G. M. TAMÁS, VASILE ERNU, TEODORA DUMITRU, SORIN ANTOHI
Claude Karnoouh 70

L’ami du peuple

G. M. TAMÁS

Claude Karnoouh, antropolog, filosof si eseist francez, este întruchiparea tuturor atitudinilor neconventionale, politically incorrect, care se pot imagina. Un om de stânga, îi admira pe Heidegger, Céline, Jünger, Carl Schmitt, un inamic al tuturor dictaturilor, este de acord cu testamentul politica al Simonei Weil care ar interzice partidele politice si ar supune presa unei cenzuri de adevar, în acelasi timp un sustinator al libertatii nelimitate de opinii, un evreu, dusman înversunat al Statului Israel si al sionismului politic, un fost comunist, prieten al tuturor disidentelor anticomuniste, un om care dispretuieste toate nationalismele, dar învata de la Noica.
Claude Karnoouh a fost acuzat de unul din adversarii sai, fostul sau amic, Andrei Plesu, de a fi devenit un român. E o acuzatie formulata cu multa Gemütlichkeit si ironie, si îndreptatita într-un fel poate diferit de intentiile politice ale d-lui Plesu. Claude Karnoouh – în anii numerosi petrecuti în Europa rasariteana – si-a însusit banuiala inerenta a acestei parti a lumii dupa care totul e de vânzare si care sustine ca luarile de pozitie în viata publica, mai ales ale intelectualilor, sunt motivate de vanitati si venalitati, de orgolii si de erotisme ale puterii. Pentru Claude Karnoouh, toate succesele culturale sunt suspecte, trucate, publicitare, aservite intereselor capitalului si elitelor statale. Îi sunt suspecte mai ales succesele radicalismului antisistemic pe care le priveste ca aspecte ale cooptarii energiilor rebele care mai ramân, vestigiale, în cultura occidentala.
Pâna aici, critica d-lui Plesu ar avea sens, dar putini au priceput ca românismul lui Claude are o latura insolita. Neobisnuita mai ales în Europa de Est de astazi. Claude Karnoouh este credincios. Fidelitatea lui apartine taranilor din Maramures. I-a cunoscut ca antropolog facând cercetari de teren prin ani de zile, si a devenit un poporanist postmodern care ramâne un tânar parisian si un mosneag ardelean honoris causa. Indiferenta intelectualitatii si clasei politice românesti si est-europene fata de mizeria satului, a zonelor miniere abandonate, a cartierelor de blocuri lasate în voia lui Dumnezeu îl revolta – si în punctul acesta decisiv cred ca are perfecta dreptate. Ura lui purtata împotriva elitelor liberale se adreseaza mai ales indiferentei. În acest sens, Claude este un intelectual angajat de tip vechi. N-are numai dispret pentru stilizarea decadentei si esecului într-o aventura închipuita, ba chiar mincinoasa, de libertate.
Antipatiile lui fulgurante ma obosesc câteodata. Critica meschinariei n-ar avea voie sa fie si ea de rea credinta. Ura permanenta –  si Claude este cineva pe care englezii cheama a good hater – este monotona. Dar sunt convins ca acest parisian autoexilat în România este mult mai mult decât un critic pasionat al prezentului care în ochii lui nu e decât o imensa porcarie. Fidelitatea lui pentru un popor uitat, neglijat, negat chiar în existenta lui precara si fara nadejde, este rara si pretioasa. Un cadou pentru ziua lui ar fi redescoperirea poporului român care – va rog sa credeti un alt strain care refuza sa fie uituc – mai traieste în dosul frazelor de superioritate ale neoburgheziei compradore (balcanic, dezordonat, irational, înapoiat, nespalat, lenes, hot, vulgar consumator de manele, superstitii si prejudecati opresive). Plebea exista chiar daca are prieteni putini. Lui Claude Karnoouh nu-i e rusine sa fie l’ami du peuple, un comportament învechit. Pentru oamenii la moda, el e caraghios. Dar ar trebui sa ne întrebam de ce este atât de ciudat ca cineva sa fie de partea majoritatii într-o societate care se declara democratica.
Poate nu Claude Karnoouh este un tip straniu. Poate toti care-l gasesc asa (si reunesc un crez conservator si elitist cu un patos democratic, ceea ce este de o absurditate patenta) sunt mult mai ciudati. Claude îi deranjeaza. El este incomod. Nu poate fi un intelectual român, nu pentru ca este parisian, dar fiindca este maramuresan. Întelege mitul, dar pricepe noroiul.

Profesorul francez cu accent de Maramures

VASILE ERNU

În 1996, dupa 6 ani de sedere la Iasi, la sugestia unui bun amic, un cunoscut profesor de matematica, mi-am facut bagajul si am plecat la Cluj. Ideea lui cu „schimbatul oraselor“ urma sa-mi influenteze mult traseul urmatorilor ani. El sustinea ca „la anii si stilul meu de viata mi-ar face bine o schimbare de oras dupa absolvirea facultatii de filosofie de la Iasi“. Clujul a fost ales total aleatoriu si mai degraba din necunoastere. Oricum era al 5-lea oras în care ma stabileam. Nu stiam nici macar drumul de la gara la Universitate. Am procedat instinctual. Am depus actele pentru un master la filosofie, am dat examenele si am ramas în acel oras, pe care l-am botezat „cel mai conservator oras al României“. Am stat acolo în jur de 8 ani. Aici aveam sa cunosc unii dintre cei mai interesanti oameni ai perioadei de studentie.
În primul an de sedere la Cluj aveam sa întâlnesc unul din personajele cele mai speciale pe care le-am cunoscut la Cluj. Era un personaj care nu semana cu nimic din ce vazusem pâna atunci. Vazusem multa lume stranie, diferita, caci URSS-ul era plin de ei si aveam un nas foarte bine format pentru astfel de oameni. Stiam deja foarte bine sa fac distinctii si sa stiu când sa spun ca „acesta merita atentia mea de imperialist“.
Personajul care mi-a atras atentia în mod deosebit avea sa-mi devina profesor de filosofie. Tot modul lui de a fi, de a se comporta, de a se îmbraca spunea ca acesta „nu e de-al nostru“, nu e „de pe aici.“. Trecea pe holurile universitatii cu un aer detasat si putin superior, dar superior nu de maniera grosolana a unora dintre profesorii români de care mai degraba te jenai, ci una specifica, care nu venea din dispret cum se întâmpla deseori pe la noi, ci de pe o anumita pozitie cucerita în timp. Mergea tantos, purtând o palarie cu boruri largi, la gât avea aruncat un fular rosu „dezinvolt“, purta mereu fie un sacou, fie un palton sau trenci mai lung care îl scoteau în evidenta. Iar în salile de curs sau pe holuri „duhanea“, dupa spusa lui, mereu din pipa. Cursurile profesorului Claude Karnoouh, caci despre el este vorba, aveau un „miros“ aparte.
Însa nu imaginea lui Karnoouh a fost cea care m-a atras la el. El era „francezul ala“ si orice român cu 3 clase stie câteva clisee depre francezi, clisee pe care le stiam si eu. Primul lucru cu adevarat impresionant la profesorul meu este vorbirea. Când l-am auzit prima data vorbind am zis ca asa ceva nu e adevarat. Era un curs despre Nietzsche si ceva teme din avangarda. Când Claude Karnoouh a deschis gura eu am ramas încremenit: un ditamai profesor francez, poposit pe melegurile transilvane vorbea cu un puternic accent de Maramures. Sa asculti un curs despre Nietzsche rostit de un profesor francez, la Cluj în accent maramuresan, asta este ceva de povestit la copii. „No, Dumniezau o murit“… suna fascinant. Mai târziu aveam sa aflu periplul lui profesional, de antropolog care a umblat „pe teren“ prin diverse zone ale tarii si multe povesti interminabile despre aventura lui în România comunista. A propos daca am început sa pricep ceva despre aceasta tara, pe care o descopeream ca un român trait si educat în URSS, atunci foarte mult se datoreaza profesorului si amicului Claude Karnoouh si câtorva prieteni maghiari si mai putin prietenilor români de aici.
Totusi nici exotismul sonoritatii limbii române de factura franco-maramuresana nu e lucrul care m-a impresionat la Karnoouh. Nu sunt un tip impresionabil, asa ca un exotism de acest tip poate tine o perioada foarte scurta. Ceea ce m-a atras în mod special la el este un anumit gen de reflectie pe care nu-l mai întâlnisem „live“ pâna atunci. Karnoouh stia nu numai sa ne puna întrebari care sa ne directioneze catre un anumit gen de reflectie ci si sa ne si explice si sa ne faca sa pricepem lucruri cu adevarat importante. Ca om educat în Imperiu am nevoie de spatii mari, de reflectii si explicatii care acopera spatii largi ale istoriei gândirii, ale evenimentelor. Ma enerveaza la disperare tendinta „claustrofoba“ a gândirii din spatiul românesc care fragmenteaza, aduce totul în derizoriu si face explicatii valabile doar aici si care nu tin mai mult de câteva zile. Claude Karnoouh a fost printre primii profesori întâlniti aici care mi-a adus explicatii într-un orizont de sens mai larg. Când grupul nostru de la „Philosophy&Stuff“, niste tineri zvapaiati, neîmblânziti si vesnic nemultumiti de profesorii lor, asa cum le sta bine unor tineri, se framânta cu o problema din zona reflectiei Karnoouh era printre putinii care stiau sa ne îndrume în „neîntelegerile pe drumul gândirii“. În discutiile cu el ramâneai cu sentimentul ca ai înteles ceva important, ceva esential care te va ajuta în aceasta vesnica framântare în dorinta de a pricepe si patrunde sensurile semnificative ale vietii. Mai exista un lucru important pe care l-a jucat profesorul Claude Karnoouh pentru grupul nostru. Era pentru prima data când cineva ne explica sensul politic al reflectiei. Deodata cineva îmi aducea explicatii pe care nimeni pâna atunci nu o mai facuse: ca fiecare gest social si cultural este strâns legat de o semnificatie politica. Noi cei care ieseam dintr-o societate ideologizata mai degraba formal decât real, total depolitizati în ciuda faptului ca discursul oficial de dupa ’90 sustinea opusul, lipsiti de un minima reflectie politica, în care totul era un vesnic estetism si o lupta prin metafore si cultura, deodata începeam sa pricepem, cu ajutorul „exoticului“ profesor francez, ca politicul este cu totul altceva. Cred ca pentru grupul nostru, si în mod special pentru mine, acest gen de reflectie, acest mod nou de întelegere a semnificatiei politice a fost cel mai important lucru pe care l-am descoperit cu ajutorul lui Claude Karnoouh.
Mai târziu, când am lansat revista „Philosophy&Stuff“, revista care avea sa deranjeze pe mai toti profesorii nostri de la filosofie, Claude Karnoouh, alaturi de un alt profesor care ne-a sustinut, Aurel Codoban, a fost cel care ne-a sprijinit si de multe ori ne-a protejat de supararile profesorilor nostri români. Încet, încet profesorul Karnoouh avea sa devina amicul Claude, cu care puteam sta la povesti la Cluj, Paris, Berlin sau Bucuresti indiferent de ora din zi sau noapte.
Grupul nostru de la Philosophy&Stuff s-a împrastiat prin toata lumea… de la Moscova, Chisinau, Cluj, Bucuresti si pâna la New York, Paris, Londra sau mai stiu eu prin ce universitati sau joburi. Când ne revedem una din glumele noastre preferate e sa-l imitam verbal pe dragul nostru profesor. Pâna si înjuraturile uneori suna în franco-maramuresana. Asta spune ceva despre aceasta relatie cu profesorul nostru. Timpul a trecut, noi ne-am schimbat, ne-am despartit sau distantat unii de altii si fizic si reflexiv, însa ceva semnificativ a ramas în fiecare dintre noi din aceasta aventura a întâlnirii cu profesorul cu accent de Maramures, Claude Karnoouh.

Nu ca mine
si ca dumneata…

TEODORA DUMITRU

Am început sa traduc textele lui Claude Karnoouh dintr-o inerenta redactionala: profesorul francez se aratase interesat de „orientarea“ revistei, climatul de idei sau de cine stie ce alte vadite merite, si trimisese un text spre publicare. Nu-l cunosteam decât din scris, din volumele aparute, tot în traducere, în româneste. Primul articol l-am tradus asadar „în orb“, tentând, la nimereala, o cale de mijloc între stilul voalat-agresiv, sarac în concesii al frantuzului si ceea ce presupuneam eu atunci a fi un limbaj igienic standard, care sa exprime ideea într-un ton cât mai neutru. Haloul care-l preceda, acela de vieux marxiste, iarasi, îmi comanda o oarecare rezerva.
Presupunerile mi-au fost însa repede puse la punct. Stilul neutru si rezervat o fi el academic, o fi o eticheta a nobletii discursive, dar insulta amarnic habitudinile francezului. Neutralitatea era, în cazul de fata, o minciuna, o eroare gramaticala, o magarie pe care nu m-am simtit în stare s-o semnez. Pe la jumatatea primei sesiuni de traducere am observat ca începusem sa traduc reflex cu „asta“ în loc de „acesta“, „domniile lor vasazica gândesc ca…“ în loc de „unii dintre ei considera ca“, „se lafaie“ în loc de „se întinde“, sa caut prin dictionare echivalente mai decente pentru „prizarit“, „gavarit“ si alte inacademisme spre care ma pomeneam stârnita. Dumnezeu stie cât m-am perpelit sa nu cad în altele, mai nimerite!
Apoi, l-am întâlnit într-o cafenea si l-am auzit vorbind româneste. L-am auzit – cum s-ar zice –în traducere proprie. Mi-a fost clar, de atunci, ca „Mon Dieu“ vasazica „Ioi, Doamne!“, ca „très, très bon“ nu-i nici mai mult nici mai putin decât fix „al dracului (de bun)!“, ori ca „quelqu’un qui fume une cigarette“ ar veni în româneste „unu’ care duhaneste“ – cu cel mai neaos, apasat „h“.
L-am citit apoi, tot în româneste, raspunzând pe blogul „Culturii“ unor interpelanti interesati – cu varii directii si vocabulare – de ideile lui: omul desfasura o româneasca scripturala uimitoare – à la Kogalniceanu-Ghica-Alecsandri – cu totul alta decât de acum familiara lejeritate a stilului oral. Frantuzismele lui ardelenizate si moldovenizate pasoptist, vorbitul în grai, cu suprapuneri de registre regionale si academice („endepandata“ si „esperianta“ lânga „farina de malai“ si „groscior“) sunt mostre de combinatorica lexicala si facilitate lingvistica inedita improbabile pentru un vorbitor nativ de româna. Româneasca lui Claude Karnoouh e un fenomen de sincretism lingvistic si de mentalitate care ar trebui studiat la Litere.

Claude Karnoouh vorbeste într-o româna care nu exista si scrie în limba pasoptistilor români; îl tine pe Marx la icoana, dar – curios aspect – nu uita nici de Dumnezeul hughenotilor; trage ghionturi muncitorimii si „subiectului istoric“ sa-i scoale din somnul dogmatic, dar se poarta ca un cocon de spita, are inel cu pecete si-i place sa povesteasca cum l-a festelit popa din Breb pe securistul pus pe urmele lui: „Nu te lua de francez, ca ista-i facut c-o p..a de domn, nu ca mine si ca dumneata!“… Ceea ce m-a nedumerit însa – si nedumerirea mea persista – traducând textele lui Karnoouh si având parte de ecouri din varii directii, a fost absoluta eterogenitate ideologica a insilor care citindu-l, îl aprobau. Oameni care nu pot fi banuiti nici de cele mai firave simpatii stângiste si autisti ideologic îi dau dreptate cu sete. „Profesorul ala“, „francezul“ reuseste – într-o româna care nu exista – sa comunice o realitate irefutabila. Daca li s-ar spune ca ceea face el e „marxism“, s-ar descoperi cu totii marxisti… În cazul de fata, rarisim, dar iata întâmplabil, realitatea face ideologia.

Claude Karnoouh par lui-même

Fragment dintr-o carte de convorbiri cu Sorin Antohi

L-am intalnit pe Claude Karnoouh – prin Catherine Durandin – la Paris, unde am trait in anii 1990-1992. Ii citisem splendida carte din 1990, „L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie“ (editia a doua, revazuta si adaugita, a aparut in 2008; prima editie a cunoscut o traducere romaneasca incompleta si imperfecta la Humanitas, sub ciudatul titlu „Romanii. Tipologie si mentalitati“), pe care o consider si astazi una din cele mai bune analize ale culturii si societatii romane publicate vreodata. Mai exact, e vorba de doua carti in una, corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului original: o incredibil de inteligenta si lucida analiza a etnismului national romanesc (de la caracterologia nationala, trecand prin folclorism, la ceea ce eu numesc ontologie etnica – Blaga, Vulcanescu, Noica) si o miscatoare colectie de note de calatorie, impresii si observatii cotidiene, scrise cu eleganta lui Paul Morand si cu patrunderea lui Trotki (din scrierile sale despre Romania), dar aduse mai aproape de sufletul cititorului de la noi prin caldura aproape sentimentala a paginilor finale, printre cele mai emotionante din cate s-au scris despre satul romanesc. Timp de vreo cinci ani, am incercat zadarnic sa integrez cele doua carti aparent separate. Cand am reusit sa le citesc sintetic, nu doar sinoptic, o parte din misterul sufletesc al autorului mi s-a revelat, apropiindu-mi-l.
Nu a fost o prietenie la prima vedere. Nu ne-am vazut prea des, n-am vorbit prea mult pana la plecarea mea de la Paris in Statele Unite. Poate si fiindca omul pe care-l vedeam nu rima cu autorul pe care-l admiram deja: mi se parea un dandy parizian tipic, putin prea bine imbracat si cu o gestica oarecum afectata, nu departe de cea a corifeilor legendarei gauche caviar (eu frecventam un mediu in care aparea mai ales echivalentul ei de dreapta).
Cum spuneam, recitirea unei carti pana la intelegerea ei fara rest – un exercitiu care ar merita mai multe elogii in genul celui formulat de regretatul Matei Calinescu – m-a apropiat si de autor, si de om. O revedere la Bucuresti in cadrul unui colocviu Nietzsche, tot mai frecvente contacte, corespondenta si telefoanele, sejururile ori trecerile lui Claude la, respectiv prin Budapesta, ale mele la/ prin Paris, lecturile reciproce, viata – toate aveau sa ne apropie. Initiativa lui spontana de a ma traduce in franceza ne-a intarit prietenia, mi-a consolidat respectul pentru un om care avea modestia si dedicatia de a traduce scrierile altuia (la inceput, fara planuri concrete de publicare). Iar apoteoza lui Claude a venit in ochii mei in zilele de 23-24 mai 2009, la Breb, satul a carui viata se impleteste de patru decenii cu a lui. Vazut acolo, acest spirit rebel si efervescent, adesea provocator si incomod, chiar taios si uneori excesiv, mereu liber reintra pasnic, numai cu doza minima de distantare pe care omul modern si postmodern o pastreaza chiar si in propriile sale ceasuri de cumpana tragica, intr-o ordine cosmica si, mai omeneste spus, intr-o comunitate organica.
Asta se intampla insa dupa ce, in martie 2009, inregistrasem o lunga convorbire menita sa apara in volum anul acesta. Fragmentul reprodus aici pentru a marca a 70-a aniversare a lui Claude Karnoouh este o transcriere – realizata de Mara Stefan si revazuta de interlocutori – a primei parti a discutiei noastre.
(Sorin Antohi)

Sorin ANTOHI: Sa începem discutia cu niste elemente de portret. În jurul numelui Claude Karnoouh – scris si pronuntat uneori cu… variatiuni – exista în multe medii din România mai multe „mitologii“. Acest „folclor“ – ca sa zic asa – include inevitabil extremele (admiratie-respingere), precum si toata gama intermediara. În plus, ca orice „creatie colectiva“, acest folclor evolueaza. Pentru a adauga si contributia ta – Claude Karnoouh par lui-même –, as vrea sa facem putina microistorie si egoistorie. Prima întrebare: cum ai explica unui român originile tale intelectuale? La noi, din câte am observat de-a lungul anilor, cititorii tai – începând cu „intelectualii publici“, cei care ar trebui sa înteleaga legaturile dintre idei, ideologii si politica – au mari probleme sa te clasifice si sa te defineasca, desi etichete expeditive ti s-au tot pus.  Franta – tot „Occidentul“, blocul fantasmatic care include Franta alaturi de alte tari, neglijând diferentele dintre ele – a ramas, chiar dupa contactele intense din ultimii douazeci de ani, o realitate prea complexa si în esenta straina pentru cei mai multi dintre români. Or, combinatia ta de angajament civic, militantism politic, radicalism ideologic, intransigenta etica si pasiune intelectuala, aparuta în Franta de peste doua secole, nu a prins în România, desi a fost experimentata sporadic si mimetic atât de Dreapta, cât si de Stânga. Situarea individului, precum si evolutia lui în raport cu întregul câmp de forte ideologico-politice, intelectuale, metafizice, personale, sociale, par oarecum bizare la noi, unde predomina identificarea clanica si comunitara, structurile si comportamentele traditionale, chiar arhaice. De aceea, atasamentele, fidelitatile, optiunile, riscurile, activismele unui om modern occidental sunt traduse în categorii premoderne, la care românii le raporteaza mai usor.
Claude Karnoouh: De fapt, acesta este sincretismul modern.
S.A.: Exact. Revenind la întrebare, dupa un lung preambul: care sunt radacinile tale personale, intelectuale, ideologice, politice?
C.K.:
M-am nascut pe 25 martie 1940. Am avut deci o viata întreaga sa ma gândesc la radacini… Complexitatea personalitatii mele, cred, fara sa fiu prea fudul, cum se mai spune înca la tara – „prea arogant“, cum spun orasenii, suna mai grav –, se leaga si de structura si istoria familiei mele. Parintii mei au venit în Franta ca imigranti. Tata provenea dintr-o extrem de bogata familie evreiasca din Ucraina – proprietari funciari, ceea ce era rar printre evrei, si negustori. Fapt la fel de rar la evrei, un bunic si-a facut datoria militara în Primul Razboi Mondial – o înfrângere pentru patriotismul rus. Bineînteles, bunicul nu era mobilizat într-o arma sau unitate apropiata de tar, pentru ca evreii nu aveau acces în acele sfere. Era artilerist. Însa artileria rusa are un trecut foarte bun. Aceasta ramura a familiei mele a emigrat din cauza revolutiei bolsevice. Daca-mi aduc bine aminte ce spunea bunicul, el era social-democrat, iar de la un timp nu mai era bine vazut la Odessa. Asa ca a emigrat din România, unde a fost internat într-un lagar. La Chisinau.

S.A.: Prima încercare a familiei Karnoouh de a se apropia de România…
C.K.:
…a dus într-un lagar, din pacate. Din partea mamei, ma trag dintr-o familie din burghezia mijlocie a Varsoviei, educata, dar a carei situatie financiara nu suferea comparatie cu cea de care se bucurau bunicul patern si fratele sau în Rusia. Parintii mei s-au întâlnit la Paris. Voi spune mai târziu si povestea tatei, care e extraordinara. Mama a emigrat din Polonia la 11 ani. Vorbea franceza foarte bine, fusese educata de mademoiselles franceze. Matusa mamei mele s-a casatorit cu un frantuz adevarat, dar cumva atipic: era din Sud-Vest, dinspre Albi, era reformat si francmason, profesor de matematica în viata civila. Când cei doi s-au întâlnit, în 1919, el venise la Varsovia ca ofiter de aviatie în armata lui Weygand, sa apere Polonia de bolsevici. Matusa mamei mele era traducatoare la Statul Major. Asa s-a întâlnit cu acest tip extraordinar, caruia îi datorez anumite lucruri fundamentale. În primul rând, îi datorez protestantismul mamei mele si, prin ea, care mi l-a transmis în copilarie, protestantismul meu. Dar nu numai asta. Cum sa spun, cu el începe întâia mea experienta intelectuala, chiar înainte de cea pe care aveam s-o am la scoala. Asta se întâmpla în timpul razboiului si dupa razboi, pentru ca tatal meu a lipsit din primii mei ani de viata: cetatean francez din 1932, el fusese mobilizat în ’39 si avea sa ramâna cinci ani prizonier de razboi în Germania. Aceasta a fost pentru mine prima lectie de istorie vie. Familia americana din partea tatei crezuse ca, fiind evreu, tata fusese deportat. Dar nemtii, cu toate defectele lor – cel mai mare fiind acela de a face razboaiele metafizice –, si-au respectat acordurile semnate cu Franta în privinta prizonierilor de razboi.

S.A.: Da, razboaie metafizice pe care le pierd…
C.K.:
…pe care le pierd. Cum spunea un român cu mult umor, au un start foarte bun, dar nu au finis. Ca si la Cupa Mondiala de fotbal. Deci tata a fost prizonier de razboi. Nu spun ca nu a muncit mult, nu spun ca nu a suferit, dar era altceva decât un lagar de concentrare. Primea chiar pachete din partea Crucii Rosii franceze si elvetiene. Nu era si cazul prizonierilor rusi… Deci acest unchies francez – ca sa vorbesc asa cum am învatat la Breb –, unchiul mamei, de fapt, dar destul de potrivit ca vârsta pentru a-mi fi si mie un fel de unchi, în familia caruia am trait în timpul razboiului, m-a învatat baza ideologiei care a functionat în Franta pâna acum douazeci-treizeci de ani, iacobinismul. Cu limitele lui, cu progresismul lui, cu pozitivismul lui, cu scientismul lui, dar si cu rigoare, cu anumite precepte etice si sociale. Asta am pastrat de la „unchiul“ meu si de la învatatorii mei. Primul învatator pe care l-am avut la tara era un tip extraordinar de iacobin. Eu am crescut într-o regiune a Frantei unde în anii ’40, când am fost trimis la scoala, nu se vorbea franceza. Toata lumea vorbea gascona. Familia mea era mai instruita – verisoara mamei facuse scoala pâna la 16 ani si stia bine franceza, mai bine decât stiu astazi majoritatea francezilor –, asa ca la noi în casa se vorbea franceza, cu o anumita influenta a graiului local, care e o franceza din Languedoc, gascona. Era strict interzis sa vorbim gascona în clasa, dar în curtea scolii, în timpul liber, se putea. Era deci un iacobinism mai social-democrat…

S.A.: În generatia ta, asta este o experienta tipica. Toti prietenii mei francezi din acest grup de vârsta care provin din Alsacia, din Midi, din Bretagne mi-au relatat experiente similare: un fel de bilingvism în care copiii care vorbeau idiomul local, în cel mai fericit caz un patois al francezei, dar de multe ori chiar o limba distincta, erau integrati prin scoala, acest instrument formidabil pe care ministeriatul legendar al lui Jules Ferry l-a consolidat. Scoala republicana, care promova un proiect complet de societate.
C.K.:
Alaturi de stagiul militar. Asadar, aceasta a fost baza socializarii mele. Mai mult, traiam într-o regiune agricola cu o populatie de confesiune reformata. Capitalism propriu-zis nu era, dar etica protestanta era foarte prezenta. Aceasta, stricto sensu, a fost prima mea paradigma moralo-politico-sociala. Pe de alta parte, mama era de un iacobinism cvasi-stalinist: legea e lege, Franta e Franta. Nu e vorba de sovinism sau nationalism, ci de un patriotism al cetateanului.

S.A.: Acestea sunt valori civice si politice traite, valori existentiale interiorizate, nu doar lucruri învatate la scoala si repetate în sfera publica…
C.K.:
Da, interiorizate si traite ca atare. În anii de dupa caderea comunismului în Rasarit – si, mai înainte în Franta, dupa caderea comunismului în Apus – am vazut o gramada de asa-zisi intelectuali (eu le spun „comisari politici occidentali“) dând esticilor lectii antinationaliste. Dar americanii, cu tot antipatriotismul promovat aici, promovau în fond un nationalism american foarte viguros. Nu numai puternic, ci si adesea ridicol, asa cum n-am observat niciodata în Franta, nici la gruparile sau partidele politice cele mai nationaliste – cum a fost Frontul National. De exemplu, am vazut la Atlanta o multime de femei defilând în bikini pe care era imprimat steagul american. Mie nu mi-ar veni ideea unor chiloti cu tricolorul francez pentru ca nu-mi pot pune fundul pe drapelul national. Ne amintim cu totii de Funar, care a pictat bancile din Cluj cu tricolorul românesc. Când l-am întâlnit, i-am spus: „Domnule Funar, nu trebuie ca toata lumea sa-si puna fundul pe tricolor, nu se cade!“ Daca vrei, ce sustin eu e un patriotism nenationalist. Bineinteles ca în timpul tineretii mele, pâna când mi-am dat seama de eroarea politica, nu realizam ca patriotismul francez sustinea un imperiu colonial. Nu în sensul imperialismului britanic, ci într-un sens iacobin, marcat de ideea de progres. Sau cumva între cele doua modele.

S.A.: Sigur, colonizatorii francezi erau o combinatie de eroi civilizatori si de exploatatori. Iar conceptul central al colonialismului, la mise en valeur, se plaseaza între cele doua notiuni. Pe de o parte, formare-educare-“civilizare“, pe de alta, exploatarea resurselor.
C.K.:
Da. Este ceva foarte diferit de colonizarea bitanica, care îi integra pe „indigeni“ numai în armata.  Indigenii formati si folositi de colonialismul francez au dat multe cadre din viitoarele guverne independente sau din miscarea împotriva colonialismului. Majoritatea cadrelor din FLN, asa cum am vazut la fata locului, erau fosti subofiteri francezi din Al Doilea Razboi Mondial, care-i batusera pe nemti la Monte Cassino, sa nu uitam asta, cu multe pierderi. Când americanii si englezii au esuat, când polonezii au esuat si ei, francezii i-au aruncat în lupta pe marocani si pe algerieni si, dupa lupte grele, nemtii s-au retras.
Revenind la formare. Primul pas e scoala si, chiar înainte de ea, ceea ce înveti în familie. Tatal meu revenise din captivitate, unde daduse dovada de mult curaj, chiar de eroism, pentru ca a evadat de unsprezece ori. Bietul de el, a fost recuperat tot de unsprezece ori, apoi închis într-un lagar de represiune special, celebrul Rava-Ruska, din Ucraina Occidentala, pe lânga Liov. Deci am trecut prin scoala iacobina, am crescut într-un mediu reformat care beneficiase de ideologia republicana din timpul Revolutiei, care consacrase libertatea religioasa si drepturile civile. Cum stii, pâna în 1786, când regele Ludovic al XVI-a a dat Ordonanta de toleranta, reformatii nu aveau dreptul sa se casatoreasca religios, nu aveau drepturi civile, nu puteau sa fie functionari, ofiteri etc.
Asa. Dupa aceea vine liceul, care dura opt ani. Pe vremea mea, 80% dintre liceeni erau burghezi, iar 20% aveau bursa, fiind copii de muncitori, de obicei de muncitori calificati, mesteri, maistri – cum se zice pe la noi în Maramures. Nu era un liceu de masa. Pentru 20% dintre elevi, selectia se facea exclusiv pe baza meritului. Si pentru ceilalti 80% exista o selectie pe baza meritului, dar parintii lor aveau si mijloacele sa-si trimita copiii la liceu. Era înca o epoca în care consumismul nu avea vreo semnificatie pentru copii, nici chiar pentru adolescenti. Asa ca ma mir sincer de ceea ce se petrece în ultimii patruzeci de ani…

S.A.: …consumismul începe acum de la cresa…
C.K.:
…da. Le-am spus fiicelor mele ca eu, când eram mic, chiar iarna, mergeam la scoala cu pantaloni scurti si cu saboti, ducând si o bucata de lemn pentru a încalzi sala de clasa. Ca în secolul al XIX-lea. Televizor nu am avut în timpul liceului, dar radio am avut. Si un pick-up. Pâna la 15 ani, identitatea mea sociala reala era aceea de scout, de cercetas, cu toata ideologia aferenta: patriotism, ordine, rigoare. Un sistem cvasimilitar, republican si, în cazul nostru, protestant. La cercetasii catolici erau alte curente. Oricum, era un fel de scoala de civism. Eu n-am auzit vreodata ca trebuie sa-i pacalesti pe ceilalti, sa ai o smecherie sociala. Nu aveam habar de ceea ce se cheama în România bisnita, chiar daca tatal meu era businessman…
Ajung la revelatia mea politica de stânga. Parintii mei erau socialisti. De când s-au cunoscut, în ’33, la Paris, dupa ce devenisera cetateni francezi, au votat totodeauna pentru SFI, Internationala Francezilor Socialisti. Fratele tatei, un pic mai mic, venise din Ucraina în Franta pe o alta ruta decât el. Erau cu totii oameni care trageau din greu, care fusesera foarte bogati si devenisera dintr-o data foarte saraci. Bunica a lucrat toata viata. Bunicului meu, în schimb, îi venise foarte greu sa se adapteze la munca fizica. El cânta la vioara într-un restaurant rusesc din Paris. Fratele tatei a devenit comunist în 1936, intrând în Frontul Popular. Era tânar muncitor si facea studii serale. Dar nu „seral“ ca aici, ci ca în Franta, adica trebuia sa munceasca foarte serios. A urmat cursuri de specializare ca expert contabil, dupa care a avut o frumoasa cariera, ajungând director financiar într-o mare întreprindere. Totusi, a ramas membru al Partidului Comunist din ’36 pâna la moartea lui, în ’98. Se nascuse în 1914, ca si mama mea, în 1914. Si el m-a influentat, partial, în optiunea pentru comunism.
Dar primul pas spre opozitia asa-zisa de stânga a fost razboiul din Algeria. Am început sa citesc un ziar, în acel timp o tribuna a criticii radicale, „Nouvel Observateur“. Acum seamana cu „Le Figaro“, dar în vremea aceea era un adevarat ziar. Plus un ziar care parea comunist, „Libération“, dar nu „Libération“ de acum. Patronul era un fost rezistent gaullist de stânga, ramas tovaras de drum al comunistilor, apropiat de „L’Humanité“, dar cu diferente importante în ce priveste cultura si pozitia fata de colonizare.  El avea o pozitie pro-coloniala de stânga. Fata de Algeria, Partidul Comunist a propus sloganul „Independenta algeriana“. Sloganul lui era „Pace în Algeria“. Si-mi aduc aminte lupta interna pe care am avut-o cu anumiti prieteni privind directia studentilor comunisti, a tineretului comunist. Asta venea din ideea ca o colonizare de stânga e buna, fiind mai progresista. URSS era totusi altceva decât Franta: URRS se articula în jurul unui imperiu continuu facut de tari, preluat partial de bolsevici si apoi dezvoltat. Colonialismul francez se exercita pe un terioriu fara continuitate, în mai multe zone de pe glob. I-au ramas trei insule acum. Deci credeam ca un colonialism de stânga va aduce popoarelor un belsug si o bucurie extraordinare. Acum, la o vârsta respectabila, dar si mai demult, observând evenimentele, stiu ca iluziile decolonizarii au fost uriase.

S.A.: Da, decolonizarea a sfârsit prost, iar pretul sau uman si material a fost enorm. Daca luam numai elementul cel mai socant, masacrele din teritoriile decolonizate, chiar la o generatie dupa decolonizare, când falimentul economic si societal a devenit total, arata ca lucrurile sunt mai complexe decât dinamica simpla, colonizare-decolonizare.
C.K.:
Asa este. Seamana cu iluzia în care au esuat oamenii de stânga si anumiti români de dreapta generosi, spirite liberale clasice, socotind ca liberalismul poate înflori armonios într-o tara autonoma politic.

S.A.: Sigur, liberalismul economic se articuleaza în principiu pe libertate politica si civica, nu se poate imagina într-o tara aservita. Numai ca liberalismul economic si cel politic nu se afla într-o interdependenta automata.
C.K.:
Nu. Uneori, când liberalismul economic a înflorit, dimpotriva, liberalismul politic a strâns surubul pâna la dictatura. Cazul emblematic este regimul lui Pinochet, în Chile: o economie liberala extraordinar de prospera combinata cu o adevarata dictatura sângeroasa. Sub Pinochet, Chile a înflorit economic, chiar daca el nu era deloc un sfânt. Dar nimeni nu e un sfânt pe pamântul asta. Nici Allende, nici Stalin, nici Lenin, nici Mao, nici De Gaulle, nici Churchill. Numai ca unii oameni sunt mai dotati decât altii. Sunt situatii care cer politicieni de înalta calitate, desi eventual cinici, dar cu inteligenta, imaginatie, curaj. Fara un minim curaj, nu poti trimite oamenii sa moara pentru o cauza si sa înfrunti apoi opinia publica. Asta ca sa fac o dialectica jungeriana. Sa revenim.

S.A.: Revenim. Deci conflictul din Algeria este perioada în care tânarul licean Claude Karnoouh începe sa aiba o constiinta politica mai evidenta, când prima sa educatie, mai curând etica si civica, a trebuit sa faca fata unor întrebari politice si chiar geopolitice. Or, civismul si etica nu te ajuta pâna la capat ca sa-ti formulezi o viziune în situatii de acest tip.
C.K.: Dar era suficient pentru mine. Am ghicit raspunsurile, dar nu le-am teoretizat, nu le-am tematizat ca acum. Daca voiai sa urmezi drumul unei etici umaniste minimale, atunci ce se facea în Algeria era la polul opus. Acesta mi-a fost socul, când am vazut primele ziare cenzurate. Ca nu era ca acum, când cenzura e implicita, ca si în timpul comunistilor, unde sunt liste negre de cuvinte etc. Mi-aduc aminte „L’Humanité“…

S.A.: …cu rândurile albe…
C.K.:
…albe. Dar si vechiul „L’Express“, primul, al lui Servan-Schreiber, „Le Nouvel Observateur politique et littéraire“, asta e numele lui întreg, „L’Humanité Dimanche“, bineinteles. În paginile lor erau niste coloane albe. Fantastic! Era o lectie despre ceea ce însemna puterea reala. Nu se spunea mereu, ca acum: cuvântul e liber… Dar cum e liber, când stim ca sunt oameni care nu pot sa publice ? Chiar daca sunt oameni pe care îi dispretuiesc, de ce sa nu-i publicam? Asta a fost primul pas. Si opozitia mea s-a întarit. Am intrat la tineretul comunist, la liceu, odata cu Krivine, care îmi era coleg – el era la clasica, eu faceam studii reale. Abia atunci au început luptele, la iesirea din liceu, cu tinerii de dreapta, dar dreapta „cu muschi“. Mi-aduc aminte ca odata am furat cu un prieten un extinctor din liceu, ca sa-i dam afara pe cei de dreapta. Am fost chemat la directorul liceului si dat afara pentru doua zile.

S.A.: Era o experienta comuna: adolescentii erau extraordinar de politizati.
C.K.: Nu toti, dar în ansamblu mai mult decât astazi. Se manifesta mai putin pe strada, dar constiinta celor care manifestau era de multe ori nu numai mai ridicata, dar însotita de o cultura minimala. Printre prietenii mei de la real – nu vorbim de cei de la clasica, care faceau pe grozavii –, „Manifestul Partidului Comunist“ era citit, câteva lucruri ale lui Lenin erau citite, chiar si unele ale lui Jaurès. Vorbim de ceea ce învatam la scoala, de lecturile celor de la real, care acum studiaza articole de ziar. Eu faceam Molière, Corneille, Villon, literatura medievala, care nu era usoara. Si asa a fost pâna când am dat bacalaureatul. Apoi am facut o clasa preparatorie, am ratat intrarea la scoala stiintifica unde voiam sa merg, n-am vrut sa refac clasa preparatorie si am intrat la universitate. Cu formatia de la clasa preparatorie îmi era foarte usor la universitate. Aveam antrenament si o disciplina a muncii pe care am pastrat-o pâna acum. Nu spun ca scriu bine filozofie, de exemplu, dar am acest nivel mijlociu pe care l-am dobândit chiar la real, pregatindu-ma pentru cursurile de la scoala superioara de chimie. Acolo cea mai importanta nota nu era la chimie, ci la dizertatia pentru filozofie. Toata lumea trebuia sa stie fizica, chimie, matematica la acelasi nivel, dar diferenta de stil, de capacitate, de adaptabilitate, de creativitate, nu stiu cum sa le numesc, mi-au dat posibilitatea de a scrie dizertatia de filosofie. Nu cunostintele tehnice de filozofie contau, ci calitatea dizertatiei de filozofie.

S.A.: Care trebuie sa includa, chiar la bacalaureat, elemente de gândire originala. Adica, pe de o parte, tu parcurgi o programa pe care trebuie sa o poti întelege si sa o poti folosi. Pe de alta parte, examinatorii se uita la modul în care gândesti, în care rationezi, în care poti reflecta la probleme de ordin general si abstract. La începutul anilor ’90 am vazut asta personal la bacalaureatul din Franta, dupa ce urmarisem chestiunea ca functionar superior în Ministerul Învatamântului si Stiintei, cu gândul de a „importa“ modelul. Subiectele si rezolvarile oferite de cei mai buni absolventi de liceu erau cu mult peste nivelul unor masteranzi sau chiar doctoranzi de astazi din România.
C.K.: Absolut.

S.A.: Insist, ca articulare a gândirii, nu atât de mult ca volum de cunostinte. Aici e hiba noastra: dificultatea de a articula o gândire proprie, balizata de marile decupaje intelectuale învatate sârguincios la scoala, dar inspirata de experienta ta de gânditor independent. Oricât de modesta.
C.K.:
Cum spunea un prieten de la  Budapesta, originar din Cluj: „tu poti sa scrii despre filozofia romantica idealista germana, rezultatul e tot patrat, cartezian“. Acesta e un model deprins foarte devreme. Chiar daca nu faci filozofie sau literatura ca atare ori eseistica literara, studiind o disciplina tehnica esti introdus în acest fel de a gândi. Ca si anglo-saxonii, mai ales americanii: în filozofia analitica sau idealista, dar si în antropologie, sunt hipertehnici, au un stil de a scrie structurat cum sunt structurate romanele anglo-saxone. E foarte interesant…

S.A.: Sigur, sunt doua…
C.K.:
…doua stiluri intelectuale, aproape metafizice si mentale. Le respect pe amândoua, numai ca eu, desi m-am schimbat mult, am anumite feluri de a articula un gând de care nu pot sa ma despart.

S.A.: Analiza e valabila si pentru tipurile de gândire subversiva posibile într-un anumit cadru cultural. Exista, în fiecare din marile culturi, o maniera de a gândi lucrurile care te face, vrei, nu vrei, sa ramâi cumva într-un sistem categorial pe care îl împarti cu preopinentul tau. Asta da coerenta culturii. În orice caz, asigura întelegerea reciproca între partenerii de dialog. Chiar într-o polemica virulenta, te bazezi pe faptul ca si adversarul tau întelege despre ce vorbesti, îti cunoaste sistemul de referinte. La noi predomina „dialogurile“ de surzi: fiecare mobilizeaza propriile referinte culturale, iar pâna la urma nu întelege nimeni nimic si nu se poate trage nici o concluzie.
C.K.: Ma tem ca asta am observat si eu. Revin la baza mea politica. Din cauza unei manifestatii la care am participat cu câtiva prieteni, am fost arestat. Am fost arestat de „preabuna“ noastra politie, politicoasa altminteri, dar care îi omora în bataie pe algerieni cu o remarcabila nonsalanta.

S.A.: Chiar pe strazile Parisului.
C.K.:
Da. Si atunci, dupa arestare, mi s-a anulat scutirea de armata. Mai precis, eram amânat, pentru studii, nu scutit. Deci mi s-a anulat amânarea serviciului militar. Asa am fost trimis la un regiment de elita.

S.A.: Crezi ca republica se gândea sa mai si scape putin de unii zurbagii?
C.K.:
Da.

S.A.: Trimitându-i în linia întâi. Bine, era razboi de gherila…
C.K.:
Da, daca erai în Primul Razboi Mondial, linia întâi era înainte. În Algeria, linia întâi putea fi peste tot. M-au înrolat într-un regiment foarte dur: nu disciplinar, ci de elita – RIMA, Regiment de Infanterie de Marina, les Marsouins. Ca si Marines în America, ca si parasutistii, acest regiment are propria lui artilerie.

S.A.: Cea mai mobila.
C.K.:
Cea mai mobila. Asta si pentru ca aveam pregatire stiintifica, m-au dus la artileria acestui regiment. Prima perioada de instructie a fost exact ca la infanterie, de groaza. Apoi m-au trimis în sudul partii muntoase din Algeria, unde am stat câteva luni pe un semivârf de munte. Nu puteam sa fiu ofiter, fiindca nu aveam scoala de ofiteri, dar, cum ne lipseau niste ofiteri de trageri, eram subofiter cu functie de locotenent, adica eu comandam cinci tunuri. Eram paziti de trupele auxiliare algeriene, les Harkis. Am stat acolo sase luni. Studentii de azi, asa de ignoranti, nu realizeaza ce înseamna asta. Mi-aduc aminte cum, cu putin înainte sa ma duc sa-mi iau pensia, la Paris, o studenta îmi spunea: „Dar ati tras?“ Eu: „Când am primit ordine, da.“ „Ati omorât oameni?“ Foarte cinic, i-am spus: „Nu stiu, inamicii erau la 15 km, dar eu cred ca da. Daca n-as fi nimerit tinta, ofiterii de control, care erau în elicopter…“

S.A.: …ar fi corectat tragerea pâna când omorai pe cineva.
C.K.:
Sigur, sub amenintarea cu puscaria. Atunci fata zice: „Deci sunteti un criminal de razboi!“ Raspund: „Daca as fi fost un criminal de razboi, as fi avut un proces. Chiar daca noi ne-am retras din Algeria dupa un acord, nu era o înfrângere. Or, domnisoara, v-am atras atentia de-a lungul cursurilor mele ca în modernitate, printre altele, exista controlul violentei de catre stat. Statul porunceste când trebuie sa fie violenta, chiar sa omori oameni, si când îti retrage aceasta capacitate…“

S.A.: …dupa care o exercita împotriva ta.
C.K.:
Exact. Si am adaugat: „Daca asta e porunca, ne supunem poruncii statului“. Fata: „Atunci de ce unora li se face proces de criminali de razboi?“ „Celor care au pierdut, evident. Celor care au câstigat, niciodata! Cine îsi va face siesi un proces împotriva cruzimii lui? N-am vazut asta niciodata. Invers, am vazut totdeauna.“ Pe tema asta am citit o carte excelenta a unui coleg din Italia, Danilo Zolo, profesor de filozofia dreptului, despre justitia învingatorilor, de la Nürnberg la Bagdad. Am încercat sa o propun aici spre traducere si publicare, dar n-a vrut-o nimeni.

S.A.: Multe carti nu vor fi traduse cu niciodata în România! Iar în cazul extrem în care vor fi traduse, nu vor fi citite. În fine, daca vreodata vor fi traduse, publicate si citite, nu vor fi întelese.
C.K.:
Cine mai citeste serios pe lumea asta? Asa. Dupa aceea, trimis mai în sudul Algeriei, am participat la patrule mixte în desert, pentru a controla caravanele tuaregilor si a stopa contrabanda de arme. Acolo si atunci am trait momentele cele mai extraordinare din acest penibil timp al razboiului, fiindca am întâlnit oameni absolut exceptionali: curaj, frumusete, demnitate si ospitalitate, ce vrei mai mult? Aceasta societate musulmana nomada e foarte interesanta: barbatii sunt complet înveliti în haine, femeile, nu. Asa am învatat doua lucruri fundamentale.

S.A.: A fost prima ta întâlnire cu lumea arhaica, diferita. Ai crescut în lumea fostilor catari, ai vazut taranii de acolo. Dar, crescând laolalta cu copiii lor, nu cred ca ai avut de la început sentimentul ca ei sunt diferiti.
C.K.:
Nu. Mergeam toti la câmp cu vacile, ei cu ale lor, noi cu ale noastre.

S.A.: Deci întâlnirea ta cu alteritatea s-a produs prin venirea la oras, la Paris.
C.K.:
Exact.

S.A.: Ai urmat asadar un traseu invers în raport cu majoritatea antropologilor: ai venit dintr-o lume cu rânduiala ei în buna masura arhaica – Franta anilor ‘40-’50 –, într-un Paris care, desi avea unele elemente ce ne par azi învechite, fusese totusi capitala mondiala a secolului al XIX-lea, cum spunea Walter Benjamin.
C.K.:
Exact. Am ajuns într-un Paris al lui Proust, nu al lui Stendhal sau Balzac.

S.A.: Un Paris modernist.
C.K.:
Modernist, da, cel despre care vorbea Benjamin. În armata aveam o categorie de militari – nu mai exista acum –, care a dat niste intelectuali foarte mari, officiers des affaires indigènes. Fostul profesor Jacques Berque, de la Collège de France, marele specialist al lumii islamice, provenea din acest mediu. Am cunoscut patru foarte buni etnologi ai Africii provenind din acest corp de ofiteri.

S.A.: I-ai cunoscut când erai „pe teren“?
C.K.:
Numai pe unul, care era cu noi.

S.A.: Deci ai vazut la lucru un model reprodus pe scara larga în Franta dupa Napoleon.
C.K.:
Am vazut un un aristocrat care vorbea araba dialectala, din nord, dialectul tuaregilor, pe lânga araba clasica. Era impresionant.

S.A.: Ce importanta a avut pentru tine aceasta întâlnire speciala? I-ai vazut in situ si pe strain, pe Celalalt, si pe cel care îl studiaza pe Celalalt. Ti-ai dat seama ca întâlneai „cuplul infernal“ al antropologiei, aborigenul si antropologul?
C.K.:
Nu ma gândeam atunci la antropologie. Ma gândeam mai mult la pasiunea mea frustrata din copilarie, abandonata din cauza parintilor mei, ma gândeam sa las viata de viitor inginer chimist si sa devin arheolog. Fiindca visul meu dintotdeauna a fost sa fiu arheolog. Citisem, pe la 11-12 ani, o carte despre Assiria. A fost o revelatie: „Asta vreau sa fiu!“ Parintii mei mi-au spus însa ca sunt nebun: „Vei fi sau inginer, sau doctor, sau dentist.“ Ei bine, sa-mi bag mâinile în gura altuia nu m-a interesat; doctor, tot asa, e murdar, nu mi-a placut. Atunci, am decis sa devin chimist. Faceam si experiente, dar ma ocupam mai mult de teorie si de calcul. Deci experienta din Algeria, pe care tocmai am povestit-o, a avut influenta mai târziu.

S.A.: Dar fusese o prima întâlnire, în sensul spuselor mele.
C.K.:
Da.

Grupaj coordonat de Mihai Iovanel

Un comentariu pentru “G. M. TAMÁS, VASILE ERNU, TEODORA DUMITRU, SORIN ANTOHI
Claude Karnoouh 70”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper