„Agora“. Comentarii despre sfârsitul Antichitatii.

Voi incepe prin a spune ca „Agora“ este un film tezist. Teza pe care incearca sa o ilustreze este urmatoarea: Crestinismul este cel putin la fel de rau ca orice alta filosofie si religie. Si, pentru a ne demonstra aceasta, regizorul preia o victima reala a Crestinismului, pe filosoful Hypatia, pe care o supradimensioneaza. Hypatia devine astfel un model al tolerantei si o umanista atee (tocmai buna de pictat pe peretele dinspre rasarit al camerei domnului Remus Cernea), un savant capabil sa duca umanitatea la un salt de cel putin 1000 de ani (in doua ore de film ii face de rusine cam pe toti oamenii de stiinta de pâna la Newton), o eliberatoare de sclavi si, desigur, o victima inocenta a fundamentalismului religios.
Hypatia din Alexandria
Adevarul istoric este usor diferit: departe de a fi o atee rationalista, care crede „in filosofie“, Hypatia a fost unul dintre liderii comunitatilor adepte ale religiilor traditionale. De asemenea, ca filosof neoplatonic, Hypatia era tributara unei viziuni mistico-teologice asupra lumii ce implica automat respingerea agresiva a crestinismului. Si o cunoastere superficiala a neoplatonismului ne poate arata ca probabila inventatoare a astrolabului era intr-un mod mult mai firesc interesata de magie si teurgie decât de speculatii asupra fizicii si astronomiei antice.
Crestinismul este prezentat ca un soi de ideologie totalitara. Are un fel de „politie secreta“, paramilitara – „parabolanii“(in fapt, o comunitate de calugari dedicati asistentei sociale, dar regizorul ignora voit acest aspect) –, nutreste o ura sincera fata de cei ce nu sunt crestini, dublata insa de un spirit diplomatic demn de toata lauda: se aliaza cu evreii contra pagânilor si cu guvernul contra evreilor, impunând guvernantilor botezul.
Apar si alte personaje istorice, pe lânga Hypatia: sfântul Chiril al Alexandriei, prezentat ca fiind un soi de taliban misogin crestin, desi tocmai lui Chiril ii datoram apararea teologica si fundamentarea dogmatica a cultului Sfintei Fecioare. Mai apare Synesius de Cirene, episcop crestin si filosof neoplatonic, despre a carui viata intelectuala remarcabila a scris Henri-Irene Marrou un nepretuit studiu. Fiind si filosof, regizorul nostru ii protejeaza cumva imaginea.
Sunt si secvente de-a dreptul imorale, precum cea in care crestinii vandalizeaza Biblioteca din Alexandria (daca s-ar face un film cu cei care au distrus-o de fapt, probabil ca regizorul ar fi condamnat de o fatwa si ar risca sa aiba soarta colegului sau olandez Theo van Gogh). Biblioteca, transformata in staul de oi si de capre, ma face sa ma gândesc cu ingrijorare la faptul ca se atribuie crestinilor ceea ce le-a fost facut lor, mult mai recent, de catre niste reprezentanti ai rationalismului umanist ateu – marxist-leninistii din lagarul socialist.
Crestinismul moralei pioase
Nu am gândit, insa, acest text pentru a fi o cronica de film. Ca atare, ma grabesc sa ii dau dreptate regizorului acolo unde are: Da! Crestinii au ucis-o pe Hypatia si iar da, Crestinismul nu s-a transformat in matricea civilizatiei europene altfel decât prin confruntare.
Teologii nostri si apologetii crestini ai ultimelor timpuri au o nejustificata atitudine defensiva. Un film ca „Agora“ (denuntat pe buna dreptate ca denaturând istoria si prezentând subiectiv idei si fapte) a devenit prilej de… cainta inutila sau de justificari denaturate. A ajunge sa spui ca Hypatia ar fi fost de fapt ucisa de cine stie ce „fanatici“ crestini este la fel de necinstit ca si cum am spune ca Hypatia a fost ucisa de… parabolani (un soi de „maici Tereza“ in varianta masculina de la inceputul secolului V – ca sa aveti o imagine).
Crestinismul nu este o religie de „fete mari“, desi fecioria trupeasca este o virtute pretuita de credinciosi. Revelatia insasi, pe care se fundamenteaza Crestinismul, s-a manifestat prin conducatori de armate (ca Avraam, Moise, Iosua Navi, David) si a fost punctata de veritabile genociduri poruncite de Dumnezeu (dar pe care unii iudeo-crestini aparatori ai drepturilor omului se fac ca nu le cunosc).
Crestinismul nu este o religie a virtutilor goale. Scopul Crestinismului nu este deloc unul etic, ci e unul ontologic – transformarea omului celui vechi, cazut in pacat, in Omul nou, dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Legea morala este doar un adjuvant si nu un scop in sine, asa cum ne spune morala kantiana ce bântuie lumea crestina.
Când Nietzsche se ridica impotriva crestinismului, el o facea având in fata ochilor tocmai acest neo-crestinism livid, incapabil sa isi mai traiasca Dumnezeul, dar ascuns fatarnic in spatele unei morale pioase si de cele mai multe ori inutile.
Sfânta toleranta
Crestinismul nu mai poate sa fie un reper pentru mare parte a lumii noastre pentru simplul motiv ca nu il mai recunoastem. Un film ca „Patimile lui Hristos“ ne sperie, pentru ca pentru noi jertfa Fiului lui Dumnezeu este asociata cu tra-la-la-uri pacifiste si cu pioase petreceri si betii pascale.
Un film ca „Agora“ pare menit sa ne arate ca religia noastra este „intoleranta“ si predispusa, vai noua, la… violenta. De parca Crestinismul ar fi putut sa schimbe lumea daca ar fi acceptat, tolerant si umil, denaturarea adevarurilor sale si martirizarea tuturor credinciosilor sai.
E drept, crestinismul anemic, majoritar in vremurile noastre, este tolerant. Tolereaza tiraniile unui Sadam Hussein sau ale unui Kim Jong Il si condamna in numele unei paci care numai a lui Dumnezeu nu este actiunile legitime ale Israelului de lichidare a terorismului islamic. Intoleranta si violenta devin pacate de moarte ale neocrestinismului in timp ce alte pacate si crime devin legitime sau, desigur, subiect al „sfintei tolerante“.
Oare cât vom mai nega si vom mai face slalom prin Scripturi pentru a putea sa salvam o imagine pietista a unui crestinism fara vlaga, fara valori si dominat de un duh ce miroase mai degraba a „spiritul Craciunului“ si a Valentine’s Day decât a mireasma Duhului Sfânt?

Vezi si:

• „Agora“ sau cum a câstigat Amenàbar lupta cu Dumnezeu
• Filmele lui Alejandro Amenabar (Ante „Agora“)
• Week-end cu debuturi chiliene
• Drive si natura scorpionului galben
• CINEMA. Topuri CULTURA 2011
• Mannheim-Heidelberg 2011. Un festival de film in inima si in istoria Europei
• La Namur, în inima cinematografiei francofone
• Occupy Hollywood: „In Time“ de Andrew Niccol
• Ministerul Adevarului, varianta 3D: „Immortals“ de Tarsem Singh
• Criza vârstei de mijloc: „3“ de Tom Tykwer