a unor marci cândva prestigioase, dar care astazi se pregatesc sa moara, mor, au murit deja …“ Sa credem ca mercenarul mortii anuntate scrie toate astea intr-o revista care si ea „a murit deja“?!

Nu stiu de ce, dar ori de câte ori, deseori, vad insul cuprins la comanda de niste grozave spasme furioase, sub ochi mi se strecoara nemuritorul Grigore Vasiliu-Birlic jucându-l magistral cu spumele demnitatii la gura pe Spiridon Biserica, „mielul turbat“ din neuitata comedie a lui Aurel Baranga. Ce-i cu acesti „miei turbati“ care turbeaza cu demnitate rascoapta intr-o parte, dar ramân umili carausi de elogii cu spinarea indoita in alta parte? Sa nu mai lungim vorba si sa trecem la reviste, la revistele vii si din ce in ce mai vii care, ca prin minune, supravietuiesc in contextul mortii revistelor culturale din imaginatia personajului ce simte enorm si vede monstruos.

„Istorie si civilizatie“ este o revista foarte tânara si foarte vie, ivita de abia patru luni pe harta asa de plina si chiar inghesuita a revuisticii actuale. Si-a gasit repede locul intr-o familie – ce-i drept foarte, nedrept de restrânsa familie – a publicatiilor ce n-au abandonat, cu toata „economia de piata“, idealul civilizator si misiunea educativa inalta ale oricarei intreprinderi culturale demne de acest nume. Nu e doar o revista „de istorie“, ci despre istorie cu intreaga fata intoarsa catre prezent. Un prezent pe care-l vedem cu totii, pe strada sau la televizor, si-l simtim in casa si in buzunar. Ei, acolo, la televizor sunt cei ce se chinuie sa ne salveze pe noi, cei de dincoace de televizor, din saracie, din marasm, din incurie morala si materiala; iar noi, cei de dincoace, suntem cei ce râdem cu lacrimi de „chinul“ lor de a ne salva pe noi: e o uriasa comedie cu doua rânduri de actori si cu doua siruri de spectatori despartiti de sticla fragila a televizorului. Când s-o sparge sticla pe care cu totii jucam sau s-o rupe frânghia pe care dansam om vedea ce se va intâmpla. Pâna atunci, o revista ca „Istorie si civilizatie“ se chinuie cu mare succes pentru cine o citeste sa ne tina cu ochii deschisi si cu mintea treaza: cu alte cuvinte, o revista ce ne invata sa nu ne lasam mintiti, pacaliti si inselati de jocul la care participam sau doar asistam.
Cum face o revista „de istorie“ sa ne tina viu prezentul sub ochi cu scopul de a nu ne lasa pacaliti de el? Apeleaza la niste oameni cu capul plin de istorie, dar cu picioarele bine infipte in solul prezentului. Acestia pot fi tineri, chiar foarte tineri, si pot fi maturi, batrâni si chiar foarte batrâni. Ce-i apropie pe toti este competenta, capul plin de istoria românilor si nu numai a lor. Ii mai apropie prospetimea mintii si capacitatea de a trai in prezent: sunt batrâni ce gândesc tinereste si tineri ce filozofeaza batrâneste (când nu batrânicios). Ce se observa in „Istorie si civilizatie“ e, intre altele, ca „batrânii“ cam scriu despre prezent, iar tinerii, si ei toba de carte, scriu despre trecut, uneori chiar foarte trecut. Bizar la prima vedere, acest transfer de competente intre generatii atât de diferite este admirabil.
Intr-un eseu istorico-literar pasionant, Corneliu Senchea se duce, pe urmele lui Hamlet, in secolul al IX-lea danez si la cronicile lui Saxo Grammaticus de la sfârsitul secolului al XII-lea ca sa dea acolo peste un Amlethus al caprui tata este ucis de unchiul sau, iar fiul, ca in Hamlet-ul shakespearian, innebuneste tactic pentru a-si razbuna parintele etc.: o lunga convietuire intre istorie si literatura, una in care cea de-a doua conserva teme si scheme eterne pentru eternul prezent. Un prezent in care istoria se repeta, iar din repetarea ei noi invatam ca nu invatam nimic.
In timp ce Corneliu Senchea coboara in trecutul istoric spre a descoperi vesnicul prezent al… literaturii, Florin Constantiniu ramâne cu ochii tinta la prezent spre a ne face trecutul mai viu (cu ce sanse de a invata din el mai ramâne de vazut): „Când vor behai oile române?“ se intreaba ilustrul academician. Pornind in editorialul sau cu note pamfletare de la observatia unui gânditor politic francez dupa care „Un popor de oi naste un guvern de lupi“, Florin Constantiniu pune experimental ochii pe guvernul actual al României. Si ce constata? Constata ca, „din nou, guvernantii lupi se pregatesc sa jupoaie oile supuse, incapabile, daca nu de impotrivire macar de un behait protestatar. Peste tot in tot aparatul de stat, salariatii sunt obligati sa solicite concedii fara plata pentru un numar de zile …“ Istoricul arunca un ochi inapoi si ne aminteste ca si in trecut au fost „crize“, dar parca atunci macar minciuna era mai mica, iar pacaleala nu atât de lamentabila ca azi: „In timpul marii crize economice din anii 1929-1933, guvernele României au folosit asa-numitele «curbe de sacrificiu» – reduceri de salarii si concedieri – pentru a face fata lipsei de fonduri. De pilda, evenimentele din ianuarie-februarie 1933 de la Atelierele CFR Grivita, atât de celebrate in perioada comunista, au avut la origine tocmai astfel de masuri ale guvernului. Muncitorii cereau «Plata integrala a salariilor, desfiintarea curbei de sacrificiu, reprimirea la lucru a muncitorilor concediati, renuntarea la sistemul descalificarii prin care se reduceau salariile, incetarea amenzilor si concediilor» (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, „Istoria românilor in secolul XX“). Ce se poate constata din exemplele citate este ca guvernele din anii crizei interbelice n-au recurs la tertipuri si au spus lucrurilor pe nume – „curbe de sacrificiu“ – s-au confruntat cu valul de nemultumiri si, in unele cazuri, au tras consecintele crizei (de ex.: guvernul Iorga-Argetoianu a demisionat – n.n.). Ideea de a impune salariatilor sa ceara concedii fara plata nu a trecut prin capul guvernantilor. Nici Ceausescu, când a fost confruntat cu criza provocata de lichidarea datoriei externe, nu a indraznit sa se atinga de lefurile salariatilor. Au fost mari lipsuri in aprovizionarea pietei, frig in apartamente, economie la energia electrica, dar salariile au ramas neatinse. Si un fapt trebuie avut obligatoriu in vedere: banii din creditele externe au fost folositi in diverse proiecte precum metroul, Canalul Dunare-Marea Neagra, Casa Poporului, sistematizarea Dâmbovitei, sistemul de irigatii, constructia de locuinte etc. Bune-rele, oricine a putut vedea de ce se indatorase România.“ Probabil ca in ochii proorocului mortii revistelor culturale aceste consideratii ale eruditului istoric Florin Constantiniu reprezinta … „marxism desantat“! Iar istoricul continua: „Dar astazi? Tara este mai indatorata ca pe timpul lui Ceausescu si, in 20 de ani, nu s-a facut aproape nimic. Scoli? Spitale? Crese? Camine culturale? As! Vilele noilor ciocoi, masinile lor de lux, huzurul nerusinat pe Coasta de Azur sau in alte statiuni de lux indica unde s-au paraduit banii.“ Si aceasta constatare, apogeul „marxismului desantat“ de care da dovada istoricul nostru in ochii aceluiasi emisar al mortii de mai inainte: „Ciocoimea postdecembrista este de o mie de ori mai lacoma, mai incompetenta si mai trufasa decât toate ciocoimile istoriei românesti. Când te gândesti ca, in linsajul juridic de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989, unul din capetele de acuzare impotriva cuplului Ceausescu a fost «subminarea economiei nationale», nu poti sa nu te intrebi, vazând catastrofa economica a României de astazi ce ar trebui facut cu guvernantii responsabili de situatia dezastruoasa a tarii?“ Nici nu vreau sa ma gândesc…
Un serial captivant al revistei „Istorie si civilizatie“ este acela datorat academicianului. Marius Sala: „Cuvinte calatoare“, respectiv, „Cuvinte persane“. Strânse la un loc, paginile acestei rubrici vor da una dintre cartile mari ale anilor ce vin, o carte care, scrisa cu mare eruditie, va fi citita pe nerasuflate ca o poveste fabuloasa a limbii române cu istoria fascinanta a unor cuvinte ce au avut soarta „derbedeului“, unul din cuvintele persane ajunse pâna in „Dictionarul limbii române“ pe care le „povesteste cu eruditie si farmec acad. Marius Sala: „Derbedeu, „vagabond, om fara capatâi“, este atestat prima data in romanul „Ciocoii vechi si noi“ al lui N. Filimon. Este, la origine, cuvântul persan darbedar care insemna „din poarta in poarta“, care n-a calatorit prea mult pâna a ajuns la noi: a trecut doar prin turca unde a devenit derbeder (a intrat si in sârba: derbenica: cersetor).
In graiul moldovean exista varianta derber (derbedel), mai apropiata de etimon. Mai putin probabila este explicatia lui N. Iorga, care crede ca provine din turcescul derebei, „sefii de jos“, nume dat unor rasculati impotriva sultanului Mahomed. Cuvântul face parte dintr-o serie de turcisme ca pisicher, siret, haimana, lichea. O evolutie asemanatoare se gaseste si in istoria lui vagabond, imprumutat din fr. vagabond. In franceza este un imprumut don lat. Vagabundus, derivat al verbului latinesc vagari „a umbla incoace si incolo“; divagari insemna acelasi lucru „a umbla dintr-un loc intr-altul“, la fel ca turc. derbeder „din poarta in poarta“„. In definitiv, cuvintele, toate cuvintele au soarta derbedeului: om fara capatâi, derbedeu care calatoreste din poarta in poarta, spre gloria limbii si a limbilor care, in fine, ne dau poate cel mai elocvent si frumos exemplu de libertate si de libera circulatie. Limbile, toate, „fura“ una de la alta si cuvintele calatoresc din poarta in poarta, in numeroase idiomuri cu o libertate pe care noi, oamenii, n-o avem sau nu stim sa ajungem la ea. Si ar mai fi, intre multe altele, ceva de invatat din istoria cuvintelor calatoare pe care o scrie acad, Marius Sala in Istorie si civilizatie: bun al intregului popor, cum se spunea (nu fara temei) pe vremuri, limba, cuvintele nu sunt totusi proprietatea exclusiva a cuiva, fie el un popor sau altul. Cuvintele calatoresc, vagabondeaza, hoinaresc, migreaza si emigreaza, se plimba fara pasaport peste frontiere. Din persana, si mai ales prin turca, ne vine o armata de cuvinte calatoare ramase sa se odihneasca in româna, limba stramosilor nostri. S-ar zice ca suntem putin persani, dar mai mult turci, iar limba româna nu e, in consecinta, chiar atât de „nationala“ pe cât credem si „puritatea“ ei ramâne o himera. Dar ma tem de nationalisti, de acea specie de patrioti de profesie, incât trebuie sa recunosc iute ca noi suntem români, ca i-am nationalizat si românizat si pe persani si pe turci si pe arabi, iar cuvintele „calatoresc“, dar numai pâna la noi, unde ramân. Doar oamenii mai pleaca sau fug in exil.
Despre excelenta, instruita si plina de invataminte revista „Istorie si civilizatie“ se poate vorbi, de bine, la nesfârsit. Inchei cu o mica nedumerire si o serioasa rezerva de bun român (!) asupra urmatoarei fraze puse pe hârtie de foarte informatul istoric al diverselor conspiratii, Alex Mihai Stoenescu: „In România, inca de la nasterea statului national, statul nu a fost creatia naturala a societatii sale, ci o structura de import occidental impusa propriei societati, obligând-o pe aceasta la valuri succesive de reforma si la o permanenta tentativa de a construi aici o civilizatie de tip occidental, in timp ce poporul nu a incetat vreodata sa le ocoleasca.“ In aceasta forma de paseism si incremenire – pe care, dupa cum pretinde istoricul conspiratiilor, are meritul de a o scoate „din constiinta populara la lumina publica“ – ar consta „secretul rezistentei la impactul adevarului“ manifestata de poporul român. „Poporul“ de care vorbeste Alex Mihai Stoenescu e o notiune prea vaga spre a intelege bine ceea ce vrea sa spuna: oare „bonjuristii, tinerii care au cautat peste hotare luminile modernizarii“ despre care scrie acad. Dan Berindei in „Istorie si civilizatie“, – acesti tineri nu erau si ei „Poporul“ despre care scrie Alex Mihai Stoenescu? Probabil ca nu, devreme ce „poporul“ sau „nu a incetat vreodata sa le ocoleasca“: si azi ocoleste poporul „valurile succesive de reforma“ …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper