Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Am vazut, in articolul anterior, ce este o teorema poetica si la ce serveste ea unui fizician care incearca sa respinga logica binara a modernitatii si sa introduca in ecuatia cunoasterii, pe urmele lui Stefan-Lupascu, conceptul de „tertul tainic inclus“. Fara acceptarea lui, cunoasterea bate pasul pe loc, iar omul de stiinta se misca, la infinit, in cerc. Si cine se misca in cerc, zice acest teoretician corupt de poezie, se instaleaza, cu toate anxietatile si  fantasmele lui, in infern… „Teoremele poetice“, astfel gândite, sunt – incercam sa dovedesc impotriva vointei autorului lor – niste reflectii intelectuale care au in chip fatal si o latura morala (aforistica). Nu-i, desigur, unicul element care intereseaza intr-o scriere de acest fel, dar este, in mod cert, elementul care le deschide spre literatura (eseistica, confesiune, literatura, pe scurt, de idei). Basarab Nicolescu incearca, in fond, sa defineasca in felul lui si cu mijloacele sale intelectuale câteva teme esentiale ale stiintei moderne si, in genere, ale cunoasterii. Reuseste? Rolul omului inteligent este sa incerce, zicea un mare poet al modernitatii, restul nu-l mai intereseaza. Literatura isi poate valorifica si esecurile, nu numai succesele. Sa se intâmple acelasi lucru si in stiintele exacte?…
Ce-i surprinzator (si, trebuie sa marturisesc, ce-mi place) in discursul stiintific-moralistic al lui Basarab Nicolescu este faptul ca el introduce in procesul cunoasterii poezia. Este un mare paradox, pentru ca poezia nu mai este demult invitata la masa stiintelor postmodernitatii. Autorul „Teoremelor poetice“ ii face loc la acest ospat al scepticilor care cauta si nu totdeauna gasesc ceea ce cauta, zicând ca fara poezie lumina stiintei nu vede si ratiunea se hraneste cu himere si, in cele din urma, ratiunea moare strivita de propria suficienta. Asa ca el pune poezia la lucru si, in cautarea tertului tainic inclus (actorul decisiv, actantul care sparge tirania logicii binare!), acorda poeziei un rol important. Din aceasta perspectiva, el introduce in discursul cunoasterii câteva concepte noi, cum ar fi cosmodernitatea sau poetica cuantica, si incearca sa redefineasca mai multe notiuni cu care operam zilnic fara sa fim totdeauna constienti de sensul lor. Incepe cu natura, vazuta ca un dictionar cosmic, si incheie cu mitologiile, astutiile, bolile eului (volumul al XIII-lea). Ce reprezinta libertatea din aceasta perspectiva?, intreaba el tactic. Si raspunde: „libertatea este discontinuitatea; discontinuitatea da un sens  vietii omului“. Dar miscarea cosmica? „Doua fluvii paralele care curg cu o forta considerabila – in directii opuse – strabatând toate cosmosurile; discontinuitatea este trecerea de la un fluviu la celalalt“. Si dupa ce aflam cum trebuie sa fie reprezentata vizual miscarea cosmica si ce este, in realitate, discontinuitatea, aflam si faptul ca fara discontinuitate nu exista constiinta, iar fara constiinta nu exista discontinuitate.
Concluzia pe care o pot trage eu, individ cu imaginatia libera, este ca discontinuitatea este esentiala in acest lant infinit de cauzalitati vizibile si invizibile. Ce mai aflam? Aflam ca miracolul este actiunea unui nivel de realitate asupra altului nivel de realitate si ca existenta nu-i decât un miracol al miracolelor, iar miracolele, spune mai departe fizicianul, constituie partea poetica a existentei. Mintea mea poetica este, la acest punct, satisfacuta, cealalta – mintea profan stiintifica (atât cât este) – ramâne nelamurita. Ma consolez insa numaidecât zicând ca, in fond, reflectia nu trebuie sa destrame totdeauna misterele ce ne inconjoara sau pe care le purtam in noi, reflectia trebuie sa sensibilizeze spiritul. Ce-i omul inteligent?, intreba Thibaudet. Si dadea raspunsul: omul inteligent este omul nuantelor. Cu alte vorbe, cel care desface un adevar in nuantele lui sau, poate, cel care reconstituie adevarul din nuantele lui. Daca as traduce aceasta idee in limbajul lui Basarab Nicolescu, as zice ca inteligenta este capacitatea de a sesiza discontinuitatile continuitatii, sensul non-sensurilor, spatiul (plin, rodnic, hotarâtor in procesul cunoasterii) dintre doua notiuni contrarii, vidul din ceea ce este plin si invers.
Este limpede ca pentru admiratorul misticului Jacob Böhme – despre care a scris si un studiu notabil – si elevul lui Stefan Lupescu, dusmanul cunoasterii este, inainte de orice, logica binara si, cum zice el rasturnând o celebra propozitie, „delirul logic al ratiunii rationalizate scaret naste monstri“. O observatie care ma satisface. Ea poate gasi o justificare in proza fantastica a lui Edgar Poe, de pilda. Povestirile lui, admirabile, si care stau la baza literaturii fantastice moderne, valorifica tocmai acest exces (delir) al ratiunii… Sunt de acord, dar, cu Basarab Nicolescu când sustine ca trebuie sa acceptam, lânga „temeiul logic al alogicului si temeiul alogic al logicii“. „Orice alt discurs – conchide el – e vorba goala“. Ion Barbu era chiar mai radical in aceasta privinta, spunând – daca imi amintesc bine – ca civilizatia greaca veche (lumea Heladei) s-ar fi prabusit pentru ca n-a acceptat irationalul. Interpretul lui de acum 40 de ani confirma, azi, dupa ce a trecut prin labirinturile fizicii teoretice, ca intelepciunea omului destept nu inseamna, in fapt, decât sa admita ca este rational sa recunosti existenta irationalului si, mai mult decât atât, ca este cât se poate de intelept sa accepti ca exista o coerenta a irationalului tot asa cum exista o coerenta a rationalului. Paradoxuri, nuante pe care, iata, fizicienii si matematicienii le primesc in discursul lor, si chiar le cultiva. De ce nu le-am primi si cultiva noi, oamenii de litere si filosofii, moralistii in discursul nostru bazat, prin natura lui, pe himerele imaginarului?
Merg mai departe si afla din aceste teorii poetice, ca „taina tainelor sestet Evidenta Absoluta“. Daca prin „Evidenta Absoluta“ intelegem ceea ce am zis deja ca putem sa intelegem, adica pe Dumnezeu, atunci spiritul meu se linisteste: Dumnezeu ramâne acolo unde stim: la capatul tainei. Asteptam de la un om de stiinta sa-mi spuna ceva mai mult si, daca nu spune, inseamna ca n-a aflat (in afara de faptul ca si pentru el, ca si pentru Böhme, Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii si ca el s-ar putea ascunde in tertul tainic inclus; ideea din urma n-o spune in chip explicit autorul, o deduc eu din limbajul lui deliberat hermetizant uneori). Ma linistesc de tot când citesc, in alta propozitie, ca adevaratii prieteni ai fizicianului cuantic sunt „amantii Evidentei Absolute“. Formula usor frivola (voit frivola), dar, probabil, ea vrea sa sugereze o iubire spirituala absoluta, o mania in nuante divine si in culori ceresti… Fie! Dupa aceasta mica frivolitate acceptabila, apare o propozitie serioasa, inspirata, tulburatoare prin profunzimea ei: „declinul si disparitia civilizatiilor sunt legate de dezechilibrul dintre a sti si a fi“… Splendid! Gasim justificarea acestei reflectii chiar in lumea in care traim (lumea zisa postistorica, lumea cunoasterii, lumea postmoderna etc.): stim enorm de multe lucruri, dar stim din ce in ce mai putin sa fim; omul postmodern – dominat de stiinta – devine din ce in ce mai mult o suma de singuratati, un „product cultural“ – cum zic antropologii si sociologii – care leapada, rând pe rând, ca eroul din basm toate valorile umanismului clasic…
Remarc faptul ca Basarb Nicolescu este mai putin pesimist in aceasta privinta decât suntem inclinati noi, oamenii de litere, sa fim in epoca incertitudinilor (cum ii spune un alt filosof al stiintei, Ilya Prigogine). El ne asigura ca „stiinta moderna a eliminat omul, sdar cat stiinta noua il va regasi“. Nu ne spune insa cum arata aceasta noua stiinta recuperatoare, dar putem banui ca e vorba de stiinta care va discredita ideea unei lumi binare si ca va accepta ideea ca lumea este, cum zic filosofii existentialisti, un raport de raporturi, un nod de continuitati si discontinuitati, in fine, in toate celulele universului si in inima logicii care cerceteaza universul actioneaza tertul tainic inclus … Sa speram ca va fi asa cum crede Basarab Nicolescu care, s-a putut constata, dupa ce citeste pe filosofii stiintei, pe logicieni si pe teologi, pune in discutie fundamentele logicii, stiintelor tari si ale moralei din preajma lor…
Se fereste – si bine face – sa spuna ca stie totul, conducându-se, ca orice om intelept, dupa principiul ca daca vrei sa condamni la moarte un cuvânt da-i o definitie definitiva. Tot asa cu ideile. Intelept este doar sa le pui in tema, sa le aproximezi, sa asezi in fata lor un rând de interogatii. Uneori raspunsurile fizicianului sunt provocatoare. De pilda atunci când incearca sa aduca dovada existentei lui Dumnezeu. Ei bine, „dovada absoluta a existentei lui Dumnezeu seste cat: nu Dumnezeu, ci poezia a creat lumea“. Raspuns care ma maguleste din punct de vedere profesional, totusi diavolul din mine (diavolul a creat, se stie, dialectica!) imi sopteste ca aceasta fraza frumoasa ascunde un sofism. Mai sunt si altele, stimulatoare pentru spirit. Poti fi, de pilda, nihilist si metafizician in acelasi timp? Autorul zice, mai intâi, ca toti nihilistii il obosesc (si-i dau dreptate, cu exceptia celor ce fundamenteaza prin negatia ideilor primite o mare creatie si o morala à rebours ca, de pilda, Nietzsche si elevul sau Cioran!), apoi revine si precizeaza ca, totusi, câteva spirite negationiste il intereseaza pentru ca, prin ei, descopera „imensitatea abisala“ a unei chestiuni unice… Eu am alte argumente pentru a-i accepta pe nihilisti si as putea cita, rapid, doua dintre ele: punând in discutie evidentele, ei provoaca spiritul filosofic sa-si redefineasca temele; rolul lor de detonatori in lumea spiritului este esential si, as zice, necesar intr-o lume a spiritului care poate fi paralizata si, in cele din urma, ucisa de o iubire nesabuita, lipsita de spirit critic; este, apoi, creatia din interiorul discursului nihilist de care am amintit mai inainte…
Dar sa revin la morala acestor teoreme poetice si la capacitatea aforistica a autorului care nu se sfieste, nici el, sa ne provoace de multe ori spiritul nostru educat de clasicitati. Stiti care este cea mai veche meserie a lumii? Nu aceea la care va gânditi, ci „prostituarea gândirii“. Care va fi armata viitoare a democratiei universale? „Aceea a poetilor“, raspunde Basarab Nicolescu. Ei, poetii, vor duce, asadar, de aici inainte razboiul sfânt, cruciadele spiritului… Nu prea vad cum, dar simt ca spiritul meu este din nou magulit. Stiti, apoi, cu ce se hraneste neantul, acela care ne inspaimânta pe toti? Aflati ca neantul se hraneste cu frazele noastre goale, cu discursurile care nu spun nimic… Mi-ar placea sa fie asa, pentru ca, daca se verifica, neantul va inghiti mai intâi pe oamenii politici si pe gazetari. Ei sunt maestrii frazelor goale, ei ametesc lumea cu vorbe. Dar este asa? Ma intreb…
Autorul pe care il comentez aici mai zice: „totul pe lume serveste la ceva in lumea asta, afara de prostie“. Nu ma bucur prea mult de aceasta idee pentru ca, voind probabil sa ne contrarieze, ploiesteanul Basarab Nicolescu vine si spune, ceva mai departe, ca „prostia este dovada absoluta a libertatii omului“ si ca „asa-zisa sinceritate“ (de ce asa-zisa?), este „o manifestare a prostiei“. Eu credeam altfel – si anume ca prostia nu-i deloc o libertate, iar sinceritatea este, dimpotriva, o libertate a spiritului! – dar daca fizicianul rastoarna aceste adevaruri inseamna ca vrea sa ne puna spiritul la incercare. Reuseste. Reuseste si când scrie ca: „natura este, prin natura ei, trandisciplinara“ sau „contrariul hazardului nu este necesitatea, ci posibilul“ ori: „limbajul lui Iisus este cel al tertului tainic inclus, de aceea a fost rastignit“… La propozitia din urma ar trebui sa ma opresc si sa ma mir. Ma abtin pentru ca n-as putea sa aduc ca argument impotriva acestei propozitii decât mirarea mea ca rastignirea Domnului Nostru Iisus Cristos poate fi definita prin logica tertului exclus sau tainic inclus. Imi dau seama ca n-ar fi suficient. Asa ca duc lectura mai departe fara sa protestez.
Ajungând la capitolul dedicat Mortii, descopar ca ultima dorinta a autorului „Teoremelor poetice“ este aceea de a fi ingropat sub cartile pe care nu le-a citit. Nu la marginea marii, nu sub o stânca mareata sau in incinta unui schit uitat de oameni, ci in burta unui ocean de foi mâzgalite. O viziune, trebuie sa marturisesc, ingenioasa si, oarecum, pedagogica. Desi nu spune, fizicianul care aspira sa dezlege misterele infratite ale lumii materiale si spirituale a citit, in mod sigur, multe carti, dar nu pe toate. Sa fii acoperit de noianul de carti necitite, iata viziunea unui apocalips livresc sau apocalipsul unui om care a trait toata viata printre carti si, când se gândeste s-o paraseasca, vrea sa se pedepseasca pentru ca n-a reusit sa invinga imposibilul. Reverie, repet, poetica si apocaliptica…
Ma opresc aici. „Teoremele poetice“ m-au convins ca in spatele fizicianului sta un moralist cu imaginarul dominat de doua universuri. Este si el, in felul sau, un tert tainic inclus intre o stiinta ce tinde la exactitate si o alta disciplina (teologia, lumea, in genere, a spiritului) care produce fantasme, angoase si poezie… Basarab Nicolescu vrea sa le apropie si de aceea umple abisul dintre ele cu meditatiile lui despre miracolele tertului tainic inclus in tot ceea ce exista pentru ca exista si in ceea ce nu exista pentru ca n-a fost inca revelat…
Ce-i un moralist? Daca moralistul este prin excelenta un utopist, cum crede Julien Benda, si ca rolul actiunii morale este acela de „a-si crea obiectul, afirmându-l“, atunci fizicianul si filosoful Basarab Nicolescu intra greu in aceasta formula clasica. Daca, asa cum cred eu, moralistul este acela care dezleaga nodurile gândirii logice si pune la indoiala toate evidentele ratiunii pentru a revela misterele ascunse, ca serpii, sub pietrele gândirii noastre, atunci Basarab Nicolescu este un moralist remarcabil. Un moralist, as zice, de stil nou, iesit nu din cartile moralistilor secolului al XVII-lea, ci dintr-o stiinta moderna (fizica cuantica). El vrea sa impace, cum am spus, religia cu stiintele exacte si sa dovedeasca, intre altele, ca, fara poezie, cunoasterea nu este niciodata completa si nici exacta…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper