A doua viata a Securitatii

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

Draga Augustin Buzura,
Aflu din presa româna ca la solicitarea a trei persoane institutia care se ocupa de gestionarea si cercetarea arhivelor Securitatii, CNSAS, a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa judece daca am fost sau nu „colaborator“ al Securitatii. La jumatatea lunii martie un important cotidian din Bucuresti si cea mai importanta agentie privata de presa din România, ziarul „Adevarul“ si agentia Mediafax, au relatat astfel, fiecare in alt registru stilistic, despre aceasta cerere facuta de CNSAS, precizându-se si data când ar urma sa aiba loc procesul.
Cele trei persoane sunt, conform relatarilor mentionate, Bujor Nedelcovici, Florica Jebeleanu si Tudor Tepeneag.
Cel dintâi a dus o lunga campanie de presa impotriva mea pe aceasta tema. Nu i-am raspuns pâna in toamna anului 2006, când i-am replicat in doua articole publicate in „România literara“. In cel de al doilea text am afirmat explicit ca nu am fost „informator“, ca nu am semnat vreun „angajament“, ca nu am scris „note informative“ semnate fie cu numele meu, fie cu vreun pseudonim. Tot acolo am precizat ca de existenta unor „pseudonime“ atribuite mie de Securitate am aflat de la … Bujor Nedelcovici.
Cele doua relatari despre viitorul proces confirma, ambele, din surse CNSAS, ca nu am semnat nici un „angajament“ si ca nu am avut dosar de „informator“, ci de urmarit.
Totodata se afirma totusi ca as fi fost „racolat“ in 1976 si ca as fi dat „benevol“ informatii, sub doua nume diferite, pâna in 1986, despre mai multe persoane din lumea literara. Evident ca de „racolare“ ar fi trebuit sa stiu si eu, inca de atunci; inca o data, n-am stiut, am aflat acum.
„Informatiile“ pe care le-as fi dat ar avea forma unor „file“ puse de ofiterii de securitate in dosarele celor vizati, un fel de foi volante, daca am inteles bine, marcate „f.n,“, ceea ce ar insemna „fara numar“. Dupa relatarea agentiei Medifax, „cel mai mult“ as fi fost implicat „în urmarirea lui Bujor Nedelcovici“, ba chiar ca as fi avut „un rol esential“ in a-l „influenta sa nu initieze proteste“.

*
Este si ceea ce sustinea Bujor Nedelcovici insusi, preluând formulari din rapoarte ale ofiterilor de securitate. Aceste rapoarte sunt insa cel putin discutabile din punctul de vedere al exactitatii. Am exemplificat in articolele mele din „România literara“ cu doua dintre ele. In unul se pretindea ca l-as fi „descurajat“ pe Bujor Nedelcovici intr-o luna din toamna anului 1985 când nu eram in tara. In altul mi se atribuie o misiune de mediere intre el si Editura la care avea depus un volum in litigiu; o asemenea „misiune de mediere“ nu putea fi insa nici macar schitata fara ca partile in dezacord sa nu fie la curent cu existenta ei. Bujor Nedelcovici nu confirma o asemenea „mediere“, iar in cazul unei actiuni in justitie se poate lesne recurge la marturia celor care in epoca au fost redactorul de carte si directorul Editurii. Ambii sunt in viata.
Iata de ce, draga Augustin Buzura, te rog sa-mi republici in „Cultura“ cele doua articole din 2006.

*
Ceilalti doi solicitanti ai constatarii calitatii mele de „colaborator al Securitatii“, Florica Jebeleanu si Tudor Tepeneag, sunt fosti colegi ai mei din sectia româna de la RFI.
Spun „fosti“ fiindca de un an si trei luni, mai exact de la 31 decembrie 2008, m-am pensionat si nu am mai avut neplacerea de a-i intâlni.
In cazul lor, lucrurile sunt simple si mai ales „omenesti, prea omenesti“. Florica Jebeleanu, secretara a serviciului român de la RFI, si Tudor Tepeneag, adjunct de sef de serviciu, au fost foarte afectati de numirea mea in vara anului 2006 drept „coordonator al reformei“ in sectia noastra. Fiecare din alt motiv. Cea dintâi, fiindca reforma preconizata presupunea o reducere, destul de relativa de altfel, a regimului de cvasi-sinecura pe care si-l asigurase. Cel de al doilea fiindca a luat numirea mea drept o „uzurpare“ si pentru ca in perioadele de absenta (concedii, deplasari) desemnam pe altcineva sa-mi tina locul, nicidecum pe el.
Au inceput o ofensiva impotriva mea pe mai multe fronturi. Au produs memorii catre conducerea RFI in care ma acuzau ca „nu iubesc Franta“ si ca sub conducerea mea cantitatea de „materiale franceze“ in emisiunile in limba româna ar fi scazut. Exista de altfel un precedent in acest sens – la inceputul verii 2000, in urma unui memoriu colectiv (fusesem singurul care nu-l semnase), fusese scos Alexandru Papilian din functia de sef al serviciului român. In urma acestei miscari si ajunsese Tudor Tepeneag adjunct. Acum, insa, imprejurarile nu mai erau aceleasi. Mai mult, dupa 2006 aceste memorii au fost considerate la justa lor semnificatie: relicve ale unui stalinism rezidual. In definitiv, Florica Jebeleanu apartinuse in mod cert nomenclaturii comuniste, generatia a doua, si se impregnase inevitabil de spiritul acesteia. Colegii ei de scoala si prietenii ei fusesera copiii cartierului Primaverii. Fiica lui „Pantiusa“, generalul Gheorghe Pintilie, pe numele real Timofei Bodnarenko, creatorul Securitatii, avea de altfel sa o enumere, intr-un interviu publicat in ziarul „Jurnalul National“ (27 martie 2007) , printre cele mai bune prietene. Fusesera de altfel vecine de strada, se poate lesne imagina in ce cartier si pe ce fel de strada locuia intemeietorul Securitatii…
In seama aceluiasi spirit trebuie probabil pusa si crearea unei veritabile retele de „propaganda si agitatie“. A fost stabilita „conexiunea“ cu Bujor Nedelcovici, asa explicându-se pesemne de ce fragmente de documente de la CNSAS aflate in posesia acestuia au ajuns la ei. Au fost lansate cele mai aberante zvonuri. Conducerea filialei RFI din Bucuresti a fost astfel interpelata in sedinta publica de un membru al CNA cu halucinanta intrebare „E adevarat ca Mircea Iorgulescu vrea sa desfiinteze sectia româna a RFI?“. Membrul in chestiune avea sa se justifice ulterior cu o dezarmanta simplicitate, „era o informatie venita chiar de la sectia româna de la Paris, dar sa nu-mi cereti sa va divulg sursa“. Ca si cum nu s-ar fi stiut foarte bine cine anume avusese relatii foarte strânse cu membrul! Instigati de rebelii parizieni, mici mercenari de presa au publicat in gazete românesti tot felul de atacuri impotriva mea, cerându-se imperativ sa fiu scos din functia de responsabil al serviciului român de la RFI. Demersul facut acum la CNSAS incununeaza aceasta „opera“ lamentabila.

Draga Gabriel Dimisianu,
Pentru ca am fost implicat in „polemica“ dintre tine si Bujor Nedelcovici ca argument impotriva ta, ingaduie-mi sa te rog sa publici in „România literara“ textul care urmeaza. Nu este o aparare si nu este un raspuns, este o precizare de atitudine. Fiindca nu am de ce ma apara si nu am cui raspunde.

Nu am de ce ma apara si nu am cui raspunde, insa imi tot revine in memorie de o buna bucata de timp o carte aparuta catre sfârsitul ceausismului. Un roman, a carui actiune se petrece la Bucuresti, in amurgul veacului fanariot, si care se incheie cu o imagine de cosmar. In haznalele orasului este pusa drojdie de bere, materiile fecale se umfla si dau pe dinafara, inecând strazile, locuintele si oamenii, astfel incât Bucurestiul se scufunda in magma dejectiilor. Acel roman se cheama „Calpuzanii“, am apucat sa scriu despre el, atât si asa cum se putea in acele vremi. in vechea limba româna, calpuzan inseamna falsificator, falsificator de bani mai precis. Iar banii falsificati nu doar seamana cu cei veritabili, ci li se substituie si pot sa para inca mai adevarati, un timp macar, pâna li se toceste lustrul si se vede ca de fapt sunt tinichea.
Daca falsuri perfecte nu exista, exista insa un paradox al calpuzanilor: simplul fapt de a-i lua in seama, indiferent cum, fie acceptându-i, fie respingându-i, ii valideaza. Ridicarea din umeri, a inutilitate, imi pare a fi de aceea atitudinea cea mai rezonabila.

Iata trei argumente pentru a face elogiul inutilitatii, in situatia data. Toate sunt extrase din volumul „Un tigru de hârtie de Bujor Nedelcovici“, Editura Allfa, 2003.
Primul
„Planul de masuri“ continua pe inca trei pagini (253-254), din care redam in continuare doar câteva pasaje mai importante: Având o fire inchisa, meditativa, Bujor Nedelcovici nu si-a extins relatiile in rândul scriitorilor, anturajul sau fiind format dintr-un numar restrâns de persoane: Eugen Simion si Mircea Dinescu. in lucrarea acestui caz au fost intreprinse urmatoarele masuri: Au fost dirijate cu sarcini de cunoastere si influentare sursele Crin, Relu si Rada. S-a intrat in contact cu principala legatura a obiectivului, I.M. (nume real) lucrat prin DUI, care având un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici, a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare. Totodata, intrucât era posibil sa incerce scoaterea ilegala din tara a nuvelei respinse de la publicare, cu prilejul recentei calatorii efectuate in RFG, in scop preventiv, la data de 7.10.a.c. s-a realizat un control riguros la iesirea din tara.
Sa ne oprim aici si sa analizam ce rol a jucat I.M.? („Un tigru de hârtie“, p.186)

*
Astfel rezuma si reproduce Bujor Nedelcovici o pagina din dosarul sau de Securitate. „Ii asigur pe cei avizi de stiri senzationale, de dezvaluiri spectaculoase, de deconspirarea informatorilor ca nu le voi da satisfactie deoarece nu vreau sa ridic piatra impotriva nimanui, nu doresc sa ma transform la rândul meu intr-un delator“, isi prevenise el cititorii. Dupa care a procedat prin inlocuirea numelor reale cu initialele lor, schimbându-le ordinea, insa oferind in text suficiente indicii pentru a nu exista totusi dubii in legatura cu identitatea celor mentionati. Procedeu straveziu, ce doar mimeaza principiul solemn proclamat (nu doresc sa ma transform la rândul meu intr-un delator), de fapt un fel de facut cu ochiul, smechereste, pentru atâtarea cui se lasa. Si nu numai.
Caci iata cum arata, integral, pagina din dosar a carei prezentare nu doar prescurtata este urmata de o intrebare de rechizitoriu: sa analizam ce rol a jucat I.M.?:

Intrucât opinia redactorului de carte MAGDALENA BEDROSIAN a fost ca nuvela ar fi publicabila daca BUJOR NEDELCOVICI ar modifica unele cuvinte ce pot sugera aspecte din societatea noastra, s-a revenit asupra deciziei initiale, insa cel in cauza nu a acceptat sa aduca nici un fel de rectificare.
La 25.X.a.c. in cadrul unei sedinte ce a avut loc la redactia revistei România literara, BUJOR NEDELCOVICI a anuntat ca isi va depune carnetul de partid intrucât nu i s-a aprobat publicarea integrala a volumului de nuvele prezentat Editurii „Cartea Româneasca“.
La 29.X.a.c. a fost chemat la Comitetul de partid al sectorului 1, ocazie cu care a afirmat ca nu va trece imediat la punerea in aplicare a amenintarii facute si va mai reflecta o perioada de timp.
In ziua de 31.X.a.c. a purtat o discutie cu MIRCEA DINESCU, controlata prin mijloace speciale, in care il tempereaza sfatuindu-l sa dovedeasca „intelepciune“ si sa nu recurga la actiunea protestatara preconizata.
Având o fire inchisa, meditativa, BUJOR NEDELCOVICI nu si-a extins relatiile in rândul scriitorilor, anturajul sau fiind format dintr-un numar restrâns de persoane: MIRCEA IORGULESCU, EUGEN SIMION si MIRCEA DINESCU.

II. In lucrarea acestui caz au fost intreprinse urmatoarele masuri:
Au fost dirijate cu sarcini de cunoastere si influentare sursele „Crin“, „Relu“ si „Rada“;
S-au exploatat mijloacele speciale de la Asociatia Scriitorilor si de la domiciliu;
S-a intrat in contact cu principala legatura a obiectivului, criticul literar MIRCEA IORGULESCU, lucrat de asemenea prin D.U.I., care, având un ascendent serios asupra lui BUJOR NEDELCOVICI, a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare. Totodata, intrucât era posibil sa incerce scoaterea ilegala din tara a nuvelei respinse de la publicare, cu prilejul recentei calatorii efectuate in R.F.G., in scop preventiv, la data de 7.X.a.c. s-a realizat un control riguros la iesirea din tara“.

*
Se observa cu usurinta ca pagina de dosar este foarte selectiv rezumata, prin eliminarea pasajelor ce ar contrazice autoprezentarea autorului cartii ca victima si deopotriva erou, fiindca maretia sa de martir si de rezistent ar fi fost, desigur, umbrita daca se reproducea consemnarea despre promisiunea lui, facuta la Comitetul de partid, ca va mai „reflecta“. Pentru a-si croi ulterior o inflexibilitate imaginara, autorul nu ezita sa vâre foarfeca in document si sa taie ceea ce nu se potriveste cu postura revendicata astazi, de intransigenta de otel. Nu ezita nici sa reproduca trunchiat, fiindca de aceeasi foarfeca se serveste si pentru potrivirea pasajelor reproduse intre ghilimele, prin urmare exacte: din cele trei nume mentionate in documentul autentic („anturajul sau fiind format dintr-un numar restrâns de persoane: MIRCEA IORGULESCU, EUGEN SIMION si MIRCEA DINESCU“), unul nu mai apare in transcrierea din carte.
Se vede apoi, inca mai bine, ca in vreme ce Bujor Nedelcovici nu pateste nimic (este doar chemat la o discutie la Comitetul de partid), unul dintre apropiatii sai, tinta de asemenea a Securitatii (lucrat de asemenea prin D.U.I., se mentioneaza), este supus, ca urmare a relatiilor cu el, unui control riguros la iesirea din tara.
Si se precizeaza si data iesirii aceluia din tara: 7 octombrie. Cum este consemnata si data sedintei la care Bujor Nedelcovici a amenintat ca isi va depune carnetul de partid daca nu i se publica nuvela fara modificari, iar aceasta data este 25 octombrie, reiese ca Securitatea dispunea de fantastice posibilitati de anticipare, de vreme ce se temea cu mai bine de trei saptamâni inainte ca nuvela ce avea sa devina caz ar putea fi scoasa ilegal din tara si ordona un control riguros.
Fantasticul imprejurarii ca o actiune a Securitatii avusese loc inainte cu trei saptamâni inainte de producerea evenimentului care ii declansase vigilenta este insa depasit de trecerea acesteia in „planul de masuri“. Un „plan de masuri“ e ceva care in buna logica se refera la viitor, nicidecum la trecut.
Când se va fi intors din recenta calatorie efectuata in R.F.G. cel care fusese supus unui control riguros la iesirea din tara, raportul Securitatii nu mai spune. Raportul este insa datat, mai precis are data când a fost inregistrat, in mod logic ulterioara redactarii. Aceasta data, data inregistrarii, este 7 noiembrie 1985. Se poate presupune ca fusese intocmit macar cu o zi-doua mai inainte.
Or, in „Jurnalul“ Monicai Lovinescu, la data de duminica 27 octombrie 1985, se consemneaza „telefon de la Mircea Iorgulescu, din Germania. Vorbim vreo 50 de minute“. Sunt apoi reproduse, in acelasi „Jurnal“, stirile date de acesta, intre care si una referitoare la Bujor Nedelcovici: se prevede o „iesire spectaculoasa in arena a lui Paler si Bujor Nedelcovici, radicalizati si pe punctul de a exploda“ (Monica Lovinescu, „Jurnal“, 1985-1988, Editura Humanitas, 2002, pag.75).
Vasazica, Mircea Iorgulescu este absent din România in perioada despre care Securitatea afirma ca „a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare“ pentru a-l influenta pe Bujor Nedelcovici, mai mult, plecat in strainatate, el da telefon din Germania la Paris – 50 de minute! – pentru a-i avertiza pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca de posibilele actiuni protestatare a doi scriitori, unul fiind Bujor Nedelcovici.
Aproape doua decenii mai târziu, pescuind in pestilentialele hârtii ale Securitatii, Bujor Nedelcovici pune sumbra intrebare acuzatoare: „ce rol a jucat I.M.“?
Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?! Caci nu te poti pune nici cu Securitatea si nici cu Bujor Nedelcovici in materie de paranormal.
Al doilea
In România s-a savârsit cea mai reusita inscenare de revolutie din lume si din istoria revolutiilor.
Au urmat marile escrocherii: Vânzarea flotei, Afacerea Jimbolia, Tigareta I si II, FNI etc. Nici o explicatie sau judecati formale.
Prin tacerea mea as deveni complice cu toti aceia care au avut o responsabilitate penala si o culpabilitate morala dar nu au fost trimisi in judecata si s-au bucurat de o amnistie tacita.
Nu a fost o vointa politica nici pe timpul presedintelui Ion Iliescu si nici in perioada mandatului presedintelui Emil Constantinescu (chiar daca a promis si cu atât mai grav) de a elucida evenimentele obscure (Timisoara, Teroristii, Mineriadele etc.) si de a hotarâ ca arhivele Securitatii sa fie predate CNSAS. „Mineriadele“ au fost forme de teroare colectiva rar intâlnite in istoria manipularilor si diversiunilor sociale.
Mitterrand a scris o carte intitulata: „Revolutia permanenta“. Oare nu cumva in România este o „Mineriada permanenta ascunsa cu siretenie si abilitate in spatele unei aparente democratii si a unei economii de piata“? („Un tigru de hârtie“, p. 29-30)

*
François Mitterrand, fiindca despre fostul presedinte francez este vorba, a scris multe carti, dar nici una „intitulata: Revolutia permanenta“.
Omul care nu poate sa taca stie totusi ceva. Cam vag, insa. Departe de a fi fost un Trotki bis ori macar un discipol al teoreticianului revolutiei permanente, cum rezulta din categorica referinta a lui Bujor Nedelcovici, François Mitterrand a publicat in 1964, cu 17 ani inainte de a fi ales presedinte al Republicii Franceze, un volum care se numea „Lovitura de stat permanenta“ („Le Coup d’Etat permanent“). Si era un pamflet politic, nicidecum o analiza, o pledoarie sau o apologie a loviturii de stat.
Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?!
Al treilea
L-au urcat intr-o masina si au disparut in noapte. Am intrat cu totii in casa. Mama a inceput sa plânga, scâncea ca un animal lovit si se ineca in lacrimi…
Nopti de-a rândul ma trezeam din somn si saream la fereastra. Auzeam o masina care s-a oprit in fata portii… De-atunci nu l-am vazut pe tatal meu timp de patru ani. Pe biblioteca afisasem o coala de hârtie pe care era scris o fraza din „Valurile“de Virginia Woolf:  Je suis seul dans un monde hostile. La face humaine est atroce. („Un tigru de hârtie“, p.62).

*
Astfel evoca Bujor Nedelcovici momentul arestarii tatalui sau, in octombrie 1958. Viitorul prozator si inca si mai viitorul parizian era atunci in vârsta de aproape 23 de ani. Facuse studii de Drept si lucra ca avocat stagiar. Avea, prin urmare, o anumita reprezentare despre functionarea justitiei epocii, iar profesia il pusese inevitabil in contact cu suferintele si dramele de care lumea tribunalelor era probabil inca mai plina decât in vremuri normale. Fusese de altfel implicat direct, nu doar spectator, si intr-un proces politic, in calitate de colaborator al mai vârstnicului avocat ce-i era maestru pe perioada stagiaturii, acesta fusese aparator al legionarului Anania, una si aceeasi persoana cu scriitorul Valeriu Anania si ierarhul Bartolomeu Anania.
Conditie, experiente si statut ce nu transpar in rememorarea dramei parintelui sau. Nici un gând, nici un cuvânt nu gaseste fiul despre suferintele nu totusi greu de imaginat ale tatalui arestat. Accentul este pus exclusiv pe starile proprii, somn zbuciumat, spaima de revenirea sbirilor si… refugiu nobil si izbavitor in literatura, prin afisarea unui citat dintr-o carte nu chiar la indemâna oricui. Iar citatul e in franceza, ca o prevestire pe atunci enigmatica, astazi insa deslusita, a destinului ce avea sa-l duca in Franta pe actualul memorialist. Spirite mai malitioase ar putea chiar gasi ca strict literar evocarea este dulceaga si afectata, de nu chiar putintel cam kitsch. Si-apoi, ce miracol, totusi, existenta la Ploiesti, in 1958, a unui exemplar din traducerea franceza a „Valurilor“!
Cine are insa curiozitatea de a vrea sa citeasca mai mult din romanul Virginiei Woolf ar fi insa macar contrariat. Din doua motive. Citatul extras de Bujor Nedelcovici si afisat pe biblioteca in chip de lapidara definitie a starii lui de groaznica suferinta insingurata in mijlocul unei lumi dusmanoase face de fapt parte dintr-un monolog interior despre… fericire. E un pasaj euforic, nu unul indurerat. Iata-l (traducerea in franceza a romanului a fost facuta de Marguerite Yourcenar): „Les maisons sont bâties sur des fondements si légers qu’un souffle d’air suffirait à les renverser. Les autos errantes et téméraires se poursuivent bruyamment et nous pourchassent comme des chiens cruels. Je suis seule dans un monde hostile. La face humaine est atroce. J’aime cela. Je recherche le bruit des rues, la violence, et la sensation d’être une pierre que la vague broie sur les rochers. J’aime les cheminées d’usines, les transbordeurs et les camions. J’aime le passage perpétuel des visages, visages déformés, indifférents visages. L’élégance me dégoûte; mon paisible intérieur m’excède“.
Am subliniat forma originara a citatului si pentru ca in versiunea lui Bujor Nedelcovici e un pic prelucrat: in romanul Virginiei Woolf, acest monolog interior apartine unui personaj feminin, Rhoda, careia insa memorialistul român i-a schimbat nemarturisit sexul, vreau sa spun genul gramatical, pentru a se potrivi cu nevoile textului sau.
Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?!
(„Romania literara“,
Nr. 39 / 29 septembrie 2006)
MIRCEA IORGULESCU

Fictiuni maligne cu martir imaginar

O tacita sfânta alianta pare sa se fi incheiat de la o vreme incoace intre unii aspiranti la glorie si defuncta Securitate. Un pact reciproc avantajos, in virtutea caruia Securitatea este divinizata post-mortem, iar in schimb solicitantii de glorie sau macar de notorietate se impartasesc din binefacerile ei postume. A fost Marea Sperietoare, a fost Monstrul, a fost Fiara – si a devenit idolul cel mare, daca nu si unicul, zeul adevarului absolut, instanta suprema, oracol si altar. Fricii oarbe de altadata i s-a substituit o mistica oarba. Cine a tremurat de frica Securitatii acum ii venereaza moastele. E o secta, e un cult, e o psihoza, e o indeletnicire profitabila in travesti cvasi-religios? Din toate câte ceva, probabil, si in doze variabile de la caz la caz.

Iata unul: Bujor Nedelcovici. De câtiva buni ani, vreo patru sau cinci, Securitatea i-a devenit cel mai pretios ajutor in fabricarea unei imaginare biografii de martir, victima si totodata erou. Inceputa indata dupa decembrie 1989 si devenita absorbanta, aceasta campanie l-a facut de altfel sa abandoneze treptat literatura de fictiune in profitul autobiografismului autovalorizant.
Pentru a-si consolida inchipuitul statut de martir, Bujor Nedelcovici extrage din dosarul sau de Securitate zece citate in care sunt evocat si le prezinta ca probe irefutabile ale colaborarii mele cu fosta politie secreta in urmarirea si supravegherea lui.
Toate cele zece citate sunt insa extrase din rapoarte intocmite de diversi ofiteri, niciunul din vreun text al meu, atribuit sau atribuibil mie.
Este confirmarea, indirecta dar si incontestabila, ca nu exista vreo „nota informativa“ a mea, semnata cu numele meu sau cu vreunul de imprumut. Fiindca nu am fost „informator“, nu am semnat vreun angajament cu Securitatea, nu am scris „note informative“ semnate cu numele meu sau cu „pseudonim“.

Citând tot ce se poate cita, dar citând exclusiv din rapoartele ofiterilor de Securitate, Bujor Nedelcovici atesta fara sa vrea ca nu exista „note informative“ ale mele despre el. Ca sunt desemnat, in unele dintre aceste citate, cu alte nume decât al meu este, foarte probabil, urmarea folosirii numelor pe care mi le atribuise Securitatea ca urmarit (fiindca existenta unui asemenea dosar, de urmarit, este de asemenea atestata intr-unul din rapoartele citate de Bujor Nedelcovici).
De existenta acestor nume am aflat de altfel de la Bujor Nedelcovici insusi, desi daca as fi fost, cum pretinde el, „informator“, era totusi cazul sa fi stiut si eu sub ce nume.
Intrebare simpla: daca in dosarul meu de urmarit va fi fiind mentionat vreodata „scriitorul Nica“ (numele dat de Securitate lui Bujor Nedelcovici in dosarul lui de urmarire), ar trebui sa trag oare concluzia ca Bujor Nedelcovici a fost informator cu numele de cod „Nica“?!
Din niciunul dintre cele zece citate nu reiese, apoi, ca as fi dat Securitatii informatii despre Bujor Nedelcovici. Mai mult, unele sunt pure fictiuni. Am semnalat deja ca intr-un asemenea raport se consemna ca l-as fi „temperat“ pe Bujor Nedelocovici intr-o perioada in care nu ma gaseam in România si când, mai mult, o avertizasem pe Monica Lovinescu telefonându-i din Germania ca Bujor Nedelcovici se pregateste sa faca un gest radical de opozitie (ca de fapt nu l-a facut e altceva). Replicându-mi – in „România literara“ nr. 45 –, Bujor Nedelcovici refuza sa accepte ca Securitatea producea fictiuni si ma acuza de „joc dublu“. O face pentru ca are nevoie sa acrediteze fictiunile Securitatii pentru a-si consolida propriile fictiuni. Iata inca o dovada.

„Intrucât scriitorul Mircea Iorgulescu, recunoscut prin ascendentul ce-l are asupra obiectivului, indeplineste in prezent rolul de mediator intre acesta si conducerea editurii Cartea Româneasca, va fi folosit pentru a-l determina pe Nica sa aduca rectificari nuvelei in litigiu, astfel incât sa nu mai fie suspectabila de interpretari neavenite“ – este unul dintre citatele considerate de Bujor Nedelcovici ca probând complicitatea mea cu Securitatea si activitatea mea de „colaborator“. Dar nu aveam cum sa „indeplinesc rolul de mediator“ (in ce calitate as fi facut-o?! si imputernicit de cine?!), nu am avut vreodata acest „rol“, nu am „mediat“ si nu am incercat sa „mediez“. Iar ca sa mediezi intre doua parti aflate in litigiu, este necesar, este obligatoriu chiar, ca „partile“ sa stie si ele de existenta si a medierii, si a mediatorului. Prin urmare, Bujor Nedelcovici ar fi putut fie sa confirme, daca era cazul, ca da, Iorgulescu a mediat sau a incercat sa medieze intre el si conducerea editurii, fie sa infirme ceea ce se scrisese in raportul ofiterului de Securitate si sa constate ca era o bazaconie. Nu a facut-o fiindca stie foarte bine ca o asemenea mediere nu a existat – dar cum sa contrazica el Securitatea si de ce sa puna astfel sub semnul intrebarii fictiunile de acolo? Caci pe ele se intemeiaza si fictiunile lui.

*
In nenumarate rânduri, Bujor Nedelcovici afirma astfel ca a fost „condamnat“ la „reeducare“ timp de 12 ani. „Cei 12 ani când am fost condamnat in libertate la munca de jos“ („Jurnal infidel“, 1998, p.185) ; „Primul exil interior : 12 ani trimis la «munca de jos pentru reeducare» dupa terminarea facultatii si dupa ce tatal meu a fost arestat“ („Jurnal infidel“, „Iesirea din exil“, 2002, p. 34); „traisem mai multe probe de rezistenta si initiatice: perioada de «reeducare» ce a durat 12 ani…“ („Un tigru de hârtie“, Editura Allfa, 2003, p.21) etc.
In terminologia româneasca despre perioada comunista, „reeducare“ desemneaza fie sinistrul experiment din inchisoarea de la Pitesti, fie aplicarea locala a metodelor folosite in revolutia culturala maoista. Bujor Nedelcovici nu a fost insa vreodata inchis, nici la Pitesti, nici in alta parte, iar victima a „reeducarii“ de tip chinez iarasi nu a fost. Improprie, folosirea termenului „reeducare“ nu este insa si inocenta. Bujor Nedelcovici il intrebuinteaza prin uzurpare, ca pe o aureola de martir, iar pentru a-i da si mai multa greutate il intareste prin „condamnat“ si „trimis“.
Dar cine l-a „condamnat“ sau, macar, cine l-a „trimis“, in sensul ca l-a obligat la teribilul „exil interior“ lung de, vai, 12 ani?! Nu este nevoie de investigatii documentare speciale, Bujor Nedelcovici povesteste el insusi cum s-au petrecut lucrurile. Avocat stagiar la Ploiesti, a fost anuntat in primavara anului 1959 ca a fost radiat din barou, la putin timp dupa ce ii fusese judecat si condamnat tatal, arestat la sfârsitul anului 1958. Ramas fara slujba, e ajutat sa-si gaseasca una de avocatul pe lânga care isi facea stagiatura (acelasi fusese si aparatorul tatalui sau), printre clientii caruia se afla si un functionar din Ministerul Energiei Electrice. Acela ii propune „un post de „achizitor de materiale“ pentru „Uzina electrica de la Bicaz“„ („Un tigru…“, p. 179), post acceptat.
Asta a fost condamnarea la reeducare, asta a fost trimiterea la munca de jos – un banal aranjament de supravietuire intr-o epoca dura. Nu l-a condamnat nimeni pe Bujor Nedelcovici, nu l-a trimis nimeni „la munca de jos“.
Ramân cei 12 ani. Numarând din 1959, ar insemna ca abia in 1971 a reusit Bujor Nedelcovici sa scape de fictiva „condamnare la reeducare“. Or, in primavara anului 1970, lui Bujor Nedelcovici i-a aparut romanul „Ultimii“, asta dupa ce mai inainte cu câtiva ani debutase intr-o revista literara: numele asadar nu-i fusese interzis, iar in mod cert cel mai târziu prin 1969 ii fusese acceptat romanul, prin urmare cei „12 ani“ sunt, ca si „condamnarea la reeducare“, o inventie.
Dar ce-a facut el in anii de „condamnare la reeducare“, anii in care a fost „condamnat la munca de jos“? Dupa cele doua mari dictionare literare românesti existente (Zaciu, Papahagi, Sasu si al Academiei), intre 1959 si 1962 a lucrat la Bicaz ca „muncitor“, intre 1962 si 1965 ca merceolog la Brasov, intre 1965 si 1971 ca economist la Bucuresti, data dupa care s-a pensionat. Nu e nimic senzational aici, dar nevoia lui Bujor Nedelcovici de a se proiecta pe culmile supliciilor si ale eroismului pare irepresibila. „Timp de 12 ani am lucrat (din motive politice si cu o diploma de avocat in buzunar) ca simplu muncitor in diverse intreprinderi din tara, tocmai pentru a nu fi dator si subordonat nimanui! Pe vremea când tu lucrai la «Gazeta literara» (Redactor-sef: Nicolae Breban), eu eram muncitor la Intreprinderea de Distributie a Energiei Electrice din Bucuresti si… incercam sa debutez la revista unde erai redactor“ – il apostrofeaza falsul martir Bujor Nedelcovici pe Paul Goma in 1994 („Jurnal infidel“, 1998, p.116).
A fost insa el cu adevarat „simplu muncitor“? Dupa datele din dictionare, probabil furnizate de el insusi, n-ar fi fost „muncitor“ decât la Bicaz intre 1959 si 1962, iar la Bucuresti, in orice caz, dupa cum o spune intr-un interviu din revista „Origini“, era „un simplu functionar“. Surpriza – pentru cine mai poate fi surprins de Bujor Nedelcovici – este ca nici la Bicaz nu a fost, de fapt, „simplu muncitor“, cum pretinde. In vara 1996, consemneaza in jurnalul dat publicitatii in 2002, a facut o calatorie acolo: „In drum spre Piatra Neamt, ne-am oprit la uzina hidrocentrala Stejaru, unde am lucrat – munca de reeducare, munca de jos – câtiva ani. Ma intorceam in acel loc dupa 36 de ani! Am vizitat – impreuna cu Carmen – uzina, cladirea unde am avut biroul, apoi am urcat in camera de comanda de unde se dirija intreaga instalatie. Un tehnician si-a amintit de mine si de numele meu. «Ah! Erati undeva in administratie sau la aprovizionare» a spus el. «Da, i-am confirmat eu, eram un simplu merceolog… cu diploma in buzunar», si am zâmbit“ („Jurnal …“, p. 252). Vasazica „simplul muncitor“ fusese de fapt „un simplu merceolog“, cu un „birou“ al lui. Si inca: fapta de arme anticomunista cea mai curajoasa a lui Bujor Nedelcovici a fost, in toamna anului 1985, amenintarea ca isi depune carnetul de partid daca nu i se publica o nuvela. Era, asadar, membru de partid: de când?! In regula generala, pensionari in partid nu se primeau: fusese el primit in mod exceptional sau intrase in PCR in cei 12 ani de „condamnare la munca de jos“?!

*
O remarcabila si uneori halucinanta asemanare exista intre fictiunile Securitatii si fictiunile lui Bujor Nedelcovici. Diferenta e de motivatie si scop. Cele zece citate din rapoartele ofiterilor, fiecare de câteva rânduri, sunt de fapt mentiuni birocratice destinate superiorilor si din care ar fi urmat sa reiasa ca ei isi indeplinesc, si cu succes, indatoririle. De aceea se raporteaza ca l-am „temperat“ pe Bujor Nedelcovici pâna si intr-o luna a anului 1985 când, absent din România, eram in imposibilitate fizica sa-l fi intâlnit macar. De aceea mi se atribuie inchipuitul „rol de mediator“ intre el si editura la care avea depus un
manuscris. Autorii acestor rapoarte supralicitau si inventau pentru a-si satisface ierarhia.
Bujor Nedelcovici inventeaza insa pentru a-si construi si impune public o imagine de martir, de victima si de erou. El are nevoie de un postament pentru monumentul pe care nazuieste sa si-l inalte. Existenta unui „prieten“ care sa-l fi „turnat“ este prin urmare obligatorie. Un „prieten“ vechi, de lunga, foarte lunga, cât mai lunga durata. In aceasta logica a supralicitarii profitabile Bujor Nedelcovici depaseste cu mult fictiunile Securitatii. In volumul „Un tigru de hârtie“, aparut in 2003, unde isi comenteaza dosarul de Securitate si ma desemneaza, transparent, prin inversarea initialelor (I.M. in loc de M.I.), el afirma ca ne-am cunoaste de nu mai putin de 44 de ani: „iata, il cunosc pe I.M. de … 44 de ani“ (pag. 185), „acela care fusese prieten timp de 44 de ani“ (pag. 190). Si da si amanunte. „Pe I.M. – se poate citi la pag. 185 – l-am cunoscut din 1968. Eu debutam cu nuvela «Ochii», in «Gazeta literara», el era redactor. (…) I.M. a scris o cronica literara la publicarea romanului «Ultimii», care a aparut in 1970. Ne-am imprietenit, ne vizitam deseori….“ etc.
Ceea ce dupa un calcul elementar inseamna ca la 15-16 ani eram deja redactor la „Gazeta literara“ si ca la 17-18 ani eram chiar cronicar literar al revistei – fiindca in 2002-2003, când a fost scrisa si a aparut cartea lui Bujor Nedelcovici, eram in vârsta de 59-60 de ani. Daca se scad cei „44 de ani“, inseamna ca am fost de o fabuloasa precocitate literara.
N-am fost. Si nici nu am lucrat la „Gazeta literara“, revista in care n-am publicat vreodata. In 1968 lucram in redactia unui cotidian. In 1971 am devenit redactor la revista „România literara“. Nu am scris vreo cronica sau recenzie despre romanul „Ultimii“ de Bujor Nedelcovici. Primul meu comentariu despre un volum al lui dateaza din 1972, a fost despre romanul „Fara vâsle“, aparut in acel an. Atunci, probabil, ne-am si cunoscut. La sfârsitul anului 1986, Bujor Nedelcovici a plecat din România si a cerut azil in Franta. Unde sunt cei „44 de ani“?!

*
Intr-un fel de nota preliminara a capitolului I.M. din volumul „Un tigru de hârtie“ , Bujor Nedelcovici isi descrie cumplitele framântari sufletesti prin care a trecut inainte de a redacta acest capitol, despre cel care i-a fost „prieten timp de 44 de ani“. E insa „nevoit“ sa o faca, nu mai are incotro, e apasat, sufera groaznic, trebuie totusi sa se elibereze, are de ales intre intransigenta si prietenie, e sfâsiat, „poate mâine – isi transcrie el starea de zbucium – voi avea puterea sa privesc lucrurile in fata, sa-mi regasesc calmul, luciditatea, impartialitatea si seninatatea pentru a vorbi despre cel care imi scria in 1988: „Iubite prieten“„.
Nu era si nu este singura data când Bujor Nedelcovici aduce in spatiul public elemente de viata privata, de la corespondenta la relatari de conversatii. Impudoarea este insa depasita, mult depasita, de falsificari ce frizeaza patologicul.
Da, i-am scris lui Bujor Nedelcovici, dupa ce se exilase la Paris, folosind formula „Iubite prieten“ si altele asemenea, pentru ca i-am scris de mai multe ori. Niciodata, insa, „Draga Bujor“ – pentru ca vorbea la „Europa Libera“ si voiam sa-i ajunga corespondenta, nu sa fie oprita de cenzura. De aceea intrebuintam cele mai conventionale formule. De aceea textul era de obicei scurt si cât se poate de anodin. De aceea ii trimiteam carti postale ilustrate nepuse in plic. De aceea i le trimiteam pe alt nume decât al lui. Mesajul nu-l putea insa descifra decât el. Era imaginea de pe aceste carti postale ilustrate. Era imaginea unei manastiri. In cimitirul de lânga acea manastire se afla mormântul tatalui lui Bujor Nedelcovici. De fiecare data când treceam pe acolo si aprindeam o lumânare, ii trimiteam la Paris o ilustrata. Ca sa stie ca am aprins o lumânare la mormântul tatalui sau.

Din asta Bujor Nedelcovici face astazi dovada feloniei mele.

Si pe deasupra mai scrie si groaznic de prost.
(„România literara“, Nr. 49 / 7 decembrie 2006)

Mircea Iorgulescu lui Bujor Nedelcovici: raspuns la instiintare

Felicitari pentru „Opere complete“!
Nu sunt multi autorii care au curajul sa si le publice ei insisi, de obicei „completele“ ramân in sarcina posteritatii. Antum se publica de regula – si in cazurile fericite – doar editii „definitive“.
Daca mi-ai fi cerut parerea, asa cum faceai pe vremea când iti citeam cu creionul in mâna, stilizând aproape la fiecare pagina, dactilogramele romanelor de dupa „Fara vâsle“ (oare iti mai amintesti ca doua dintre ele au titluri date de mine?! si oare vei mentiona asta in „operele complete“?!), ti-as fi spus ca doar veleitarii isi publica, ei, „opere complete“. Si e foarte probabil ca nu am fost nici singurul „cititor activ“ al „operelor“ tale de dinaintea plecarii din România, nici singurul „sfatuitor“ amical; chiar din contrafacutele tale amintiri rezulta ca ai fost foarte grijuliu sa cultivi relatii cât mai strânse, cât mai „prietenesti“ cu cât mai multi critici detinatori de rubrici cu influenta si cu editori influenti. Asa probabil se si explica altfel inexplicabila brusca si groaznica scadere a calitatii scrisului tau de dupa 1987. N-a mai avut cine iti citi in prealabil productiile… ai devenit, in sfârsit!, tu insuti… te-ai eliberat!

*
Nu-ti face griji, n-am de gând sa te „atac“ in vreun fel. Dar ce repede, ce frumos iti tragi tu pe figura masca de victima! Ca si cum de ani de zile eu te-as fi „atacat“ necontenit, obsesiv, maniacal, iar tu ai fi suportat cu stoicism si intelepciune agresiunile mele (si ale lui Gabriel Dimisianu).
Am si astfel certitudinea ca nu ai inteles nimic din indelungatul meu refuz de a-ti raspunde. Vreme de patru ani, din 2002 si pâna in 2006, ai dus o campanie de defaimare si calomniere din ce in ce mai abjecta impotriva mea. Am tacut.
Am tacut, iar tu ai luat drept acceptare sau lasitate ceea ce nu era decât dezgust. Ai mers mereu mai departe, ai supralicitat continuu, pâna când am hotarât ca e cazul sa intervin public, totusi.
N-ai inteles, iarasi, nimic din primul meu articol. N-ai inteles nici macar ca eu scriam UN articol dupa ce vreme de mai bine de patru ani tu publicasesi sute de pagini (pun la socoteala si cartea, desigur) si raspândisesi pe toate caile zvonuri si bârfe din ce in ce mai ingrozitoare, fiindca ti-ai dus campania si pe cale bucala, nu numai public si epistolar. Ti-ai prefacut si gura intr-o latrina, nu doar scrisul intr-o deversare de dejectii.
Iar acel articol al meu era o invitatie la incheiere. N-ai inteles nici asta. Ai revenit, ti-am raspuns. De data asta, mai putin prevenitor, chiar daca n-am mers pâna la capat. Si nici macar pâna la jumatatea drumului spre capat.

*
Care e „capatul“? Capatul e mocirla, Bujor Nedelcovici.
In care te-ai bagat pâna peste cap, nu stiu daca din calcul (prost calcul!) sau inconstienta, pentru a-i umple pe altii, pe cât mai multi, de zoaie si fecale.
Pentru ca tu sa apari, prin contrast, drept un cavaler in mantie alba, un „justitiar“ neprihanit, in lupta cu balaurii nemerniciei, cu ticalosii, cu mincinosii, cu profitorii, cu fostii si actualii „privilegiati“, cu impostorii?
Asa mi s-a parut initial. Ca ti-ai confectionat un rol, o postura, o ipostaza, dintr-o nevoie de valorizare hipertrofiata de dificultatile celor trei ani de exil si acutizata maladiv dupa caderea regimului comunist din România. Când, rezulta chiar din textele tale, te asteptasesi sa fii tratat deopotriva ca mare personalitate, martir si erou, sa ti se faca oferte de functii si titluri, sa fii rasplatit pentru suferinte si merite, grandioase si unele si altele. Când colo, nimic. Doar ingratitudine, doar nerecunostinta, doar nedreptate. Si inca prin nebagare in seama, nici macar n-ai fost contestat, pur si simplu nu ti s-a dat atentie, nu ti s-a dat atentia la care te credeai indreptatit. Frustrarea te-a facut agresiv, belicos si imprudent. In loc sa te slujeasca, textele tale polemice si „justitiare“ te-au revelat ca semidoct (atacurile impotriva lui Tudor Vianu, Georg Lukacs, Thomas Mann etc.), ranchiunos marginit (atacurile impotriva lui Breban, Balaita, Paler etc.), mincinos (atacurile impotriva lui Goma, Norman Manea etc.). Stima relativa de care te bucurai ca scriitor, oricum tot mai restrânsa in climatul general de dezinteres pentru literatura, in special pentru cea de pâna la 1989, s-a redus dramatic. Oameni care-ti fusesera apropiati au inceput sa te evite. Nu te-ai intrebat niciodata de ce?

*
Nu te-ai intrebat niciodata de ce nu ti-am pomenit nici macar aluziv de cele vreo trei anonime insultatoare pe care mi le-ai trimis, doua la Praga si una la Paris, in rue Taine, dupa ce abia ma intorsesem din Cehia? Vei fi crezut oare ca nu mi-am dat seama ca sunt de la tine?! La adapostul anonimatului, iti permiteai sa ma pui la punct, in stilul tau primitiv si rudimentar, de Lancranjan postcomunist, pentru articole din „Dilema“. Si erai probabil atât de incântat de ispravile tale, incât, poate fara sa-ti dai seama, ai reluat formulari si ticuri de expresie din ele in volumele de „jurnale“. Le-as putea pune pe doua coloane, oricând. „Din indeletnicirile unui justitiar“ ar face deliciul cititorilor doritori de scandal.

*
Nu ti-am spus din jena, dar si pentru ca nu voiam sa te ranesc. „Bujor este foarte singur si foarte trist, te rog, da-i un telefon, intâlneste-te cu el când vii la Paris, ii face asa de bine!“ – ma ruga sotia ta, Carmen, aproape implorându-ma. Mi-a spus asta de nenumarate ori, era un apel la omenie, o chemare in ajutor. Asa se face ca intre 1996 si 1999, când eram la Praga si veneam la Paris sa-mi vad familia doar la câteva luni o data si pentru numai câteva zile, imi faceam totusi timp sa te vad putin, sa nu mai fii atât de „singur si trist“. Iti povesteam, ca sa te amuz, diverse intâmplari comice. Asa ti-am povestit cum, in toamna anului 1996, in ajun de alegeri, am fost la Bucuresti, i-am intervievat pe Iliescu si Constantinescu, principalii candidati la prezidentialele de atunci, ca si pe Magureanu, seful de atunci al serviciilor secrete. Care, ti-am spus râzând, convins probabil ca „Europa Libera“ e un birou, o „agentura“ legata direct de guvernul american, m-a invitat la restaurant pentru a-mi spune ca el e „pentru schimbare“, cu alte cuvinte ca nu-l sustine pe Iliescu, eu urmând, nu-i asa, sa „transmit mesajul“. Si am incercat si sa te relaxez spunându-ti ca, iata, intr-un interval de numai sapte ani, „Europa Libera“ are birou la Bucuresti, ca un jurnalist de acolo se intâlneste profesional cu seful serviciilor secrete.
Si ce facea „omul cel singur si trist“? Se amuza, aparent, dar ma trecea la catastif, cu naduf, cu ura, cu suspiciune – aveam sa descopar asta peste câtiva ani buni, in cartea ta cu titlu partial sterpelit (nu-i asa ca e frumos titlul „Tigre en papier“ al lui Olivier Rolin?!). Spui acolo, sugerând grosolan ca aveam legaturi dubioase, ca ti-am „marturisit“ ca „dupa 1990“ m-am intâlnit cu Magureanu. Te dai drept jurist, stii – sau ar trebui sa stii – ce inteles are expresia „mi-a marturisit“. In realitate, falsifici. Nu ti-am „marturisit“ nimic, ti-am relatat, ca sa te amuz, ca sa-l inveselesc pe „omul cel singur si trist“, una din istoriile suprarealiste pe care ne-a fost dat sa le traim. Si nu ma intâlnisem cu Magureanu asa, de placere, ci in cadrul profesiei mele de jurnalist, cu stiinta si acordul institutiei la care lucram. Cam porc – pentru a spune lucrurilor pe nume – „omul cel singur si trist“, nu?!

*
Prin 2006, ce-mi spune o cunostinta (neliterara) din Bucuresti? Ca doamna Nedelcovici, arhitecta Carmen Lazaroiu, tot povesteste prin cercuri „intelectuale“ bucurestene cât de mult a avut de suferit sotul dânsei de pe urma „turnatoriilor“ prietenului acestuia, Mircea Iorgulescu.
Foarte frumos, nu?! Foarte frumos din partea unei persoane care in mod normal ar trebui sa stie care este povara zvonurilor si a bârfelor pe aceasta tema. Doar stie bine – si stii si tu la fel de bine – de ce. Sau ar trebui sa stie.

*
In toamna aceluiasi an, când ti-ai reluat atacurile in presa, am fost cautat de diversi jurnalisti bucuresteni amatori de scandal, de la gazete de mare tiraj, sa dau interviuri in care sa-ti raspund.
Am refuzat.
Le-am spus ca fiind eu insumi jurnalist, nu dau interviuri, iar daca am ceva de replicat, o fac in articole ale mele si date publicatiilor la care vreau eu.
Am refuzat sa te – si sa va – urmez pe calea voastra, calea mocirlei. Imagineaza-ti si imaginati-va ca le-as fi spus sa citeasca anumite pagini din jurnalul Monicai Lovinescu, despre o anumita arhitecta. Sa puna apoi asta in relatie tot cu ce noteaza Monica Lovinescu despre persoanele care au facut sa-ti apara romanul la Paris. Sa constate, iar de data asta pe baza textelor tale, cum cele doua persoane care au contribuit esential la publicarea romanului, Mihaela Marinescu si Paul Goma, au disparut cu desavârsire din rememorarile tale. Sa vada – din scrisoarea lui Goma, pe care probabil tu i-ai dat-o lui Alex. Stefanescu sa o publice in „Istorie“ – de ce s-a suparat Goma pe tine când ai organizat o sarbatorire, dupa ramânere: ca Mihaela nu era invitata, dar ca in schimb era prezenta arhitecta cu o anumita reputatie in exilul românesc din Paris.
Îti imaginezi si va imaginati ce bucurie ar fi fost pentru gazetele bucurestene…!
N-am facut-o. E genul tau si al vostru, nu al meu.

*
Dar, daca esti intr-adevar „justitiar“, publica in „operele complete“ si aceasta scrisoare. Integral.

aprilie 2007
m. iorgulescu

(scrisoare preluata de pe site-ul cotidianul.ro)


Prieteni dintre conducatorii partidului, din Securitate sau din inchisori?
Va spun drept ca nu stiu daca erau din inchisori sau din Securitate, pentru ca la noi in casa nu venea lumea sa spuna „eu sunt de la Securitate“ ori „eu l-am cunoscut pe tatal tau la Doftana“. Era Posteuca, era Serghei Nicolau, era Gheorghiu-Dej la noi in casa. Sorin Toma deseori.
Posteuca era Vasili Postanski, primul director al Canalului Dunare – Marea Neagra, iar Serghei Nicolau, Serghei Nikonov, unul dintre capii Securitatii, agenti sovietici cu care fusese inchis la Doftana si Caransebes. Si Sorin Toma, redactorul-sef al Scânteii, fostul sot al Anei Toma, era prieten cu familia dvs.?
Sigur ca da, era foarte bun prieten cu tatal meu. Tot timpul ne vedeam. Era in relatii foarte bune cu tatal meu si cu mama mea. O apreciam foarte tare pe mama lui Sorin Toma, care era o personalitate, o consideram un fel de bunica a mea. Au trecut 40 de ani de atunci, mi-e greu acum sa imi aduc aminte cine si cum venea la noi in casa. Rautu si Florescu tot timpul erau la noi si mergeam impreuna cu ei in vacante.
Inseamna ca-i cunoasteti bine pe copiii lor.
Cu Lena Rautu am fost colega de clasa, pe Tismaneanu il stiu foarte bine, era vecin cu noi. (…)
Pare foarte interesanta povestea aceasta a unei fete din Cartierul Primaverii…
N-am stat in Primaverii, noi am stat pe Grigore Mora. De când ma stiu eu pâna in ‘74, am stat pe Grigore Mora intr-o casuta cu doua etaje, adica parter cu etaj. Era o casuta mica in raport cu casele in care stateau altii. O casa mica, frumoasa, cu trei dormitoare, pe Grigore Mora 24. Sa mergeti s-o vedeti! Foarte frumoasa. Acolo am stat tot timpul.
Ce personal aveati?
Aveam o femeie de serviciu.
Si paza…
Si paza de la poarta, da. Fata de alte case in care erau patru femei de serviciu, noi aveam una singura. La Rautu erau patru, erau multe, da.
De ce lui i se repartizasera mai multe?
Erau si multi oameni acolo. Erau doua fete, erau ei doi, tot timpul multa lume, neamurile…
Tatal dvs. se frecventa cu Ceausescu acasa?
Nu! Cu Nicu Ceausescu am fost in aceeasi clasa, dar niciodata nu m-am plimbat cu el. Aveam alt anturaj, imi gasisem alti colegi.
Cine erau prietenii dvs.?
Prietenii mei… era Lena Rautu, era Florica Jebeleanu, erau Svetlana Schiopu, Ana Zaharescu. Florica Jebeleanu era una din cele mai bune prietene ale mele, stateam si pe aceeasi strada.

3 comentarii pentru “A doua viata a Securitatii”

  1. mai 1, 2010 la 9:09 am

    felicitari revistei Cultura pentru initiativa de a publica aceste texte ale lui M.I. Sa stie toata lumea cine doreste sa fie bagat in seama doar pentru imaginare persecutii ale Securitatii si se agata cu dintii de personalitati, denigrindu-le, numai si numai spre a-si pastra numele in actualitate!

  2. octombrie 23, 2013 la 3:46 pm

    Cazul George Vulturescu

    Viorel Rogoz a zis:

    Un cuplu de securisti pe care C.N.S.A.S-ul nu mi l-a deconspirat prompt. Se numesc George Vulturescu (in acte Gheorghe Pop-Silaghi) si Claudia Vulturescu (colonela de Securitate). A cerut si Uniunea Scriitorilor, oficial, sa se comunice care este identitatea delatorului “S3”. L-am descoperit cu oroare in Dosarul de Urmarire Informativa, criptat ‘Poetul”, deschis de Securitate poetului Radu Ulmeanu. Prieteni ai turnatorului , pe care l-am idenificat ca sursa “S3’-(Vulturescu!), mi-au cerut să justific afirmațiile în legătură cu activitatea securistică a familiei Vulturescu. Aduc câteva detalii (nu toate!), reproducând dialogul cu Radu Cenan, pe care l-am purtat pe blogul unui distins intelectual, Liviu Ioan Stoiciu.

    Radu Cenan
    aprilie 23rd, 2011 at 12:35
    Am citit şi eu dezvălurile din “Acolada”, referitoare la sotia lui Vulturescu. Femeia e insa mai respectabilă decât liota de turnători devoalată recent, iar Vulturescu e chiar un poet autentic, un excelent director de revistă şi un om de onoare. Să nu exagerăm, domnilor!

    Viorel Rogoz
    aprilie 26th, 2011 at 14:09
    Claudia Vulturescu a lucrat la Departamentul “S”(sef col.Mircea Irimia, cu indicativul “S1″) unde i-au facut de petrecanie profesorului Ioan Ternaru (dupa o suita de anchete, intr-o zi, l-au ridicat pe OM de acasa si l-au dus…E dus si azi…Era in 1984. De l-ar fi lasat printre cei vii, avea timp suficient sa se intoarca. Doar ca DRUMUL SPRE UNITATEA DOAMNEI VULTURESCU A FOST UNUL FĂR’ DE INTOARCERE. Onorabilă doamnă, doamna asta Vulturescu, nu-i asa , Radu Cenan?)
    Deci, doamna Vulturescu a avut, in indicativ un « S ». Iar, in dosarul lui Radu Ulmeanu, apare ca turnator « S3 ». Acesta a fost utilizat cu aprobarea sefului Securitatii. Ori, se stie, membrii familiilor de securist erau folositi doar cu aprobarea comandantului. Aici, e dator George Vulturescu sa faca lumina. Ar putea si el sa-si puna cenusa in cap si sa spuna, ca altii, ca asa au fost vremurile. Prietenii, oricum, l-au iertat. Din moment ce fac interventii sa nu-i mai pun numele in « Acolada ».

    • Radu Cenan
    aprilie 26th, 2011 at 14:47
    Cat i-am cunoscut eu, familia Vulturescu e una onorabila. Ca om de cultura G. Vulturescu e un poet stralucit, care tine in viata o publicatie excelenta, Poesis. Ca e sapat pe plan local de tot soiul de invidiosi, asta nu e decat ceva traditional spiritului mioritic. Domnul Rogoz ca oenolog si folckorist ar trebui sa stie mai bine povestea cu cei trei pacurarei.

    • Viorel Rogoz
    aprilie 26th, 2011 at 20:24
    O stiu si cu cei doi Vulturei…Mie cel mai mult imi place poetul cand tine discursuri publice…”Asa deci”…”nu-i asa?” …”asa “…Discutăm altundeva. Eu sunt unul dintre cei care l-au sustinut pe fostul culturnic-metodist, in ’90, la atestarea pe post, cand fostul meu coleg Corneliu Balla a pus problema eliminarii sotului de Securistă din Sistem (“Sistemul Culturii!”). “Poesisul” a fost argumentul forte pe care l-am adus atunci. Numai ca, intre timp, am descoperit dosarele de la CNSAS, CEALALTA FATA A FAMILIEI PE CARE Dv. O CONSIDERATI “una onorabila”. Am descoperit ca, in Institutia ONORABILEI DOAMNE VULTURESCU , profesorul osan, autor de scrisori impotriva lui Ceausescu, pe nume Ternaru, a fost adus la Biroul “S”, (“onorabilul” loc de munca al aceleiasi doamne), intr-o noapte a anului 1984, cu ajutorul patriotilor de acolo, și incă nu s-a intors la copii si la nevasta. S-o fi inaltat la Ceruri…Pentru astfel de fapte minunate, propun ca onorabilei doamne sa i se ridice o statuie.. Iti sugerez sa initiezi in acest sens o colecta publica..Mai sunt oameni ca dumneata care vor fi onorati s-o transpuna, pe admirabila ofitera, in bronz, marmura sau granit… Iti mai recomand, asta numai dumitale care esti un admirator al poetului, sa citesti Acolada nr. 4 / 2011 (vezi. pag.20-21 : “George Vulturescu-un voluptuos al penisului captiv”.Vei vedea cât de Sus poate coborî un mic geniu care, vorba dumitale, “strălucește” în literatură..Cred ca Manolescu nu mai doarme noptile de necaz că a omis să-i dedice un capitol în a sa “Istorie…”.) P.S.- Cu invidia n-am niciun fel de raporturi. Am plecat la Baia-Mare in clipa cand au venit la cârmă tot felul de fesenisti, peremistiti, peuneristi. In ciuda faptului ca m-au inaintat in inaltul grad de director peste întreaga “Cultură”( fara sa-mi ceara consimtamantul!). Am lasat onorabila functie fostilor activisti…Desi, sub ministeriatul Plesu-Andor, initiasem cateva proiecte… De anvergură…

    Viorel Rogoz
    Un P.S- in « Acolada », nr. 5 / 2011, referitor la apararea cuplului Vulturescu : Un oarecare LASZLO ALEXANDRU, ale cărui conferinte ştiintifice (vezi festivalul ≪FIRE DE TORT!≫) sunt foarte apreciate de minerii din Rodna (după cum am aflat in timp ce derulam o anchetă etnologică de teren), intervine, pe internet, cu o filipică ambiguă, dar care se vrea o caldă strangere de mană, duioasă imbărbătare adusă Familiei Vulturescu, aflată in grea suferintă, după ce partea bărbătească a insolitului melanj mitoman şi-a adjudecat titlul de Pinocchio – prin inventarea unui dezonorant penis captiv cu a cărui demantelare, in ultima vreme, poetul născut pe aliniamentul mitic Nord-Vest —> Nord-Est (secondat de securista lui colonelă) s-a afirmat. Iată-l pe vanătorul de sconcşi, amirosind pestilentele desfundate, in editie princeps, de revista „POESIS”: ≪P.S. Nu lipsesc miasmele de latrină din această revistă impodobită ca pomul de Crăciun.
    Un oarecare Viorel Rogoz işi intitulează „dezvăluirile” despre un poet concitadin şi sotia acestuia: George Vulturescu – un voluptuos al penisului captiv (p. 20-21). Cine zice – aşa să i se-arate!≫ (vedeti, dacă mai apucati şi dacă vă descurcati, revista crepusculară „Tribuna”, in editie populară online!). E de mirare că a-vidul de publicitate Laszlo işi incheie maledictia cu o anatemă prevestitoare: „Cine zice – aşa să i se-arate!” Păi, George Vulturescu zice, intr-un „J’ACCUSE!” furibund in urma căruia a ieşit cu revista pătată. Şi nici obrazul, atat cat mai are, nu mai exprimă o figură intrutotul imaculată… Aşteptăm siderati deconspirarea de către C.N.S.A.S. a sursei S3 din D.U.I.«POETUL», o bubă malignizată, pritocită de Institutia Răufamată a securistei-sotii, unui fioros duşman al Poporului:Radu Ulmeanu
    Răspunde · Îmi place · Urmăreşte postarea · acum 14 ore

    Marcel Papuci

    In tara asta, turnatorii sunt „cetateni de onoare”.

    Doi turnatori sunt propusi sa li se acorde titlul de “om al anului 2012″. Unul, Rudolf Fatyol, este directorul Filarmonicii din Satu-Mare si a turnat de a stins. Al doilea , George Vulturescu, este in lucru la C.N.S.A.S. ca turnator sub numele de cod “S3″ si, scrie presa, a turnat cu aprobare speciala deoarece sotia i-a fost colonel de securitate la Baia Mare. Turna sistematic un poet din Maramures care semneaza Radu Ulmeanu.

  3. octombrie 26, 2013 la 2:43 pm

    Monica Popescu spune:
    25 octombrie 2013 la 9:50

    Eu Monica Popescu recunosc ca am turnat. Nu puteam suporta inpertinenti ce incalcau politica partidului. Si astazi sunt pedepsiti cei care au criticat Psd-ul sau alte formatiuni. Pe Valer Marian l-au dat afara pentru ca nu a fost de acord cu Ponta si l-a tradat. Eu l-am raportat pe Viorel Rogoz si am pus si elevii pe urmele lui. Am adunat un material valoros. L-am intocmit in interesul tarii si a poporului. Sotul meu era secretar de partid. Era normal sa fiu vigilenta. Acum, dupa ce partidul a fost inlaturat , sotul a trecut la altul tot atat de uman casi pcr-ul. E vorba de Partidul Socialist al Munci. Noi muncim si azi. Eu am fost promovata in post important. Meritele acelora care au informat sunt recunoscute si astazi. Statul nostru ii apara pe cei care au fost si sunt adevarati patrioti

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper