Capitalismul, critica marxista si subiectul istoric astazi (II)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Teoria exploatarii omului de catre om a fost enuntata cu mult inainte ca Marx s-o interpreteze in termenii de ratiune istorica si structura de clasa. E suficient sa-mi amintesc de cazul lui Spartacus ori, cu mult inaintea lui Luther, de preotii si calugarii din secolul al XIV-lea care se revoltasera impotriva luxului roman, de Wycliff si de lollarzi ori de Hus si de husiti, care denuntau, o data pentru totdeauna, abuzurile Vaticanului si, mult inainte de practica indulgentelor stricto sensu, comertul cu mântuirea, simonia din ministere, dezmaturile ecleziastice, ignoranta crasa a preotilor si a calugarilor etc., predicând saracia apostolica prin pilda vietii lui Hristos si a ucenicilor sai sau, mai apoi, de Vauban si de a sa critica a impozitelor (care l-a costat exilul in Marea Britanie) s.a.m.d.

Ceea ce a determinat, si determina inca, forta pozitiei lui Marx – in contextul in care filosofia marxista si practica aferenta s-au dezvoltat intr-o societate burgheza in expansiune – este chiar faptul de a fi delegat un nou obiectiv filosofiei: „Pâna acum, filosofii n-au facut decât sa interpreteze lumea; de acum incolo vor trebui s-o si transforme“ (teza XI din „Teze asupra lui Feuerbach“). Nu exista, in consecinta, o critica radicala autentica in afara unui praxis radical, care sa se orienteze, plecând de la o analiza logica a situatiei empirice si a strategiilor posibile, in functie de realitati.
Or, tocmai acest aspect dublu al perspectivei marxiste – teorie filosofica si practica sociopolitica radicala (practica manifestându-se inca din enuntul textelor prezentând directiile ei potentiale) – pare astazi anulat. Pe de o parte, gânditorii pretins radicali se complac in incurajarea unui turism universitar agreabil, cum arata si Mike Davis, discutand cazul Californiei: „Spiritul marxismului de la Frankfurt planeaza inca asupra Californiei de Sud, chiar daca ironia critica a unor Horkheimer, Adorno sau Marcuse a ajuns un rezevor de clisee pentru uzul unui Club Med al teoreticienilor postmoderni. Daca exilul de la Weimar avea o dimensiune tragica, turismul universitar francez nu e decât o farsa. De la Angst s-a ajuns la Fun.“ (1).
Nici dinspre sindicate nu vin vesti bune. S-au gatat ambitiunile utopice, acum s-a trecut la faza unei birocratii greoaie vizând aspectele minimale ale conflictelor salariale, ai carei bosi traiesc si se comporta ca niste presedinti-directori generali ai unor mega-intreprinderi. Iar in ceea ce priveste partidele politice occidentale zise de extrema stânga (in Franta si in Italia), analizând ce-si propun si ce realizeaza in mod curent, se observa ca nu sunt altceva decât expresia unei democratii reprezentative parasite de mult de ratiunile sale agonistice, altfel spus: niste organisme la dispozitia puterii patronale si mediatice, unde dreapta si stânga se inteleg fara probleme când vine vorba de impartitul prazii (vulgata jurnalistico-politica numeste asta „alternanta“(2)).
Ne confruntam asadar cu o slabire in context european (si nu numai european) a actiunii critice radicale, inlocuite cu militantisme filantropice respectabile, insa – e capital pentru sesizarea ratacirilor gândirii critice contemporane – fundamental non-politice si in cel mai bun caz juridice. Faptul e vizibil in practica: aceste „lupte“ nu pericliteaza pe nimeni si, pe  cale de consecinta, nici nu deranjeaza in vreun fel hegemonia capitalului: sunt avuti in vedere cu predilectie insii fara stare civila, minoritatile sexuale sau etnice si ceea ce eu numesc antirasismul de consum si de exploatare (adica dreptul de a te abrutiza si a te alcooliza prin discoteci sâmbata seara ori dreptul de a te oferi exploatarii ca sub-proletar), intreprins in numele umanismului si al celor-mai-abstracte-posibil drepturi ale omului, fara pic de continut real.
Tabloul ideologic al modernitatii noastre târzii e relativ usor de zugravit.
Pe de o parte, marea majoritate a asa-zisilor intelectuali combatanti, care – ca niste dulai bine tinuti in zgarda – clampanesc, conform repertoriului puterii economico-politice neoliberale, despre libertatea individuala, despre echitatea absoluta datorata mâinii invizibile si privesc criza ca pe un simplu incident de parcurs, in vreme ce, de cealalta parte, intr-o maniera mai perversa, aparent tentata de o glorie mediatica facila, se manifesta o minoritate critica. Cum se manifesta ea? In limitele trasate de Printul conducator desigur, limite care, desi nescrise – fiindca, nu-i asa, „cenzura nu exista“ – nu sunt mai putin precise. Cine-si cunoaste interesul se pazeste sa le incalce, stiind ca altfel si-ar pierde indata dreptul la cuvânt…
Macar lucizi sa fim, daca cinici – asa cum ar trebui, de fapt – nu putem fi cu totii! Cum sa se teama bosii economici si politici de un Zizek care nu e urmat de nimeni, in afara câtorva prizariti de studenti si a vreunui economist marxist de orientare trotkista, ca Isaac Joshua, un tip indesat de iluzii si plin de idealisme (culmea pentru un marxist!) rizibile pentru orice cabinet ministerial sau consiliu de administratie al unei firme cotate la bursa: „Asistam astazi – zice el – in Franta si in lume, la o intarire a fortelor revolutionare, fapt care nu poate decât sa ne bucure“ (3)!
In ceea ce ma priveste, desi am cea mai mare bunavointa fata de acest subiect, nu prea vad navalind aceste forte revolutionare… Eu vad mai degraba gloate de insi obositi, resemnati cu soarta lor de mizerie, traind de azi pe mâine sau cotind spre banditism, trafic de droguri si  prostitutie; lucrurile acestea se petrec foarte aproape de noi, in Europa, la Neapole, de exemplu (vezi teribilul „Gomorra“). Sa nu uitam nici ca, in plan teoretic si practic, avem de-a face cu un hiatus – o prapastie, mai bine zis – intre stadiul revolutionar imaginat (absent la modul esential) si stadiul marxismului teoretic revolutionar. S-a vorbit mult in marxismul teoretic revolutionar, cu multa savanterie, dar nici in practica el n-a fost mai putin terenul veleitatilor vane.
Citându-l pe Lenin, Joshua adauga: „Fara teorie revolutionara nu exista miscare revolutionara“ (4). Iata cam spre ce concluzii vanitoase indeamna cercetarea universitara! In realitate, mult mai aproape de adevar a fost inversa acestei concluzii, verificata de mai multe ori, inclusiv in vremea „marii revolutii din Octombrie“. Ca le place sau nu adeptilor teoriei a priori, eu sunt convins ca nimeni n-o sa iste vreo revolutie (oricare ar fi ea, progresista sau conservatoare) prin teorii, fie ele si radicale, ci prin mobilizarea maselor din diverse ratiuni – economice, sociale, militare, chiar religioase – devenite in mod subiectiv insuportabile. Teoria, asa cum stim din istoria stiintelor umane, inclusiv a marxismului, vine intotdeauna dupa…

Teoria revolutiei nu seamana cu calculul teoretic din astrofizica, prin care se anunta existenta cutarei planete cu mult inainte de a fi observata. In ciuda oricarei teorii marxiste ortodoxe si impotriva majoritatii din Biroul Politic, Lenin si Trotki, in contradictie cu ceea ce primul scria cu putin inainte, au initiat lovitura de stat din octombrie 1917, cu ajutorul câtorva regimente si a câtorva grupuri de muncitori, tocmai fiindca inteligenta lor politica (kairos, dupa Protagoras, fortuna si virtu dupa Machiavelli) intuise vidul de putere in context. Atunci era momentul. Ca niste adevarati mari politicieni, ei au dat curs acestui pariu – hazardat, desigur, ca orice pariu politic intr-o conjunctura tragica. Cât despre revolutia rusa propriu-zisa, ea a venit mai târziu si a fost mai mult socio-economica decât politica. La fel s-a intâmplat cu Comuna din Paris. Nu existase pâna atunci vreo teorie care sa legitimeze refuzul cedarii tunurilor din Montmartre conducerii de la Versailles, dupa infrângerea din 1870 in fata Prusiei, nici o teorie a infrângerii in sine ca factor revolutionar: Marx va fi acela care va elabora o asemenea interpretare – dupa saptamâna sângeroasa ce a urmat si dupa inabusirea revoltelor de catre guvern. In schimb, formularea lui Joshua permite, de facto, legitimarea neputintei practice a acelora care, imaginându-se capii unei prezumtive revolutii, vor sa-si disimuleze, in fapt, slabiciunea. In mintea lor, oamenii ar fi deja pregatiti pentru revolutie, dar in realitate nu se intâmpla mai nimic. De ce? Fiindca n-ar fi fost gasita teoria cea mai potrivita! Pacat… Masele vor trebui sa astepte pâna ce intelectualii vor oua una potrivita…
O asemenea pozitie nu numai ca emana o vanitate aroganta, dar mai rau, blocheaza orice abordare fenomenologica a situatiei subiectilor, oblojeste angoasele tineretului universitar si, daca nu scuza explicit pasivitatea, macar o cautioneaza si justifica in oarecare masura niste actiuni reduse la banale revendicari punctuale, categoriale, emotionale, sentimentaliste: pe scurt, ea disculpa o inertie aflata la limita confortabilului. In urma cu trei ani, in timpul marilor manifestatii studentesti din februarie, martie si aprilie 2006, studentii pareau interesati mai degraba de dreptul de a consuma si dreptul de a obtine facil o diploma decât de transformarea radicala a structurilor de invatamânt, de programe sau de continutul cursurilor. Cam asta e azi ceea ce teoreticienii numesc „potentialul revolutionar al tinerilor“…
In conditiile acestea, Printul conducator poate sa sforaie linistit. La fel s-a intâmplat si in cazul revoltelor de la periferia Parisului (idem in cazul ghetourilor cu populatie de culoare din Statele Unite si din Marea Britanie). Ceea ce-i mâna in lupta pe acesti tineri imigranti sau pe tinerii de culoare din ghetourile americane sau pe pakistanezii din cartierele englezesti e tot apetitul de a consuma, de a hiper-consuma, din ce in ce mai mult… Din pacate, neroadele lor actiuni devastatoare nu sunt ghidate de un spirit politic; ei insisi cunosc, macar la nivel intuitiv, limitele peste care nu trebuie sa treaca si se feresc sa distruga bunuri in cartierele bogate, stiind ca in acest caz represiunea va fi mai dura. Oare nu tocmai acestor oameni ar trebui sa le explice careva – didactic, babeste, usurel – teoria practicii unei revolutii viitoare, adica un pic de gândire politica?
Or, tantosii nostri teoreticieni universitari si groupies satelite au abandonat de mult platoul, care a fost „natural“ ocupat de manipulantii solutiei intrajutorarii sociale, economice si chiar psihologice – asezonate solutiei transcendente oferite de religie – a tinerilor cazuti in deriva si mizerie. Terenul a fost parasit in favoarea islamicilor mai mult sau mai putin radicali, care sustin ca astfel se recâstiga solidaritatea comunitara si sunt integrati convertitii  (5) expusi altminteri duritatii conditiilor de trai prezente (abandonul scolar, somaj masiv in rândul tinerilor, orizont redus de viata in peisajul acaparat de betoanele HLM s„habitation à loyer modéré“ – locuinte provizorii, destinate imigrantilor si celor cu posibilitati reduse de plata, n. trad.t, adevarate crime urbanistice impotriva umanitatii – vizibile acum in toata Europa, nu numai in zonele „sistematizarii“ ceausiste!).
Toate acestea se intâmpla pentru ca statul se dovedeste incapabil de a-si onora promisiunile de bunastare si integrare in societate. Tot ce stie sa faca acest stat este sa simuleze animatia culturala, pe de o parte, iar pe de alta, sa-si perfectioneze sistemul politienesc de represiune. Ca si cum reactualizarea si reinterpretarea traditiilor noastre in modernitate ar purta o speranta oarecare. Faptul ca aceste sperante sunt tot atât de iluzorii cât erau cele ale economiei trotkiste e insa o alta problema, pe care nu intentionez s-o tratez acum. Mutatis mutandis, acesti tineri se comporta in raport cu statul asa cum o faceau, in secolul XVI-lea, reformatorii populari, Münzer si anabaptistii, când probozeau ceea ce ei numeau „târfa romana“; azi, ii putem spune statul postmodern sau tâmpenia globalizarii. Insa diferenta dintre aceste tipuri de critici e enorma, dat fiind ca revoltatii de azi nu promoveaza câtusi de putin simplitatea si asceza unei vieti evanghelice sau, dupa caz, a tipicului din „Coran“: ceea ce cauta domniile lor – si nu spun – este doar satisfacerea dependentei de (hiper)consum.

E adevarat ca epoca noastra poate fi interpretata si ca o mutatie antropologica a omului: astfel, pentru prima oara in istoria umanitatii, datorita progresului evident al medicinei elementare si a unei urbanizari delirante si necontrolate, se constata o expansiune masiva a omului pe suprafata intregii planete. Societatea, numita altadata postindustriala, nu mai are nevoie de atâtea mâini de lucru pentru efectuarea muncilor productive sau a celor total neproductive din sectorul serviciilor, de la maturarea culoarelor de metrou pâna la viata culturala. Ce-or sa ajunga aceste mase de indivizi din paturile medii expuse saracirii treptate si mizeriei din „Planet of Slumbs“? Oare nu ni se pregatesc pe undeva hecatombe?
Ce sa mai faci cu masele de studenti  (6) din niste universitati tot mai numeroase si transformate in scoli profesionale specializate in formarea de someri pe banda rulanta? Jurnalismul, ca sa dau de exemplu: se invata el cu adevarat pe bancile scolii? Ori a scrie literatura, a compune poezie – se invata asta la universitate? E nevoie de un doctorat pentru a obtine un pictor sau un sculptor valoros? Si la ce bun atâtea cohorte de istorici, de sociologi, de istorici ai artei, de filosofi, de psihologi etc.? (7). La ce servesc miile de animatori culturali care sunt invatati sa creada ca Gainsbourg e un fel de Rimbaud sau ca Paolo Conte e tot una cu Montale, sau ca intre ultimul scribalau care-si pune pe hârtie tribulatiunile lui de rahat si Guillaume Apollinaire si ale sale „Onze mille verges“ nu e nici o diferenta? Au acestia un rol serios de jucat sau nu sunt decât niste paiate insarcinate a se ocupa de mintile tinerilor mai mult sau mai putin marginali si a-i determina sa nu mai gândeasca, sa nu se revolte cumva impotriva conditiilor de trai insuportabile?
Tipi de genul asta se recomanda drept intelectuali – unii dintre ei cu renume, unii in asteptarea renumelui, altii resemnati doar la nivelul vociferarilor anonime de prin camine culturale, asociatii diverse sau in penumbra crâsmei. Toti acesti indivizi, insi cu statut si salariu garantate, stiu ca Printul trebuie fara doar si poate slujit in schimbul acestor retributii mai grase ori mai slabute. Mutatis mutandis, minus cunoasterea latinei, ei se aseamana batalioanelor de clerici de doi bani care, de-a lungul Evului Mediu, predicatori ai minusculei plus-valori rurale, tineau cu dintii si cu unghiile de bucatica lor, acceptând ordinele atât de putin crestinesti ale ierarhiei ecleziale.
Or, a-ti conserva privilegiile, mai insemnate sau mai putin semnificative, cere supunere totala si mai ales educarea in spiritul unei strategii abile a servilismului. Laudatori ai virtutilor salutare ale capitalismului, sustinatori ai diferendelor contestatare autorizate, niciunul dintre ei nu-i va trage Printului scaunul de sub fund. Dimpotriva. Fiecare joaca rolul atribuit lui de puterea in exercitiu, camuflând in tandem realitatea: unii slavind virtutile puterii, altii facându-se ca le contesta.
(Va urma)

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

Note:

(1) Mike Davis, „City of Quartz. Los Angeles capitale du futur“, La Découverte, Paris, 1997.
(2) Ce asteptari sa ai, in Franta, din partea NPA (Noul Partid Anticapitalist), cu actorul sau de opereta in postura de star mediatic specializat in revolta, când din programul sau electoral a fost sistematic suprimata orice trimitere la lupta de clasa si la dictatura proletariatului…?
(3) Isaac Joshua, in „Critique communiste“, „Olivier Besancenot et la dictature du prolétariat“, n° 169-170, été-automne 2003. Autorul e conferentiar la l’Université de Paris XI.
(4) Ibidem.
(5) In Franta, mai mult de jumatate dintre femeile care poarta ceea ce se numeste val integral sunt europene convertite la islamism!
(6) In Occident, numarul studentilor il depaseste pe acela al agricultorilor!
(7) In fiecare an, sunt prezentate cam zece mii de teze de doctorat despre Platon. Intrebare: chiar exista zece mii de persoane care au de spus, in fiecare an, ceva nou si original despre Platon?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper