Cutia Pandorei: „Avatar“

Un articol de MIRCEA DEACA

„Avatar“ de James Cameron – autorul lui „Terminator“, „Aliens“, „True lies“ ori „Titanic“ – se inscrie in seria filmelor care tematizeaza intâlnirea dintre civilizatia militaro-tehnico-corporatista vs indigenul „natural“. O intâlnire care pune in scena opozitiile dintre doua lumi: lumea reala asa cum ne-o imaginam noi ca spectatori, reprezentata in film prin figurile militarului, administratorului si a omului de stiinta si una utopica sau fictiva: adica Terra vs Pandora. Opozitia se inscrie in tema confruntarii dintre complexul industrial corporatist vs cel natural ecologic, intre cel militar vs cel tribal, intre cel pragmatic vs cel utopic, cel material vs cel spiritual ori cel paternalist vs maternal. Discursul filmului aduce in prim plan, prin istoria pe care o nareaza, valorile umaniste reprezentate de partea a doua a opozitiei: pacifismul antirazboinic, intermondialist si promediu (de tip greenpeace).
Intertextele filmului lui Cameron sunt filmele de tip „Vietnam“, documentarul ecologic al junglei, documentarul etnologic, fictiunea dinozaurilor din „Jurassic Park“ ori intâlnirea cu strainul din „Aliens“, filmul epic eroic, melodrama din „Titanic“, dar si transferul constiintei umane de la uman la robot ca in „Robocop“. Ne aflam in fata unei megaproductii care reia si reformuleaza o serie de scheme ale traditiei filmului Hollywood.
Cameron a utilizat doua mii de artisti pentru a crea aceasta lume imaginara, a cheltuit patru sute de milioane de dolari si a avut nevoie de patru ani de productie. A perfectionat sistemul 3D CGI si sistemul de captare a miscarii actorilor necesara animatiei. Unul din rezultatele acestei megaproductii este relatia cu filmul de autor; pus in valoare si intretinut de Europa. Sa punem lucrurile in perspectiva lor de valori. Este evident o lupta intre David si Goliat. In care David mai câstiga ici si colo, pe circuite culturale periferice si de provincie. Dar in care Goliat acopera fara obstacole si periferia, si metropola. Sau, altfel spus, filmul de autor premiat de critica europeana este cel mai mare pitic din lume. Distanta dintre cele doua categorii de film (de autor vs Hollywood) s-a marit atât de mult incât notiunea de film artistic nu o mai poate descrie pertinent. Categorii diferite de discurs audio vizual ce functioneaza pe circuite culturale paralele care incep de la filmul de amator sau de familie pâna la megaproductia Hollywood.
Dar, in acelasi timp, Cameron a facut un film despre facerea acestui nou tip de film in care tranzitia de la miscarea „reala“ a actorului in decorul „real“ la miscarea artificiala a animatiei in decorul virtual nu mai este perceptibila. Pur si simplu perceptia artificiului din savuroasele filme cu King Kong sau primele Godzilla nu mai exista. (Desigur ca in orice moment pot percepe artificiul discursului cinematografic printr-o voluntara lectura analitica a montajului, cadrajului, naratiunii ori pur si simplu o detasare si revenire in spatiul de sala de cinema in care ma aflu). Notiunea insasi de actor incepe sa nu se mai rezume la interpretul ancorat in real, ci doar la un personaj ancorat in genul de film si la universul de discurs propus. Altfel spus, identitatea unui personaj se identifica cu rolul sau in universul fictional si nu cu o oarecare identitate biografica a actorului.
Pandora, planeta mirifica, este, in lectura pe care o propun, o metafora a acestui nou tip de tranzitie de la 2D la 3D. Avatarul, in prima instanta, este tocmai rezultatul transformarii actorului in personajul situat in lumea fictiva a filmului. Aceasta e categorisita sau etichetata in „Avatar“ ca fiind cea „reala“. Dar acelasi lucru se intâmpla in „Avatar“ pe un plan secund: personajul real de pe Terra se intâlneste cu clona sa in lumea virtuala, realitatea secunda de pe Pandora. In paralel, acelasi lucru se intâmpla in lumea productiei filmului: actorul serveste la crearea personajului din lumea reala – 1 = Terra si la crearea personajului din lumea reala – 2 = Pandora.
Una dintre actritele filmului nu apare in film, dar interpretarea avatarului ei din fictiune, din Pandora, este clona fidela a jocului sau actoricesc. Desi ea apare in film ca o masca, un manechin artificial. In momentul in care un asemenea „actor“ va primi un premiu de interpretare, diferenta dintre actorul-natural si actorul-artificial va disparea. De altfel aceasta diferenta pare oricum nerelevanta in cazul discursului fictional sau teatral.
Indescriptibilul analitic
Daca sentimentul de implinire a experientei fluxului narativ si spectacular exista si este de netagaduit pentru orice spectator, partea sa de redare critica este in criza. Majoritea teoriilor de film nu pot da seama de diferenta intre 2D si 3D, altfel spus nu o pot explica. Acelasi lucru se intâmpla cu oricine are de redat diferenta dintre cele doua tipuri de film. Orice spectator care iese de la film nu are „cuvinte“ pentru a reda experienta. Si asta pentru ca latura non-verbala a acestui tip de film este covârsitoare si definitorie pentru un asemenea discurs cinematografic. Experienta emotionala a discursului cinematografic e potentata si este greu de capatat o „distanta“ intelectuala fata de fluxul de informatii audio-vizuale care te tine captiv. Semnificatia este data la un nivel conceptual non-verbal si dificil de tradus in termeni lingvisitici. Asta insa nu inseamna ca nu exista o retorica a discursului non-verbal.
Se poate spune ca acest discurs audiovizual este accelerat si pune procesele de perceptie deliberative, intelectuale, in stare de inhibitie in profitul acceleratiei proceselor de perceptie si intelegere initiale, de scurta durata si automatice („early vision“ si „early audition“) cu ajutorul unui bombardament accelerat de fluxuri de informatie audiovizuala.
Pentru un teoretician, intrebarea la care urmeaza sa raspunda e simpla. Care este impactul produs de trecerea de la 2D la 3D asupra semnificatiei discursului cinematografic? Atunci când vad filmul in 2D este vorba de acelasi film in care diferenta 2D vs 3D este doar decorativa sau este un alt film si aceasta diferenta este o latura fundamentala a semnificatiei? Avem in fata un singur film in care diferenta 2D/3D este lipsita de importanta sau avem doua filme categoric diferite?
Teatralizarea filmului
„Avatar“ nu schimba nici naratiunea cinematografica, nici decorul, nici jocul actorilor, nici rolul regizorului ori al aparatului tehnic (de lumini, de pelicula, de montaj). Nu aici se afla revolutia pe care o face acest film. Daca dupa mii de ani de joc teatral cu fiinte in carne si oase a aparut cinematografia, adica o naratiune audio-vizuala – un mediu mai „sarac“ caci este o proiectie de imagini pe un perete fata de jocul in „adâncime“ al unor actori (teatrul) –, „Avatar“ ne aduce din nou teatrul in film. Altfel spus, el „imbogateste“ discursul cinematografic cu o dimensiune teatrala perceptibila pe care audienta o traieste emotional.
Este evident ca in acest mod cinematografia, la inceputul secolului XXI, iese din criza produsa de media televizata acum cincizeci de ani si revine in afaceri. Totodata cinematograful incepe sa exploreze dimensiunea teatrala si, astfel, sa fagociteze teatrul pentru a se impune ca spectacularul prin excelenta. „Avatar“ deschide, in acest sens, cutia Pandorei.
Multi critici de film sunt tentati sa confunde conceptele pe care un discurs literar ori audiovizual il propune cu discursul insusi. Literatura si audiovizualul nu sunt discurs filosofic. Ca sa revenim la un exemplu clasic, stim ca media este mesajul (McLuhan). Cu alte cuvinte, semnificatia este data de modul de conceptualizare si nu de ceea ce este conceptualizat.
Cinematograful de mâine
Mâine mesajele web si pe computer vor fi si ele 3D. Conditia de astazi este de a polariza vizualul de perceput cu ajutorul unei proteze: ochelarii. Oricum, câti dintre noi nu poarta deja ochelari? Pentru acestia nu e nici o schimbare majora. Isi vor cumpara o noua pereche de ochelari cu dubla functie. Iar ceilalti nu vor avea probleme sa devina si ei purtatori de ochelari ocazionali. Ecranele de computer, ecranele LCD, programele de pe computer (Windows 3D) vor trebui refacute, adaptate la noua industrie. Vom avea si ecrane tactile in 3D. Dar asta inseamna o noua conceptie a „ecranului“ si relatiei tactile sau nu cu el.
Vom asista cu aceasta ocazie si la filme de lung metraj mult mai lungi. Vom asista la explorari ale posibilitatilor de a filma si nara despre lumi fictionale si de a le aduce pe scena teatrala pe care ne aflam – caci nu mai suntem in sala, ci in „interiorul“ lumii fictionale. Iar senzatia de satietate nu va veni doar dupa doua ore de film. Vom dori o perioda mai lunga de imersiune cinematografica.

Acest nou gen cinematografico-teatral (in engleza se vorbeste de teatrul de cinema) nu poate fi produs decât de civilizatia militaro-tehnico-corporatista si nu de greenpeace. Conditionat, acest gen Hollywood – câstigând o multime de bani pentru a se intretine – ne va transmite valorile greenpeace. Cu cât vom fi mai multi sa cumparam acest gen cu atât pretul de productie va fi mai scazut si cu atât numarul si diversitatea productiilor va creste. Si cu atât mai multi oameni se vor implica si vor avea un salariu din aceasta industrie. Si asta pentru ca ne face placere sa credem in valorile greenpeace si vom plati biletul de intrare in sala de „cinema-theater“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper