A urla cu haita

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Nu tocmai întâmplator mi-a venit în minte o definitie data unei anume specii de intelectuali carora, în primii mei ani de gazetarie, li se spunea, în gluma, fireste, „subtili“. Ce era, asadar,  un subtil? Un intelectual care niciodata nu citea o carte, ci o recitea! Acestia, se subîntelege, se dadeau ce nu erau si nici nu puteau fi: foarte culti, foarte destepti si de necontrazis.

Specia aceasta nu lipsea nici din redactia „Tribunei“, publicatia la care lucram pe atunci.  Nu-l pot uita pe parintele Ion Agârbiceanu, unul dintre numele mari ale prozei românesti, care, în tinuta sa preoteasca, cu barba alba, deasa, coborât parca dintr-o icoana, aparea pe neasteptate la usa redactiei. Ne saluta pe toti cu o bunatate si cu o blândete uimitoare, se aseza la o masa din biroul sefului, apoi, într-o liniste desavârsita, rupea o tigara în doua jumatati egale si, dupa primul fum tras în piept cu o pasiune de fumator înrait, îsi scotea manuscrisul: câteva jumatati de pagini A4 acoperite cu un scris marunt, ordonat. Dupa alte doua fumuri, se interesa daca am dori sa ni le citeasca. Sigur, era un moment rar pentru cei ce ramaseseram în birou, caci unii, de teama celor de la partid, plecau în clipa în care marele romancier aparea pe coridor. Deoarece samânta lasilor si ticalosilor era si pe atunci la fel de roditoare. În împrejurarea pe care încerc sa o evoc, ne-a citit, tin minte, un fragment din romanul la care lucra: „Prabusirea“, ca apoi sa i-l ofere redactorului-sef. Imediat dupa plecarea parintelui Agârbiceanu, unul dintre subtilii redactiei a luat manuscrisul, s-a uitat peste el si, ca dupa o lunga meditatie, ni s-a adresat cu o superioritate pe care mi-a fost imposibil sa o uit: „Sa-i raspundem la posta redactiei!“ Nu vreau sa pomenesc numele niciunuia dintre subtilii de atunci. Astazi, nimeni nu mai stie de ei fiindca, în realitate, n-au produs mai nimic. Sau: timpul nu a vrut sa retina ceea ce au produs. Dar, ca în povestea cu proustienele madeleine sau cu istoria lasatului de fumat al lui Svevo, ma obsedeaza un alt re, un alt cuvânt cu foarte mare trecere la guvernul de azi: „regândirea“. Caci toate încep sa se regândeasca: legi, hotarâri, proiecte. Se regândesc pensii, salarii, indemnizatii pentru copii, numarul somerilor, cine dintre ai nostri trebuie sa ia comisioane de la licitatiile cu câstigatorul dinainte stiut etc. Nu mai gândeste nimeni, demult. Pentru ca, daca ar gândi cât de cât, guvernul s-ar adresa unor specialisti, ar crea niste echipe de analiza si sinteza care sa-l pazeasca de greseli, de a regândi, adica, tot ce se da pe piata drept gândit, studiat, facut dupa lege. Totul este minciuna, improvizatie, fusereala si „vânare de vânt“ – pentru a folosi o sintagma celebra. Egalitarismul aparent si diversiunile de tot felul tin loc de hrana, de salarii si de o perspectiva clara. A ridica breslele, una împotriva alteia, a da vina pe cei ce n-au nici o vina sunt mosteniri trainice de la vechiul regim: lumea nu trebuie sa vada cum fura ei. Si fura sanatos, fara rusine, ce a mai ramas dintr-o tara în care toate sunt stresate. De la oua pâna la copilul caruia i s-a furat scoala în numele economiilor pe care le pretinde incompetenta guvernului si a specialistilor în diversiune. Iar acestia, încet-încet, pe neobservate, îsi înalta dictatorul pentru ca mai târziu sa aiba pe cine sa dea vina. Caci, fara sprijin, Ceausescu n-ar fi ajuns pâna unde s-a înaltat. Si s-a înaltat cu viteza, pe spinarile unor impostori si lasi. La Târgoviste, însa, au fost asasinati doar el si sotia sa. Doar cuplul patologic, ar spune psihiatrii. Ceilalti, autorii morali, au supravietuit si nu au dus-o chiar rau. Este tot mai evident faptul ca anticomunistii care ne conduc, împreuna cu tutarii reciclati pentru a-l proslavi pe noul cârmaci, au adus cu ei un aer respingator de bolsevism.

Iar bolsevismul rimeaza cu dictatura. Deocamdata, tribocratia româneasca a ajuns la faza pe gasti. „Functia mea este Marian Vanghelie!“, s-a pronuntat acum câteva zile unul din reperele politicii românesti. Si cred ca asa gândesc cei mai multi, dar n-au înca taria sa recunoasca. „E un pret de platit atunci când nu urli cu haita“, a spus-o recent si Cristian Diaconescu. Cu haita cea mai puternica, ar mai fi de adaugat. Pentru ca ideea de bun si de rau are alte conotatii. Cu alte cuvinte, seamana în mare masura cu codurile militare din timpul razboiului menite mai mult sa încurce decât sa clarifice. Noi cei ce am trait în întregime comunismul cu devierile si aberatiile lui, cu crimele si minciunile  tot mai uitate,  ne dam seama ca tocmai calauzele acestui moment n-au învatat absolut nimic din ceea ce s-a întâmplat nu prea demult. Si nici macar nu încearca. Unii fiind fosti activisti, fii de fosti sau numai cadre de nadejde ale U.T.C.-ului, nu sunt capabili sa treaca dincolo de ceea ce au învatat atunci. Si nici nu pot pricepe ca functia nu îti da automat si  competenta. Inculti si înfumurati, plini de resentimente, se lauda cât îi tin plamânii ca  lumea i-a votat si, câta vreme îsi pot procura voturi la pret de nimic, sau cu simple minciuni, este firesc sa nu se mai complice. Iar cei ce n-au avut nevoie de voturi, se legitimeaza cu calitatea de anticomunisti, caci altceva, în afara de „puritatea ideologica si de vigilenta revolutionara“ nu prea au demn de lauda. Cei mai zelosi te fac sa te gândesti cu nostalgie la activistii de odinioara. „Cel care rage, zice un proverb, nu are nevoie de adeverinta ca-i magar!“ Oricum, momentul de umilinta prin care trecem pare fara sfârsit. Ne aflam parca dupa un mare cutremur pe care nu îl datoram naturii, ci firii noastre dispuse sa accepte usor nerusinarea, dar si prostia cea mai agresiva, sa rabde si sa nu se complice. Cu prilejul Olimpiadei de la Vancouver, unul din demnitarii importanti ai Canadei a tinut sa spuna lumii ca: „Suntem mai mult decât hochei si undite!“ si, la festivitatea de deschidere, organizatorii au iesit în fata si cu poetii canadieni cei mai buni. Acelasi înalt demnitar, venit cu 31 de ani în urma în Canada, nu a putut uita replica granicerului care l-a întâmpinat la intrarea în tara de adoptie: „Bine ati venit în Canada. Faceti-ne mai buni!“ Noi, românii, neavând nici hochei si nici undite, traitori într-o tara ai caror locuitori sunt, dupa spusele Presedintelui, în proportie de 99% iubitori de manele, la o eventuala festivitate ar trebui sa iesim în fata cu Guta, Florin Salam si cu Printesa Ardealului. În ceea ce ma priveste, ar trebui sa ma întreb: oare mai sunt român? Sau: sa fie manelisti Bach, Haydn, Mozart, Rahmaninov si ceilalti din aceasta stralucita dinastie? Având în  substratul actiunilor noastre mentalitatea ce decurge din spusele celei mai autorizate voci a patriei, putem schimba guverne, micsora sau chiar desfiinta parlamente, transforma sau anula Constitutia, va ramâne în vigoare singura lege nescrisa si respectata, cu toate ca înca n-a fost promovata printr-o ordonanta de urgenta: legea conservarii prostiei.     n

PS: Într-un articol intitulat „Moartea revistelor literare“ („România literara“nr-5), cunoscutul basescolog Mircea Mihaies nu-si poate stapâni revolta împotriva „marxismului desantat din «Cultura»“. Un cititor de bun-simt ar descoperi calitatea schimbului de idei din paginile revistei noastre, totala libertate de exprimare a autorilor, valoarea colaboratorilor ei si, desigur, eleganta publicatiei. Mircea Mihaies ar fi credibil daca antimarxismul lui furibund si l-ar fi manifestat atunci când era nevoie de curaj si de demnitate pentru aceasta, si nu la 20 de ani de la Revolutie. Iar apoi, în lumea civilizata, ideile se combat cu alte idei, si nu cu sentinte penibile din repertoriul unor propagandisti de nivel comunal.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper