Cronica unei singuratati asumate (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

In „Viata unui om singur“, Adrian Marino revine obsesiv la aprecierile injuste, la vexatiunile, tacerile „dirijate“, ocultarile, minimalizarile, calificarile abuzive pe care le-a suportat „cu stoicism“. Una dintre cele mai deranjante, chiar traumatizante nedreptati, in ceea ce-l priveste, e aceea de a fi fost considerat „calinescian“. Se lamenteaza ca a suferit aceasta umilinta nemeritata! Si, intr-adevar, cum putea fi „calinescian“ cineva pe care Calinescu, un „estetizant“, l-a intrebat: „De ce nu te-ai facut inginer?“, dupa ce ii spusese: „Dar ce, dumneata esti scriitor?“ Ce poate fi mai anticalinescian decât lipsa de talent literar? De pilda, Calinescu i-a reprosat ca nu si-a inceput „Viata lui Alexandru Macedonski“ cu moartea poetului. Biografia amintita, crede autorul ei, este nu doar diferita, ci si superioara scrierilor de acelasi gen, dar „literaturizate“, ale unor Calinescu sau Stefan Zweig! Oricum, nu-mi aduc aminte ca autorul „Dictionarului de idei literare“ sa fi fost „acuzat“ de vreun critic serios ca sufera de rusinoasa „boala“ a calinescianismului. Iar cine a comis eroarea – daca a comis-o – nu poate fi decât un nepriceput sau un rauvoitor care nu merita luat in seama.
Un capitol care frapeaza prin puternice accente pamfletare poarta titlul: „Jungla «vietii literare»“. (E de mirare ca un izolat de viata literara si sociala, un „neaderent“ la tot ceea ce presupune sintagma „om de litere“, cum se autocaracterizeaza, in fine, un marginal mereu ironizat si ridiculizat, a avut posibilitatea sa cunoasca atât de bine „jungla“ si „jivinele“ ei. Critica literara româna este, in opinia sa, dominata nefast de un mit megaloman, impus de traditia Lovinescu-Calinescu, niste „ilustri necunoscuti“ in Europa. Nu e vorba insa numai de un mod invechit de a face critica in România, ci si de calitatea celor ce o profeseaza, ca si de valoarea obiectului principal al criticilor pe care, cum e si firesc, il constituie in primul rând opera scriitorilor români contemporani. Nu-i plac mâinile „butucanoase“ ale lui Nicolae Manolescu. Despre alti multi critici scrie in termeni insultatori, amestecând, confundând punctele de vedere. Eugen Simion – ar fi „un carierist feroce, imbatabil, prototip de ambitios parvenit, la prima generatie de intelectuali“. Marian Popa este „securist“, Alex. Stefanescu – „executant servil al Consiliului Culturii“. Etichetarile se tin lant. Dumitru Micu este „o mediocritate totala ce nu reprezinta istoric-literar nimic“. Alexandru Paleologu debiteaza numai „enormitati“ si mai cade si in pacatul de a elogia „potentialul intelectual al Rusiei“. O mediocritate este pentru Marino si Mircea Zaciu, ca si aproape toti criticii si scriitorii din Clujul in care se simte un exilat. Gheoghe Grigurcu e un „cronicar incontinent, haotic si prolix“. Tot prolix, dar si confuz este S. Damian, iar Valeriu Cristea – „un obtuz comunist“. Laurentiu Ulici e botezat Ulici-Nulici. As remarca totusi si o formula memorabila. Raspunzându-si la intrebarea: cum isi imagineaza „infernul critic“?, Marino scrie: „Sa mi se citeasca, in dreapta, o cronica de Gheorghe Grigurcu, iar in stânga, o cronica de Dan C.Mihailescu. Sau invers“. In aceasta fraza teoreticianul literaturii este aproape calinescian… Din fericire pentru el, numai cu atât nu se afla in pericolul de a i se aplica infamantul epitet!…
Dar calul de bataie ramâne
G. Calinescu, fata de care Adrian Marino are o ura neimpacata, viscerala, care il impinge nu o data pâna la limita trivialului si a delirului. Marele critic nu numai ca nu vine dintr-o familie trecuta in vreo „Arhondologie“, precum Adrian Marino, dar, pacat originar, este „fiu de sluga“, mama lui fiind „o tiganca“ pe proprietatea familiei Calinescu, care l-a adoptat, intrucât Doamna Calinescu s-ar fi simtit vinovata de aventura fratelui sau cu „tiganca“. (Daca asa stau lucrurile, pot spune ca Doamna Calinescu a fost una dintre cele mai inspirate femei ale acestei tari).
„Neopasoptist“ (sau „pasoptist intârziat“), campion al spiritului critic si singurul critic român sincronizat cu cultura occidentala (nu-i place nimic, de exemplu, din ceea ce este rusesc) – cum se autodefineste cu orice prilej – Marino este nemultumit de aproape toti scriitorii nostri clasici si contemporani – poeti, prozatori, dramaturgi etc. A scrie despre Marin Preda pentru el inseamna a fi „argat literar la Silistea-Gumesti“. Cercul literar de la Sibiu? O grupare de eseisti „specializati in notiuni vagi“. Marin Sorescu si Nichita Stanescu s-au afirmat datorita epocii comuniste vidate de valori. Sorescu este vazut caricatural cu „cobilita etern prin Europa“. Ion Gheorghe e „un proletcultist…, violent, grobian si partinic“. Cezar Ivanescu este „de o agresivitate si vulgaritate iesite din comun“. Pe Ileana Malancioiu o jigneste in repetate rânduri cu o grosolanie intolerabila („amestec de Mita Baston si Surâsul Hirosimei). N. Steinhardt – „un mistic livresc, impanat cu citate“ – l-a tratat „suficient-onctuos… cu dispret absolut. Sunt lipsit de orice valoare, de orice originalitate De unde stie el?“ (De unde o fi stiut invatatul monah de la Rohia?!). Mircea Eliade „nu avea nici o educatie si sensibilitate efectiv artistica. Pictura si muzica nu-i spuneau nimic“. Cioran a scris la Paris „doar o singura carte“. Si aceea un pamflet. I.P. Culianu, „un subprodus, in esenta, al lui Eliade“, este amendat, pe buna dreptate, si fiindca a sustinut ca „in cultura româna nu s-a facut nimic, ca era un neant“. Asasinatul a facut din el, postum, un mit: „Daca Securitatea urmarea sa asasineze un adversar politic, cel putin douazeci de alte nume erau cu certitudine pe lista inaintea sa. Caci, in definitiv, ce actiune anticomunista sau anticeausista, de oarecare anvergura, a intreprins I.P. Culianu? (…) Paul Goma, printre altii, a fost de zeci de ori mai activ. Si nu l-a impuscat nimeni. S-a incercat „ceva“ doar prin „coletele Carlos“. Un fel de „sfârâiac“, vorba lui Creanga“. Avem de-a face – atrage Marino luarea aminte – cu incercarea unora de a „ne impinge in zona misterelor“, intr-una de „ocultism, initiere, mistagogie“. Marie France Ionesco si fiica Doinei Cornea, „o modesta profesoara prin Normandia“ – „les filles abusives“ – „care nu reprezinta nimic nici in cultura franceza, nici in cultura româna“, sunt puse la punct pentru ifosele si pretentiile lor ridicole. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, carora le recunoaste meritele „incontestabile si admirabile“ ca radiofonisti la Europa Libera in epoca de dinaintea caderii Cortinei de Fier, nu au „calitatea de a face ordine in cultura si literatura româna. Ce opere au ei?“ Faptul de a fi fost „boicotat“ de cei de la postul de radio din München, prin necomentarea operei sale, i-a fost benefic, l-a ajutat sa nu fie pus la index si sa nu i se mai dea voie sa calatoreasca in Occident. In acest context, Adrian Marino mai afirma ca Securitatea se interesa si era mult mai informata privind lucrarile sale de comparatistica si de teorie a literaturii decât cronicarii publicatiilor de la noi. Generatia lui Mircea Eliade? Marino impartaseste, surprinzator pentru un detractor feroce al lui G. Calinescu, tocmai viziunea acestuia: „Generatia bombastica si Mircea Eliade, critic“. Se considera o victima inocenta a istoricului religiilor, fiindca din cauza acestuia a intrat in vizorul Securitatii. Desi a scris o carte despre Mircea Eliade, sustine ca nu a stiut nimic privind articolele prolegionare ale celui ce este considerat liderul faimoasei lui generatii, pâna in momentul când „subprodusul“ Ioan Petru Culianu l-a rugat, la inceputul anilor ’80, sa consulte colectia „Bunei Vestiri“ si sa-l informeze despre textele semnate de mentorul sau in paginile ei. Si asta, pentru ca nici Culianu nu le cunostea. Ceea ce Marino a si facut dupa ce a obtinut cu dificultate avizele mai multor foruri pentru a i se permite accesul la colectia respectiva de la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj, pe care a fost nevoit sa o parcurga intr-o singura zi, ajutat fiind si de L. Socul lecturii articolelor lui Mircea Eliade, dezamagirea resimtita l-au facut pe el, antitotalitaristul inclement, sa regrete ca a scris „Hermeneutica lui Mircea Eliade“! Mai ales ca la acea data, când lucrarea pomenita intrase in atentia unei edituri pariziene, si-a dat seama si ca Eliade era „curtat, menajat, tolerat“ si folosit de regimul de la Bucuresti ca agent de influenta in vederea acordarii Premiului Nobel pentru Pace lui Nicolae Ceausescu. Scop in care, zice Marino, a fost „expediat“ la Paris si Constantin Noica. Cât priveste informarile ce i se solicitau dupa deplasarile in strainatate, ele erau solicitate de Academia de Stiinte Sociale si Politice si Consiliul Culturii, de unde ajungeau, probabil, si la DIE.
Roland Barthes este „emblema modei, snobismului si, mai ales, frivolitatii critice, specifica perioadei „structuraliste“. Lui Adrian Marino ii repugna stângismul Europei, ca si infatuarea si „dogmatismul Occidentului“. „Mitul Occidentului exclusivist si canonic a disparut, in orice caz, pentru totdeauna din constiinta mea“ – marturiseste el, ca si cum s-ar lepada de Satana. Parisul, de exemplu, „polul mondial al ratatilor“ – ii inspira parafraza: „Ratati din toata lumea, uniti-va in «orasul lumina»“. Fiind convins ca literatura mare se face in tara il citeaza aprobativ pe scriitorul din exilul rus, Lev Kopelev, care declarase: „Aici (in Occident) exista foarte buni scriitori rusi, dar literatura rusa este acolo (in Rusia)“. Adrian Marino a murit cu regretul ca cultura româna este o cultura „mica“, dar si cu multumirea ca el s-a integrat atât cât s-a putut in „cultura occidentala“… „Uneori imi spun ca vin (in România – nota mea) si scriu, parca, de pe o alta planeta“ – declara el. Pentru a reitera o opinie din prima parte a acestei „cronici“, cred ca fie si numai având o asemenea satisfactie nu merita sa riste sa se sinucida postum cu o caramida memorialistico-pamfletara.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper