Un strigat în Tara surzilor

Un articol de C. STANESCU

Spre mijlocul anilor ’80 din secolul trecut când numarul veleitarilor si grafomanilor, cântareti de ocazie fara comanda sociala, se înmultise îngrijorator am primit sarcina – ce zic, ordinul! – sa îmbunatatim compozitia celor ce slaveau conducatorul si politica lui cu condeie de rang mai înalt a caror prezenta în corul polifonic se estompase pâna la disparitie: sa scrie, mi s-a spus, Bogza, Jebeleanu, Buzura, Zaciu, Manolescu, Iorgulescu. Sa mai scrie Stancu, Barbu, Lancranjan… Am pus mâna pe telefon ca sa transmit ordinul. Câtiva – Bogza, Jebeleanu – se îmbolnavisera subit, altul, da, „scrie“, dar sa mai amânam un pic, Zaciu era în Germania, la rude. Pe Augustin Buzura nu l-am mai sunat, stiam raspunsul dinainte: era suparat, pe buna dreptate, ca în „Scânteia“ o cititoare fusese facuta sa-i „înjure“ eroina din „Drumul cenusii“… Singur Mircea Iorgulescu s-a aratat dispus, ba înca sa tina un serial întreg, în „Scânteia“, cu o istorie a cuvintelor decazute: cuvântul democratie, cuvântul libertate, cuvântul unitate, cuvântul unire, cuvântul dreptate, cuvântul patriotism, dar si alte cuvinte ca dezbatere, colocviu, polemica.

Ne-am oprit la cuvântul patriotism, cel mai decazut dintre toate, morfolit de armata oportunista a cântaretilor de ocazie si personalizat pâna la dezgust nu doar cu condeiul, ci si cu penelul ori pe portativul compozitorilor. Contextul era acela al „vârfului de sarcina“ cunoscut de cultul personalitatii conducatorului unic: patriotismul devenise sinonim cu juramântul de fidelitate fata de Ceausescu (Parca dupa ’89 un prim-ministru, preluând ideea, a instituit ca o conditie de promovare în functie declaratia de fidelitate fata de propria-i persoana…) În numele patriotismului, Ceausescu era atotprezent pe buzele poetilor, în tablouri unde-si dadea mâna, peste rama, cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Mircea cel Batrân, nu mai stiu, iar sotia lui parea ca printre nouri plutea ca o sirena sau zeita filiforma: descarcat de continutul de idei si sentimente si confiscat de o singura persoana cuvântul patriotism mai era rostit abia cu jumatate de gura, ocolit ca unul din acele cuvinte rusinoase de care parintii îsi feresc copiii. Criticul Mircea Iorgulescu voia sa faca (scrie) – si unde! – istoria cuvântului patriotism pe care, sustinea el, e nevoie sa-l reabilitam ca pe un fost detinut politic sau cioflingar de drept comun: naivitate, utopie, sfidare? N-a mai apucat s-o faca, luat cu alte treburi si preocupari între care o patriotica fuga din tara. Ce se întâmpla cu patriotismul dupa ’90? Cuvântul n-a iesit din carantina si, asediat si de globalizare, e ocolit si hulit de elita pâna când – pornind de la noile viziuni globaliste asupra patriilor si suveranitatii lor, dar si de la o idee a lui Marx – patria si statul ca atare vor disparea odata cu continutul lor devenit caduc. Cedând prin reglementari mai mult sau mai putin consensuale unele laturi ori prerogative ale suveranitatii nationale, aceasta tot mai strâmtorata pâna ce va fi trimisa si ea în detentie, mai are patriotismul vreun sens, un continut si un rost? Poti fi patriot în si cu numele patriei europene? Ce fel de români suntem ca europeni globalizati si ce fel de europeni suntem fara patrie? Hartile nationale se decoloreaza si pier. Cuvânt muribund, patriotismul este împins sa devina o notiune si un sentiment fara obiect, caci nu poti iubi ceea ce nu cunosti ori nu mai exista. El este de pe acum exilat, dat la o parte si suplinit de mai modernul sentiment civic caruia i s-au dedicat atâtea ong-uri de import. Un fost si glorios partid al aliantei civice e din aceeasi zona. Probabil ca din cuvântul patriotism ne va ramâne doar folosirea lui istorica în contexte bine precizate. Si nostalgia dupa cele ce au fost si nu mai sunt. E posibil sa-l stergem din dictionare. Exista si propunerea – profilactica! – potrivit careia acest cuvânt – ca si cea mai înalta întruchipare româneasca a lui, poetul national M. Eminescu – sa fie uitat o vreme, ca si cum ar fi murit. Mai încolo vom (vor) vedea ce se va întâmpla cu el. Însa macar consecintele istorice punctuale ale patriotismului nu pot fi puse, ca masonii, în adormire. Una dintre aceste consecinte care înca mai supravietuieste abia tragându-si sufletul, însa gratie careia am ajuns sa ne numim, cum înca ne mai numim, este Unirea. Iar Unirea, cum sustinea Kogalniceanu, natiunea a facut-o, ca o forma suprema a patriotismului ce a însufletit o mare generatie de români si înca vreo câteva dupa ea, pâna ce ne-am putut considera cetateni ai României întregite, stat national unitar si suveran. Pâna ieri-alaltaieri. Azi… Azi dna Magda Ursache, veritabil Argus cu o suta de ochi din care jumatate ramân mereu deschisi ca sa plânga ce vede, descopera cu agerime inegalabila derapajele pe care conjunctura iute schimbatoare le produce în capul si mentalitatea unor intelectuali altminteri stimabili, dar tare slabi de virtute si gata sa devina mankurti când conjunctura o cere. Printre derapajele surprinse cu ochii lui Argus de dna Ursache, una mai deplorabila decât altele consta în ridiculizarea mioapa si prosteasca a patriotismului si a functiei sale de combustibil al istoriei. Într-un eseu antologic publicat în bataioasa revista din Pascani „Spiritul critic“, domnia sa constata cu amaraciune si indignare (dar indignarea face versul!) despuierea istoriei românilor de acest combustibil national pe care niciun popor european, necum american, nu-l abjura: ca sa nu ramâna despuiat, în pielea goala ca la Vama Veche. Emancipati si pasionati de nudism, noi si ai nostri o putem face. Putem dezbraca marile acte istorice de haina lor patriotica. Un fel de poet iesean – de-ar fi singurul! – sfideaza spusele lui Kogalniceanu conchizând, pe de o parte, ca Unirea de la 1859 n-ar fi fost decât o „cârdasie masonica de interese“ si, pe de alta parte, „ca înfratirea, atât de necesara românilor, e vinovata de starea rea a celor de dincolo de Milcov, ducând Tara Moldovei – pretinde editorialistul revistei „Cronica“ –  la pieire politica si economica“. Asa încât, noteaza editorialistul satisfacut de marea descoperire, 24 ianuarie prilejuieste, cel putin pentru cei de peste Milcov, o „cam masochista sarbatoare“. Ideea Unirii care jupoaie si saraceste nu e noua. Cu aplicatie la 1918 am mai auzit-o din felurite contraforturi postdecembriste. Mai mult decât de patriotism, e vorba în aceste cazuri de absenta simtului istoric. Bonjuristul respectiv (desi n-ar trebui sa-i jignim pe adevaratii „bonjuristi“ comparându-i cu editorialistul nostru ) se înscrie în corul celor ce „Scârbiti de natiune considera specificul etnic o povara greu de carat în spate prin lumea larga“ – conchide sec dna Ursache. În aceste conditii, în care istoria e întoarsa pe dos iar marile ei acte vazute ca pungasii emanate de la „cârdasii“ mafiote, mai are vreun sens, vreo ratiune si un rost patriotismul? Mai poate scriitorul sa se înfasoare ca altadata, si nu doar în comunism, cu drapelul rupt al acestui cuvânt într-adevar compromis si decazut prin uzurpare, prin minciuna, prin demagogie? Printre putinii care mai au totusi curajul sa o faca este chiar dna Magda Ursache din acea Moldova „pierita“ (!) din pricina Unirii de la 1859: sub privirile probabil ironice ale noilor bonjuristi în curs de mankurtizare voluntara, ea se apleaca în genunchi, ridica steagul cazut si calcat în picioare, îl scutura de praful demagogic si denigrator cu care l-au acoperit patriotii de ocazie (exponenti ai „urii de porunceala“ de care vorbea odata Iorga) si-l salta, înaltându-l acolo unde îi mai este înca locul: „Spuneam ca permutabilii nostri condeieri, care n-au înotat contra curentului nici ante, nici postceausist, mereu pe faza („stay tuned!“) au intrat cu zel în programul de de-constructie, de de-compunere, un punct nodal fiind desele exersari de denigrare a Unirii mici si mari. (…) Intrati într-o Europa unita, lovim de 20 de ani în… Unire, ca si cum n-am fi destul de dezbinati. Dupa ocupatia sovietica, s-a facut puscarie pentru Hora Unirii. Numai s-o fi intonat si ajungeai la „mititica“. Deloc întâmplator, cartile puse la index au fost ale marilor patrioti: Iorga, Gusti, Motru, Simion Mehedinti, Nae Ionescu, Blaga, Ion Petrovici, Eliade, Noica, Mircea Vulcanescu, Ovidiu Papadima, Ernest Bernea… De ce au fost interzisi de Leonte Rautu et alii? Raspunde Mircea Platon într-un interviu din «A treia forta. România profunda», Editura Logos, 2008: «Cartile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate.» Proletculturnicii anilor ’50 au încercat distrugerea structurii natiunii prin distrugerea marilor personalitati. Ele încheaga natiunea, îi dau o directie, deci jos cu ele. Cei indexati s-au ocupat de trasaturile neamului, ca Mircea Vulcanescu în Dimensiunea româneasca a existentei. Un stalinist, Ion Calugaru, considera expresia specific national «formula moarta». Noi am îngropat-o. Natiunile mari au rezistat pentru ca si-au cinstit valorile; nu le-au negat, nu le-au minimalizat. În loc sa ne cultivam demnitatea nationala, dupa acel decembrie, s-a vehiculat ad nauseam ideea ca am fi popor mic, de nimic, o nimicarnita istorica. I-am rupt pe elevi de etos si etnos, le-am bagat în cap ca spatiul matrice e nociv (…). Cineva, nu vreau sa-mi mai amintesc, era revoltat de prezenta în Istorie a lui Brâncoveanu. Cum Brâncoveanu? N-a fost decât un oligarh corupt. Pe domnul crestin l-au decapitat la 60 de ani turcii, în vazul consulilor europeni prezenti la spectacol, dupa ce si-a vazut fiii murind. Voievozilor noi le-am mai taiat o data capetele si nasurile, i-am mai rupt cu camile, i-am mai tradat o data, râzând de jertfa lor în batalie. Stefan cel Mare e tinta tuturor pictorilor de hârtie igienica, pe subiectul «sex medieval». Ce alegi între a-ti trada un prieten si a-ti trada tara?, m-a întrebat un teleast. A fost uluit, daca nu indignat de raspuns. El si-ar fi tradat mai degraba tara decât amicul, nesocotind spusa lui Grigore Vieru: «tradarea de neam e un curaj, dar e unul nemernic». Daca eu gândeam altfel nu eram decât o colivareasa care vorbea cu cuviinta despre eroi si morminte. «Jertfa patriotica», m-a ironizat el, facând trimitere la Caragiale. (…) Se râde de «jertfa patriotica», dar în mic: un fost ministru al învatamântului, Mircea Miclea, s-a laudat ca a urinat pe harti geografice, Gianina Corondan a topait si ea pe harta României, actorul si dramaturgul Costel Popa a sters scena Teatrului National, experimental vezi Doamne, cu tricolorul. Suntem nu mari, ci mici comedianti. De la kitsch «patriotic» ceausist am ajuns la kitsch antipatriotic… Din când în când, Piata Unirii din Iasi, fosta Piata Dughenelor (pâna-n 27 mai 1912, când s-a inaugurat statuia lui Cuza), se numeste Piata Distractiei“ – îsi încheie Magda Ursache aceasta mânioasa plângere cronicareasca. Un impresionant strigat plin de amaraciune si indignare. Nu-i un strigat în pustiu, dar este un tipat în Tara surzilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper