Când filosofii aleg comunicarea

Un articol de MIHAELA FRUNZA

Pare neobisnuit sa incepi prezentarea unei carti cu descrierea copertii. Cu toate acestea, daca ne conformam subiectului cartii si intepretam literal sintagma continuta in titlu – „comunicarea construieste realitatea“ – atunci trebuie sa pornim de la evidenta ca o carte vorbeste mai intâi, respectiv comunica in primul rând si in modul cel mai evident prin coperta sa. Orice carte este si un obiect, iar aparenta nemijlocita a obiectului-carte, suprafata prin care se decupeaza din continuumul vizibil si se incheaga, in câmpul nostru vizual, ca aceasta carte particulara, cu si despre Aurel Codoban, este coperta sa – o coperta cu si despre Aurel Codoban.
Poza pare facuta iarna, intrucât pamântul este acoperit de zapada, marcata din loc in loc de urme ce traseaza siruri regulate de pasi. In spate, sub cerul gri, se intrezareste un peisaj industrial – o cladire masiva in partea dreapta, câteva acoperisuri in partea stânga. In partea stânga, un barbat cu un fâs negru priveste drept in fata, din spatele unor ochelari argintii. Lânga figura sa, titlul: „Comunicarea construieste realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani“.
Rareori am vazut o coperta care sa se potriveasca atât de bine continutului unei carti ca aceasta. Poate pentru ca ea imbraca, ascunde, incearca sa cuprinda – si simultan dezbraca, descopera si lasa sa se intrevada – frânturile unor fragmente de gânduri partiale, dezordonate, uneori personale si ambigue, alteori impersonale si sarcastice, teoretic omagiale si practic colocviale. Am numit aici colectia de texte adunate sub titlul si intre copertile volumului „Comunicarea construieste realitatea“.
Un volum ce s-a vrut, la origine, un festschrift ce incerca sa imblânzeasca, la modul amical, realitatea unei cifre rotunde, care poate suna infricosator pentru multi dintre autorii volumului, aflati mai degraba la vârstele tineretii si maturitatii timpurii, dar care, desigur, este numai inceputul adevaratei maturitati filosofice. Nu spunem asta pentru a diminua cumva povara temporala a cifrei ca atare, ci apelam la o constatare statistica destul de banala, si anume ca o mare parte a filosofilor mari au atins adesea vârste apropiate patriarhilor biblici. Ba mai mult, pentru ca vârsta biologica nu este decât o parte a medaliei, multi dintre ei au continuat sa scrie si sa publice opere valoroase la 70, 80, 90 de ani – ca sa dam câteva exemple doar din proximitatea noastra – Ricoeur, Lévi-Strauss sau Gadamer. La drept vorbind, in logica societatii pentru care comunicarea este sigura realitate, aceasta calitate sau ciudatenie a filosofiei ar putea constitui un argument insolit in favoarea acesteia: filosofati, baieti, filosofati, si daca sunteti filosofi adevarati veti ajunge sa depasiti suta de ani.
Deschizând volumul, pe prima clapa gasim urmatoarele cuvinte: „Momentul nostru este acela in care, dupa teribila dezvoltare a mass-mediei, am inceput sa intelegem ca si ceea ce este, si ceea ce cunoastem sunt relative la ceea ce comunicam. Si din nou apare disjunctia, de data aceasta nu intre fiinta si devenire sau intre rationalism si empirism, ci intre semiologie (semiotica) si hermeneutica. Si, la fel ca in fizica, unde asteptam teoria unificatoare a interactiunilor tari cu cele slabe, sau in biologie, unde asteptam teoria care sa unifice genetica moleculara cu evolutionismul, si aici il asteptam inca pe marele gânditor care, ca Platon sau Kant, sa defineasca felul in care comunicarea construieste realitatea, unificând semiologia (semiotica) si hermeneutica.“
Pentru cei care il cunosc pe profesorul Aurel Codoban, stiu ca acest citat este definitoriu atât pentru opera sa scrisa, cât si pentru partea didactica a activitatii sale, constatarea cu pricina fiind concluzia unor lucrari precum „Structura semiologica a structuralismului“ (Dacia, 1984) sau „Semn si interpretare“ (Dacia, 2001) dar si finalul cursului de Semiologie tinut la Facultatea de Filosofie in semestrul I.
Acestui citat ii da „replica“ un citat la fel de sugestiv din Gramsci de pe clapa copertii a patra: „A crea o noua cultura nu inseamna doar a face descoperiri „originale“ in mod individual, ci de asemenea, si mai ales, a raspândi intr-o maniera critica adevaruri deja descoperite, a le „socializa“ si, prin urmare, a le face sa devina baza unor actiuni in cadrul vietii, elementul de coordonare si de ordine intelectuala si morala (…)“.
Iar intre cele doua citate, in acest pasaj intertextual dintre obsesia operei perfecte si obsesia postmoderna a individului care suplineste, in propria sa realitate multipla, imposibilitatea creatiei acelei opere perfecte, se insira, intretesute intr-un cor pe multe voci, textele interpretilor Maestrului. Se cuvine sa ii spunem astfel, deoarece textele ca atare, cu si despre Aurel Codoban, se inscriu intr-un etos al evocarii nostalgice de pe o parte, jucause de pe alta parte, savante, livresti, amicale, omagiale, afectuoase, pe alocuri (fin sau mai apasat) critice, cu alte cuvinte, amestecate si inconfundabile, asa cum realitatea este cel mai adesea amestecata si, inconfundabil, prezenta.
Citind volumul, mi-am amintit un exemplu pe care profesorul Aurel Codoban obisnuia sa ni-l dea noua, (pe atunci) studentilor. Ati vazut reclamele de la televizor, nu-i asa?, spunea el. Ati vazut cât de perfecte si imaculate sunt intotdeauna interioarele din aceste reclame, nu-i asa ca exact asa arata si apartamentul sau camera voastra? Ati vazut cât de perfecti si dragalasi sunt copiii si cateii din acele reclame, nu-i asa ca exact asa sunt toti copiii si cateii pe care ii cunoasteti? In acel moment, in sala ochii tuturor erau mari, incruntati, tradând un imbold involuntar, dar vehement de a-l contrazice. Sigur ca nu, vociferam, in interior. Realitatea este diferita si foarte arareori se apropie de acea lume minunata si inaccesibila infatisata de reclamele deja invocate. Si totusi, realitatea reclamelor, continua discursul de la catedra, este mai adevarata decât realitatea obisnuita. Noi incepem sa judecam si sa evaluam realitatea obisnuita dupa cea de pe micul ecran.
Prezentul volum, daca ar fi sa parafrazam acest exemplu, ar fi trebuit sa fie unul perfect. Sa contina judecati de valoare insurmontabile, sa situeze inteligent si adecvat perspectivele autorului Aurel Codoban, sa delimiteze clar si acurat intre viata si opera acestuia – si sa sfârseasca prin a fi, la modul cel mai lamentabil, plicticos. Cu toate acestea, nu e asa. Realitatea volumului este incropita din petice de texte, recenzii, scrisori, amintiri, evocari, texte cvasi-academice, plus un interviu cu subiectul volumului. Volumul este viu, alert, decupat, amestecat si inconfundabil – prin urmare, cât se poate de real.
Am omis, cu buna stiinta, sa mentionez, din aceasta recenzie, pe care am dorit-o cât mai in spiritul si mai putin in litera volumului, personajele cele mai importante din distributia acestuia: respectiv, autorii. Nadajduiesc sa-mi ierte impertinenta si sa nu se supere dintr-atât: erau foarte multi, diversi, inegali, imposibil sa fie amintiti cu totii. Am ales sa ma concentrez asupra personajului (involuntar) principal pentru ca el reprezenta simultan pretextul si substanta volumului, „elementul de coordonare si de ordine intelectuala si morala“ din citatul din Gadamer si numitorul comun al tuturor textelor din carte. Daca ceea ce a iesit este mai degraba un text ce pare a fi scapat din volum decât un text despre volum, e un semn ca volumul, precum unele proze din Borges, ii contamineaza pe cei care se apropie de lectura sa. E semnul ca realitatea se construieste inca, nu e terminata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper