Colaj postmodern. Impresii din Muzeul Pompidou

Un articol de ANA PETRACHE

Francezii au o cultura a statului la coada, pentru motive care noua, românilor, tocmai iesiti din comunism, ni se par cel putin stranii. Ei stau la coada la muzeu, la biblioteca si la
cimitir.
Muzeul Pompidou
Prima mea amintire legata de Muzeul Pompidou este de acum doi ani, când, in timpul vacantei de iarna pe care mi-o petreceam la Paris, mi-am propus sa ii trec pragul. Nu am reusit pentru ca inaintea mea la coada stateau sute de persoane, in frig, ca sa intre la muzeu. Si atentie, nu era intrarea gratis. Acum am reusit sa intru fara sa stau prea mult la coada, si intrând am inteles de ce nu mai era coada.
O colectie de lucruri stranii, un loc unde stranietatea si excentricitatea se premiaza. „Operele“ care nu frizeaza patologicul sunt in cel mai bun caz exponate pe care nu te-ai fi asteptat sa le vezi intr-un muzeu. Sa va fac o lista:
– femeie musulmana cu voal si cu cap de masina de calcat (vorbeste despre opresiunea femei in islam, nu?);
– jucarii de plus infasurate in ciorapi negri si trase in teapa;
– un filmulet despre cum se poate juca tenis imbracata in voal de sus pâna jos;
– o cârpa care sforaie;
– un telefon care suna;
– tigaie cu lingura inclusa in mâner (absolut revolutionar);
– bucati de parchet de culoare rosie puse pe perete;
– sala imbracata in lâna cu un pian in mijloc;
– râme suspendate;
– o toaleta ecologica;
– o camera imensa cu niste afise de mersul trenurilor inramate;
– o sala cu gunoaie pe jos;
– camera de locuit din peretii careia ies niste funduri roz din material textil;
– o camera cu gaura in tavan;
– poze intitulate „In familie“ cu mame dezbracate in pozitii sexuale lânga bebelusi.

Majoritatea „operelor“ sunt insotite de citate, care nu sunt neaparat rele, despre viziunea autorului. Dar intre intentia anuntata de autor si creatie nu exista nici o legatura. Ai impresia ca textele au fost puse aposteriori ca o eticheta care sa dea sens unui manunchi de nonsensuri adunate intr-un spatiu.
O tema recurenta este asuprirea femeii si nevoia ei de eliberare, aflam de aici ca barbatul este un accident genetic, un avorton, o lipsa, si permiteti-mi, de dragul expresiei ,sa citez in franceza „ l’homme est une femme manqué, un avorton congénital“. Am fost singura si am inceput sa râd, dar daca veneam cu iubitul? Sau, mai rau, daca veneam cu tata si afla saracul care e statul lui ontologic?! Nu putem sa jignim prin operele noastre alte religii sau alte rase, dar cum ramâne cu barbatii, aceasta minoritate de 48% din populatia lumii?? Ah, si stiti care era continutul „operei“? Un cub luminat frumos cu beculete si o muzica psihedelica pe fundal.
La etaj o expozitie „extraordinara“ Julien Freud de pictura cu nuduri de femei ultra supra ponderale. Mi-a ramas in minte o imagine, o copila la 5 anisori blonda dulce rasfoind un album cu astfel de imagini… nu vreau sa stiu ce isi intreaba parintii.
Oricum, daca vreti o expozitie in stil Pompidou acasa la voi e simplu.
Pentru varianta decenta: Luati o sufragerie, scoateti toata mobila afara, puneti pe fundal un sunet psihedelic, pictati o bucata dintr-un perete in alb si o bucata din altul in negru si gata, ati obtinut Fiinta si Neantul, Binele si Raul, Lumina si Intunericul si ce mai vreti dumneavoastra.
Pentru varianta ce poate face rau sensibilitatii: adaugati o scena porno si eventual niste vopsea rosie pentru pata de sânge.
Ma asteptam sa nu gasesc lucruri conventionale, dar asa un haos estetic a fost suficient pentru a imi compromite ziua.
Exista insa si un lucru bun – privelistea de la ultimul etaj al centrului e superba, vezi efectiv tot Parisul. Sfatul meu: cumparati bilete doar pentru panorama (se platesc separat) si lasati panarama!
Centrul Pompidou
Pe lânga renumitul Muzeu Pompidou al artei postmoderne, Centrul Pompidou gazduieste si o biblioteca, ce mai spala din pacatele muzeului. Pe trei nivele ce se intind pe sute de metri, avem de a face cu o biblioteca in stil nou, adica prevazuta cu sonoteca, videoteca, dar si cu carti ce nu sunt aparitii mai vechi de 30 de ani (cu exceptia clasicilor, bineinteles). Aici, intre orele 12 si 22 vin sute de oameni „sa se cultive“. Intrarea este gratuita si nu presupune nici o inscriere prealabila, asta creeaza un fenomen specific francez: cozile pentru intrat la biblioteca. Ele avanseaza insa repede, caci nu presupun ca nu mai sunt locuri si astepti ca cineva sa plece (cum se intâmpla la BCU in sesiune), ci se sta la coada pur si simplu ca sa se intre in ordinea venirii si pe rând, nu buluc, cu totii odata (sâmbata am petrecut o ora la aceasta coada de intrare la biblioteca).
In partea de biblioteca in majoritatea lor cititorii sunt studenti. In partea video insa avem o surpriza, les clochards parisiens, homlesii care vin si ei sa se uite la TV sau la un film intr-o atmosfera placuta si unde in plus e cald.
Nu am mai lucrat niciodata cot la cot cu atât de multi oameni, asta iti da un sentiment straniu, o dorinta acuta de a devora cât mai multe carti, de a profita de tot ce se gaseste acolo si de a o face repede, mai repede si mai bine decât restul de tineri cu care esti automat in concurenta. Greu de crezut ca o hala ca aia poate sa te motiveze sa muncesti, dar o face. O face asa de bine incât dupa o zi de lectura in care nu mi-a mai trebuit nimic altceva decât cartea din fata mea ajung sa ma gândesc la ispita lecturii, ispita devorarii informatiei, a cât mai multa si cât mai diversa informatie. Ma face sa ma gândesc ca, daca as locui la Paris, nu as putea sa am o munca normala, as fi un etern student in genul lui Cioran. Nu as putea sa fac altceva decât sa merg la biblioteca si la cursuri intr-o utopie intelectuala continua.
Trebuie sa recunosc ca am venit in Paris cu ispite feminine specifice, dar am descoperit in biblioteca o tentatie mult mai mare. Din cumparatul de haine (ah, e coada si aici!) te opresti la un moment dat, fie din lipsa de fonduri, fie pentru ca esti constient de efemeritatea achizitiilor textile, dar din ingurgitarea de informatie nu. Este gratis si in plus are si o justificare intelectuala superba: o faci pentru a sti! Dar colectarea informatiei nu este cunoastere, asa ca trebuie sa fiu mai atenta la aceasta ispita mai tare decât la cea materiala, care prin natura sa de ispita materiala are limite, spre deosebire de ispitele puterii si ale cunoasterii ce nu au asa ceva!
Cultura Mortii la Père Lachais
Trebuie sa ai o cultura a mortii, altfel nu ai cum sa pui in valoare un cimitir la nivelul la care francezii au facut-o cu Père Lachaise. Fiecare mica capela este o opera de arta, ceea ce face ca cimitirul sa fie un cumul de elemente arhitecturale intr-un parc. Cel mai straniu e ca nu constientizezi ca esti intr-un cimitir. Mai ales atunci când ghidul te ia cu observatii de felul: priviti mormântul lui Chopin, observati ca florile depuse in jur sunt rosii cu alb ca steagul Poloniei. Tineti cont de faptul ca statuia a fost curatata de curând etc.
E un loc fascinant, unde te costa 11 mii de euro metrul patrat. Asa ca gânditi-va de pe acum daca vreti sa fiti ingropati aici. Aveti insa grija sa muriti la Paris si nu in Sudul Frantei, pentru ca exista o taxa platita pentru fiecare orasel prin care treci cu mortul.
Nici nu e asa de important sa faci turul mormintelor celebre, cu harta in mâna, mai importanta este atmosfera, care nu te face sa te gândesti la celebritate sau la moarte, ci la atentia francezilor pentru detalii. Nu vezi morminte kitsch, avem de a face cu mult bun-simt si cu bun gust in ultima locuinta a francezului de la Père Lachais.
Cei ce nu sunt practicanti pot opta pentru o casuta funerara, dar trebuie sa recunosc ca este ceva inghesuiala acolo si in plus gândul ca poti sa astepti pâna la 3 saptamâni pentru ceremonia funerara (pentru ca si aici, ca si la biblioteca si la muzeu in Franta se face coada) poate fi descurajant, cu toate ca nu se mai poate spune ca te grabesti undeva.
Concluzie
Cred insa ca exista un liant intre aceste trei locuri unde se sta la coada in Franta: muzeul, biblioteca si cimitirul; toate sunt in sens exact niste depozite,  de imagini, de idei, de vieti. Or daca ar fi sa fac o fenomenologie a statului la coada as spune ca aceasta presupune intentionalitatea, ba chiar mai mult, dorinta aprinsa a celui ce este dispus sa depuna un sacrificiu de timp pentru a avea acces la obiectul dorit. Or timpul nostru, fiind mai important decât banii, a sta la coada este un gest de investire cu sens a lucrului pentru care stai la coada. Si, daca statul la coada in comunism demonstra nevoia vitala de a gasi alimente, statul la coada in capitalism vine dintr-o alta nevoie, si ea vitala, dar de alt timp, spirituala. Daca in Europa oamenii inca sunt dispusi sa faca eforturi pentru a ajunge la depozitele de cultura, civilizatia aceasta mai are o sansa.
Metaconcluzie/P.S.
Acest text este un exemplu de colaj postmodern, despre cum se poate sa gasesti un sens aposteriori unor lucruri ce nu au nici o legatura esentiala una cu alta. Totul sta in capacitatea de a inova in gasirea liantului.
Asta asa, ca sa vedeti ca am invatat si eu ceva de la Muzeul Pompidou.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper