Trucuri pentru romanul vintage

Un articol de TEODORA DUMITRU

Paul Cernat, Modernismul retro in romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009

In ciuda „progresistului“ Lovinescu si pe deasupra naratologiei triadice a lui Manolescu, Paul Cernat vine pe piata literelor cu un nou concept: modernismul retro, ilustrat prin cinci micro-studii tratând romanele „Adela“, „Craii de Curtea-Veche“, „Enigma Otiliei“, proza sadoveniana „Locul unde nu s-a intâmplat nimic“ si prozele eliadiene „Domnisoara Christina“ si „Nunta in cer“.
Reactia legitima a recenzentului e sa verifice sustenabilitatea conceptului, baza teoretica a demersului si sa revendice numitorul comun al celor cinci secvente ilustrative ale lui. Asadar:
Ce este modernismul retro?
„Exista, in definitiv, scrie Paul Cernat in preliminariile volumului sau, o modernitate antimoderna, asa cum exista un modernism nostalgic, paseist, «reactionar» sau clasicizant (…) Deosebit de interesant este modul in care nostalgia sau reminiscentele secolului al XIX-lea in-formeaza o serie de romane moderne (si chiar moderniste) autohtone din anii 20-30 ai secolului trecut“ (p. 9). Mai departe: „Ceea ce ii uneste pe acesti autori situati in afara directiei lovinesciene este modernismul retro (care nu se confunda cu «modernitatea antimoderna» in sensul lui Compagnon, desi i se suprapune partial).“ (p. 12). „Termenul – explica autorul in subsolul paginii – mi se pare mai potrivit in plan literar si, implicit, in interiorul speciei romanului, celui – prea tare, marcat extraliterar – de «antimodern». Combinatia de solidaritate nostalgica si distanta critica fata de conventiile unei epoci nu demult disparute (dar separate radical de prezent printr-o fractura istorica si printr-o revolutie in mentalitate), asumarea esteta, cu infuzii livresti, a «desuetudinii» si a «anacronicului», inclusiv in privinta formei literare, recuperarea unei atmosfere ce transfigureaza – prin poematic, imaginar si mit – mimesis-ul realist-social, primatul iluziei in fata realului“.
Descotorosit de o alianta prea tributara lui Compagnon, Cernat avertizeaza, tot preliminar, si scafârliile postmoderne: modernismul retro nu se confunda cu postmodernismul literar, care „nu recupereaza prin apropriere autentica, ci prin deconspirarea caracterului de mecanism si de conventie a operei, denuntând arta ca artefact si tratând-o in consecinta (…) «La Medeleni» nu e din aceeasi familie cu metafictiunile postmoderne. Livrescul, autocomentariul au in acest caz drept miza majora revrajirea lumii, nu dezvrajirea ei“. Zis si facut. Insa precizarile cu pricina nu-l vor impiedica pe acelasi P. Cernat, sa gloseze in siajul structuralist al lui Mihai Dinu Gheorghiu („Adela“) sau sa dreseze textualisme ingenioase, din specia celui mai in verva Marin Mincu (iata unul dintre ele, ca aperitiv: „Danut descopera «romanul» – iar intâlnirile cu Rodica au intensitatea unor «romane traite». Proaste, evident, «de senzatie», dar romane. In cadrul lor, episoadele cu Sevastita detin rolul ingrat al notelor de subsol (se petrec, de altfel, pe nisipul din pivnita, printre legume).“, p. 237).
In aceste conditii:
Modernismul retro e mai mult un element de Zeitgeist decât unul de poetica a romanului. Profilul lui e identificabil mai degraba prin aportul concentrat al psihanalizei, istoriei artei, vietii private sau a mentalitatilor decât prin subtilitati naratologice sau prin optiunile de program estetic ale textelor invocate – desi autorul tenteaza si o configurare a unei estetici comune, apud Toma Pavel (cu Nemoianu in sotto voce): o estetica a distantei (o „constiinta estetica a distantei fata de trecut“), „ecranarea stilistica“, ecoul secundarului, micro-armonia idilista etc.
Genealogia, biografia si reconstructia psihologica a individului-autor joaca insa un rol mai important. Cum sa discuti despre retro-actiunea mateina fara sa-i inviti in cadru pe numitii Ion Luca si Maria Constantinescu? (sigur, discutia se poate face si fara, dar e pacat de resurse…). Idem: nu iese intarit argumentul epuizarii nostalgice a doctorului Codrescu prin pomenirea neurasteniei lui Ibraileanu? Etc. In fine, conceptul se dovedeste mult mai „extraliterar“ decât era anuntat in introducere. Sainte-Beuve se intoarce si, ce surpriza, il intâlneste pe Freud buchisindu-l cu delicii pe Barthes, impotriva lui Lovinescu…

Daca la Compagnon antimodernismul poate prinde contur, prin raportare la modernismul francez – bine intemeiat ontologic –, retro-modernismul românesc are o situatie sensibil diferita: tendinta de a-i gasi ilustratori se dovedeste poate prea fertila (si cutare e retro, dar si cutare, iata, si cutare), scazând letal din masa modernismului românesc ne-retro. Cu ce mai ramânem dupa ce Calinescu, Ibraileanu, M. Caragiale, Eliade, Sadoveanu (chiar si Camil Petrescu – gasit un „neoclasicizant mascat“!) si, cu putin efort, intra in schema si H. P.-Bengescu (cu un tip de nostalgie perversa, mateicaragialiana, respirând in grotescul prezentului), dar si Ion Barbu, Blaga, Vinea, Arghezi si, evident, Ion Pillat – sunt dovediti retro? Ceea ce parea un umil exercitiu de updatare canonica a lui Teodoreanu ajunge – fara a-si fi propus asta – sa chestioneze modernitatea in sine a literaturii române interbelice. Vampirizând modernismul (daca ma gândesc bine, singurul care nu s-ar acomoda tiparului retro ar fi Rebreanu – un etalon solid, insa unul singur e prea putin), retro-modernismul cernatian isi pierde punctul de raport vital.
Un recenzent (Cosmin Ciotlos, „România literara“, nr. 50/ 2009) contesta retro-modernismului cernatian tocmai baza de desfacere si posibilitatea proliferarii: configurat acum, ad hoc, de un cercetator exaltat, modernismul retro nu s-ar putea bucura nici de prezumtivii mostenitori invocati de autor la finele cuvântului introductiv (de la Gabriela  Adamesteanu, cu „Dimineata pierduta“, pâna la romanele lui Radu Petrescu, Agopian sau Filip Florian), fiindca, stupoare, „mostenitorii“ citati  n-ar fi scris numai „Dimineata pierduta“ sau numai „Matei Iliescu“, ci si alte opere, de alta factura. Argumentul e insa lovit de nulitate: la fel de bine se poate spune: da, au scris si altele, dar si „Dimineata pierduta“, dar si „Matei Iliescu“. Faptul ca au scris si altele e la fel de relevant ca faptul ca le-au scris si pe acestea, iar diferendul in sine nu duce nicaieri.
Un cosmopolitism al trecutului
Nu lipsa de substanta si figuratie a retro-modernismului ar trebui sa ingrijoreze, consider eu, ci colaterala nescontata, destituirea modernismului canonic românesc (cu alte mijloace si intentii, desigur, demersul lui Paul Cernat tinde sa confirme concluziile lui Eugen Negrici din „Iluziile literaturii române“, Cartea Româneasca, 2008). Fatala raportare la trecut si un tip anume de nostalgie – mai mult sau mai putin constienta, mai mult sau mai putin estetizanta si psihanalizabila – trimite modernismul românesc (si nu numai: „In cautarea timpului pierdut“ ar fi un stralucit exponent al conceptului) in bratele celui mai curat romantism si ale descendentilor sai, printre care neaosul samanatorism. „Sentimentul pierderii Grund-ului“, „fuga fantasmatica inapoi, pe terenul imaginar al valorilor tari, «naturale», stabile, prin refugiul evazionist in mitic, simbolic, ezoteric si arhetipal“ (p. 70) functioneaza foarte bine si ca doxa samanatorista. In atari conditii, Hasdeu, Odobescu, Gârleanu, Bratescu-Voinesti, D. Zamfirescu, Delavrancea si toti autorii cu un dram de inteligenta estetica – apti sa simuleze o oarecare „constiinta estetica a distantei fata de trecut“ – ar fi modernisti retro.
Cea mai buna (in sensul de cea mai putin problematica si totusi acoperitoare) calificare a modernismului retro apare nu in preliminariile volumului, ci in microeseul despre Sadoveanu: un cosmopolitism al trecutului. Retro sau pro, modernismul va sa fie necesarmente urban, insa un urban passé, fanat. Chiar daca rezident in creierii muntilor sau in mijlocul câmpiilor agreste, boierul, conasul sau târgovetul tradeaza legaturi cu civilizatia inalta (printul Lai Cantacuzin detine pusca Boswel, in alta parte duducile poarta malacof si rochii empire, fotografia e un produs citadin, arta serbetului, pianul, manusa fina de matase, batista, crosetul sau sevaletul nu vin nici ele din cultura „Mioritei“). Iar ezoterismul sadovenian si estetica fina a Trecutului sunt mult mai datoare bibliotecii, asa cum s-a observat de nenumarate ori, decât ambientului naturist peizan, fiindca la urma urmei – N. Manolescu a pus punctul pe i – ethosul rural si emanantul lui, taranul (agricultor), au o pondere nu atât de insemnata in universul sadovenian, populat mai degraba de târgoveti, boiernasi, indivizi solitari, oameni ai muntelui si ai apei, negustori, peregrini in medii si conditii diverse.
Modernismul retro ar trebui inteles, asadar, si el, ca un fenomen prin excelenta urban si cosmopolit; altminteri, literaturii „de razesi“ si „babe ghicitoare“ (i. e: samanatorismului, apud Lovinescu) nu-i mai poate fi ingradit dreptul de acces in modernismul retro. Ergo, Lovinescu vincit!
O posibila diferenta specifica a modernismului retro, insuficient dezvoltata din pacate, e de gasit in formula „sbântuiti det spectrele unui Vechi Regim autohton pe care, aparent, il detesta“ (cu trimitere la Mateiu Caragiale si, probabil, la Mircea Eliade). Asta l-ar diferentia  de samanatorism – posibilitatea (inexistenta la samanatoristi si post-romantici) a detestarii si a mistificarii „fondului rezidual atavic“ ssubl. m.t, un ingredient pe jumatate asumat, pe jumatate ascuns. Dar, de aici, datele problemei se incurca iarasi: nostalgia „scumpului Trecut“ (fie el detestat sau adulat) e autentica sau e una autoindusa, „de aspiratie“, a „bastarzilor“ sau a insilor de extractie joasa, de tipul M. Caragiale? E vreo diferenta intre nostalgia boierilor Russo, Kogalniceanu, Alecsandri si nostalgia construita a lui Mateiu Caragiale sau aceea educata a unui Calinescu (ori, la fel de bine, a unui D. Zamfirescu)? Cât determinism biologic, biografic si social intra in ecuatie? Greu de spus.
In fine, interferenta nefunctionala cu romantismul si derivatii sai ar fi putut fi mult mai simplu eradicata prin invocarea factorului formal, a tehnicii narative afisate de romanele in chestie; insa e limpede ca naratologia mai degraba nu serveste intentiile acestui volum: naratologic poate fi sesizat doar modernismul unui roman, nu si variabila retro.

Ce anume l-a determinat totusi pe Paul Cernat sa pretinda (sa actioneze sub imperiul als ob, criteriu mult invocat de el insusi in analizele din acest volum) ca lucreaza cu un concept si ca respectivele cinci secvente analitice reprezinta argumentatia acestui concept?
Judecând dupa ponderea in sumar, pivotul lucrarii pare secventa „Arca marilor vacante“ tratând „Medelenii“ lui Ionel Teodoreanu. Cartea pare scrisa pentru a ingloba acest (cel mai extins) episod, iar Ibraileanu, Sadoveanu, Calinescu s. cl. par a functiona ca flori de escorta imprejurul crinului absolut Teodoreanu. Sa fim seriosi: ideea unui volum cuprinzând doua studii extinse, unul despre proza lui Ionel Teodoreanu si unul despre proza lui G. Calinescu, friza imposibilitatea, fiindca – universitarul Cernat a simtit asta – acel volum n-ar fi fost onorabil, iar autorul, desi specialist in avangarde, nu e un avangardist. Simpatia cernatiana pentru proza lui Ionel Teodoreanu (citit cu sufletul, prizat structural, cu o empatie aproape de contagiune) nu i-a alterat precautia, de asemenea structurala: Paul Cernat e certamente un individ capabil sa dreseze contestatii, insa le face de pe scaun, cu vocea joasa, fara sa apuce prezidiul de guler.
Intentia scrierii acestui studiu pare de altfel bine intemeiata: o politicoasa contestare a canonului (lovinescian si post-lovinescian) prin introducerea unui element nou de ideologie, modernismul retro.
Impunerea unui concept nu se poate face insa decât beneficiind de o baza de valori. In cazul de fata, exista suficiente motive pentru a prezuma ca Paul Cernat a avut intâi corpusul de texte, iar ideologia aferenta s-a precizat posterior. Atractia spre reintegrarea canonica a autorului „Medelenilor“ s-a cerut, asadar, cântata in regimul secundarului; de aici pretextul conceptual asezat in titlul volumului si introdus in cele câteva pagini preliminare.
In relatie cu ceea ce a dorit autorul sa impuna, lucrurile se cer insa judecate discriminat: daca a vrut sa impuna conceptul, in mod sigur putea fi obtinut un corpus de texte mai coerent si mai putin atacabil, care sa restrânga perimetrul rezidential al lui Ionel Teodoreanu si sa ofere piata de desfacere altor autori. Si, nu in ultimul rând, daca ar fi vrut sa impuna conceptul, asa cum a oferit volumului un intro teoretic si contextual, ar fi livrat si un epilog care sa sistematizeze aburii analitici, sa provoace o coda mai abstracta, sa evite oricum inchiderea splendidului volum prin fatidicul „gândaci…“.
Daca insa autorul a dorit sa ofere doar o minima plauzibilitate (sau iluzia unei plauzibilitati, merge si asa) actului de punere impreuna a unor studii relativ autonome despre Ionel Teodoreanu, Calinescu si Sadoveanu, a imputa la fiecare pas fragilitatea conceptului de pe coperta mi se pare excesiv. Autorul insusi isi considera tipologia „eclectica“ si, in afara paginilor preliminare, nu acorda prea mare atentie toaletei conceptuale. In schimb, volumul rezista foarte bine si ca simpla suita de studii. Sa citesti „Fotografie si enigma“ (G. Calinescu) sau „Lectia olandeza“ (Sadoveanu) e un huzur: sunt reinterpretari valoroase, aproape deloc incomodate de precedenta masiva a unor Manolescu sau Balota, care de regula epuizeaza subiectul. Studiul despre „Enigma Otiliei“ din acest volum este in mod clar compatibil cu tot ce s-a scris mai bun, mai pertinent si mai creativ despre romanul calinescian. Iar Otilia… ah, Otilia si-a intetit haloul!
Un aport suplu la exegeza operelor in cauza reprezinta si secventele tratând „Adela“ si „Craii de Curtea-Veche“. Acestea sunt si episoadele cele mai injectate bibliografic (in special speta M. Caragiale, autor insatiabil, imun la fenomenul de suprainterpretare si la nec plus ultra), in care – fatalitate a relatiei cu antecesorii – criticul e obligat sa-si exerseze arta strecuratului. Deferent si generos in citarea predecesorilor (1), concedând fiecaruia un merit, o nuanta, obtinând de la fiecare sprijin si incurajari ca da, asa este, „Craii de Curtea-Veche“ sau „Adela“ exala o modernitate retro, navigând printre colosi, silueta cernatiana se subtilizeaza la culme, un fuior in ceata crepusculara. Insa capitolele Ibraileanu si M. Caragiale pot fi prizate fara mofturi, ca pure acte de istorie a receptarii sau ca mostre de larghete si modestie (fie ele si involuntare ori expresie a unei gestiuni esuate): dând tuturora dreptul la expresie, autorul se constata pe sine redus la tacere. Dovada de inabilitate sau psihoza a exhaustivului, poate; deprindere compilatoristica – poate si asta; dar eu nu vad aici decât antipodul – fericit, intre anumite limite – al comportamentului invers: a cita opinii pentru a le contrazice si a-ti legitima, prin contrast, propriul discurs. Intâmplarea a facut sa parcurg in paralel volumul lui Paul Cernat si volumul de debut al lui Andrei Terian, „G. Calinescu. A cincea esenta“ (Cartea Româneasca, 2009). Diferenta de apros e simptomatica: Cernat risca, din civism (2) si spirit de comuniune cu antecesorii, sa-si pericliteze personalitatea critica prin suspiciuni de tipul: Cernat n-are, in fond, nimic nou de spus, e doar o cuva de colectare si macerare a influentelor etc. etc.; Terian, in schimb, isi alege minutios interlocutorii pentru a se delimita si judeca interpelarea lor dupa o schema a profitului bine pusa la punct; nici o risipa, nici o generozitate – si un aport al lui  la subiect foarte bine reliefat.
Revenind insa la tratamentul „Adelei“ si al „Crailor de Curtea-Veche“. Nu originalitatea ii lipseste aici lui Paul Cernat, ci impresia de originalitate neta, impunatoare. „Pentru Codrescu, sentimentul fata de Adela e o opera de arta, un roman in desfasurare si care nu trebuie sa se termine banal“ – de pilda – pare neoriginal, desi in mod evident nimeni n-a mai rostit aceasta fraza inainte de Cernat. „Fata de Adela, Emil are intelegerea artistului modern, lucid si hipersofisticat, fata de creatiile traditionale de o «spontaneitate naturala», necontrafacuta. E atitudinea prozatorului «analist» fata de – sa zicem – opera lui Creanga, pe care o admira si o iubeste, dar nu poate si nu vrea sa o urmeze in propriul scris“ (p. 53) – e insa o interpretare incontestabil inedita. De asemenea inteligenta si foarte personala este una dintre concluziile studiului despre „Craii de Curtea-Veche“ via estetica disparitiei prin fotografie: „Vehicul malefic al destinului, aparatul sde fotografiat – darul de nunta oferit de Pantazi Ilincai Arnoteanut opereaza printr-un transfer ocult (ca dar funest) si, cu toate eforturile medicilor, Ilinca se stinge, iar prin moartea ei se destrama si confreria Crailor (…) Nu cred a specula excesiv afirmând ca «asfintitul Crailor» a fost declansat printr-un element al tehnicii moderne…“ (pp. 103-104).
Sensibil mai slabe, macar in sensul de nefinisate, sunt glosele la „Nunta in cer“, care incheie prea abrupt discutia.

In concluzie, „vina“ lui Paul Cernat de a nu-si fi sistematizat conceptul scade prea putin meritele cartii. „Modernismul retro…“ s-ar fi putut numi foarte bine „Studii de literatura româna“ si este un volum onorabil, atunci când nu devine de-a dreptul excelent.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper