Un macho la Scala din Milano

Un articol de COSTIN POPA

Ei, da, un macho ca-n filme! Asa arata Erwin Schrott, noul Don Giovanni scaliger. Nici nu se putea rol mai potrivit pentru bas-baritonul uruguayan! Un tip inalt, atletic (e clar ca face body building), cu plete si mai tot timpul cu bustul gol, acoperit doar de o mantie fluturânda la care, bineinteles, renunta spre finalul operei. Nu pentru mult timp. Doar cât sa palpite si mai intens inimile, sa se inflacareze imaginatia suflarii feminine din sala. La repetitia generala, la galerie, o domnisoara sexy inarmata cu binoclu marinaresc (!) s-a ridicat in picioare si mi-a luat complet vizibilitatea, si asa nu prea grozava. Cât a asteptat momentul! Cât o invidiaza, sunt sigur, pe frumoasa si reputata soprana Anna Netrebko… mama baietelului lui Erwin Schrott! Cu amorul nu-i de glumit!

Asadar, reluarea operei „Don Giovanni“ de Mozart in templul liricii mondiale. In afara generalei, dintr-o loja, am vazut si premiera. Desi regia de acum patru ani a lui Peter Mussbach nu a fost conceputa in jurul lui Schrott, iata ca il prinde de minune, cel putin ca look. Un Don Giovanni bulevardier, deloc nobil, modern, deloc elegant, total neconventional, deloc sofisticat. Hombre macho. Este acesta spiritul opusului semnat Mozart – Lorenzo da Ponte? Categoric, nu! Viziunea face parte din asa-zisele innoiri pe care regiile de opera continua sa le aduca si la inceput de secol XXI, demersuri in parte acceptate ca trend. Aici, deloc.
Unde greseste Mussbach nu este la plasarea actiunii in cotidian (Donna Elvira intra in scena pe un scuter), ci in superficialitatea de tratare a spiritului dongiovannesc. Translatat in strada, banalizat, ii anuleaza profunzimea psihologica, dorinta de implinire prin dragoste. Senzualitatea se citeste cu prea mare brutalitate si devine molipsitoare pentru mai toti eroii. Don Giovanni nu mai este personajul arhetipal ce tinde spre absolut, stadiu de Eros kierkegaardian, ci un simplu fante de cartier, violator de mahala. Ma minunez câta atractie poate sa exercite o asemenea punere in pagina, daca imi amintesc ca si Claus Guth, la Salzburg, ii transfomase pe Don si pe Leporello (atunci, Erwin Schrott) in doi homeless…
Si la Scala, pentru rolul titular, Schrott se pliaza rigorilor de conceptie si joaca intens, este bun actor si, nu mai putin, cântaret. Expune un glas important de bas-bariton, ale carui virtuti in registrul central-grav sunt evidente. Intâmplator sau nu, o nota de Mi acut din prima strofa a ariei „Metà di voi quà vadano“ suna mai detimbrat. Dupa cum, mai inainte, celebra arie a sampaniei, „Finch’han dal vino“, il gasise cu sunete opace in finalul sufocant. Accidente sau… limite? Dar vocea este generoasa si inzestrata cu armonice calde, omogena si catifelata, mobila la extrem. Cu ea, contureaza multe fatete ale Marelui Seducator, forta, autoritatea, deciziunea, virilitatea, demnitatea in fata iminentului sfârsit… Ramân de aprofundat subtilitatile, introspectiile, culorile. Imi rezoneaza in urechi nuantele marelui Dietrich Fischer-Dieskau. Ce departe suntem! Adevarul e ca nici nu m-as fi asteptat la oarece apropiere. Poate doar serenada „Deh vieni alla finestra“, cântata cu moliciuni insinuante, arata ca Erwin Schrott nu este numai un vocalist, ci si un interpret care poate câstiga mult in expresie.
In jurul lui, multa agitatie intr-un cadru scenografic minimalist, conceput de acelasi Peter Mussbach, doua mari panouri in miscare deseori ilogica si care nu reprezinta nimic. Puteau sa si lipseasca, oricum scena e practic goala. Obiectele de recuzita? In afara de scuterul alb, o umbrela, tot alba, pe care si-o disputa Don Giovanni si Donna Elvira intr-un joc total ermetic. Luminile lui Alexander Koppelmann mai strecoara sugestii de atmosfera. Costumele Andreei Schmidt-Futterer sunt simple si, bineinteles, moderne. Toti eroii se deplaseaza neobosit, spectacolul are pulsatie.
Donna Anna este Carmela Remigio, fara plusuri sau minusuri, Emma Bell o intruchipeaza pe Donna Elvira si expune un glas frumos, consistent, dar haotic si neconcentrat in registrul central iar rolul proaspetei mirese Zerlina ii revine Verónicai Cangemi, deloc la prima tinerete, dar vivace in scena. Este o buna stilista, cu legato bine urmat in ariile „Batti, batti, o bel Masetto“ si „Vedrai, carino“.
Dintre interpretii rolurilor masculine, poate cel mai interesant pentru oferta de viitor a fost foarte tânarul spaniol Juan Francisco Gatell, Don Ottavio placid, inzestrat cu atractiv timbru de tenore di grazia, cu frazare limpede si foarte fluida in cele doua arii „Dalla sua pace“ si „Il mio tesoro intanto“. Mult iubit de public, intr-atât de mult incât galeria l-a aplaudat la… jumatatea ariei „Madamina“ (iata ca se intâmpla si la casele foarte mari!), Alex Esposito s-a dovedit un Leporello cu maxima mobilitate, vocala si actoriceasca, fara sa afiseze o calitate deosebita de glas. Ca Masetto, discretul Mirco Palazzi. Bun, Comandorul intruchipat de Georg Zeppenfeld.
La pupitru, francezul Louis Langrée, un specialist al creatiilor maestrului de la Salzburg si director al Festivalului newyorkez Mostly Mozart, a restituit opusului filigranul indispensabil, lucru deloc greu având in fata Streich-ul admirabil al orchestrei Scalei din Milano. Partidele instrumentale au sunat echilibrat si spectacolul a curs dens si coerent. Daca as formula un bemol, ar fi legat de lipsa impulsurilor generatoare ale atmosferei de drama, componente definitorii pentru acea italianità care respira prin toti porii partiturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper