Simpatii românesti in Brazilia

Un articol de IOAN OPRIS

Primul brazilian care a vizitat România dupa al Doilea Razboi Mondial a fost pianistul Arnaldo Estrella. Intre 31 ianuarie si 22 februarie 1952 acest artist, pianist si profesor la Conservatorul din Rio si vicepresedinte al Consiliului National Brazilian pentru Pace s-a bucurat de ospitalitatea româneasca, fiind insotit de Maruccia Iacobino, sotia sa, muziciana (violonista). Estrella si-a facut buni prieteni in România: Matei Socor, C.Dimitriu, Marcel Breslasu, Sava Manu, Monica Pavel. La 12 martie 1952, „Rude Pravo“ l-a caracterizat – in urma unei conferinte despre impresiile de calatorie din Polonia si România – ca artist progresist de mare talent si profund umanism.
El fusese recomandat de Jorge Amado inca in 1951, ca „tovaras si vicepresedinte al Comitetului Brazilian al Partizanilor Pacii. Este cel mai mare pianist al nostru si cred ca este unul din cei mai mari pianisti din lume“. Isi vor aminti „mereu de primirea atât de calda si plina de farmec si simpatie pe care ne-ati facut-o dupa cum si de vechii si dragii prieteni“. La putin timp dupa vizita, in seara de 19 martie 1952, cei doi au concertat la Maison de la Pensée Française din Paris, unde i-a ascultat entuziast atasatul cultural Albu, retinându-le bunele impresii fata de români. Unui prieten de la Bucuresti, Alfred Hilsenrad (care lucra la ARLUS), Estrella i-a scris inainte de plecarea lor la Moscova – unde erau invitati pentru a participa la sarbatorirea zilei de 1 Mai – promitând ca la intoarcerea in Brazilia „vom cauta imediat sa inchegam un plan de schimburi“ intre cele doua tari.
Estrella si prietenii sai – dirijorul cubanez Enrico Gonzales Mantici sau prozatorul Jorge Amado – sunt, evident, oameni de stânga, comunisti de regula, agreati si curtati de Moscova, implicit de celelalte tari de democratie populara. Un admirator sincer al României s-a dovedit romancierul Jorge Amado, care detinea in anii ’50 functia de director la revista „Para Todos“. In vara lui ’57 i s-a tradus si publicat „Subteranele libertatii“ (I-III), carte de succes in epoca. Prin legaturile sale cu Institutul, scriitorul a recomandat invitarea unor confrati: editorul Enio Silveira (presedinte al Sindicatului editorilor si librarilor brazilieni), director la Civilizaçao Brasileira Editora, considerat „personalitate democratica a carei vizita poate fi de mare interes in privinta schimburilor dintre Brazilia si România“; pe dr. Paulo Silveira, ziarist, director la „Ultima Hora“, ziar de seara din Rio si pe poetul Geir Campos, redactor la „Para Todos“, director al programelor de radio la Ministerul Educatiei si presedinte al Partidului Socialist Brazilian. Cu o vara inainte, Amado il sustinuse pe Origines Themudo Lessa, romancier dar si folclorist, presedinte al Asociatiei braziliene a scriitorilor pentru a fi invitat la Festivalul International de Folclor de la Bucuresti ca sa participe la finala concursului echipelor artistice de amatori (5-23 august 1956), tinând sa sublinieze ca „toti scriitorii brazilieni ne simtim foarte bucurosi de aceasta calatorie a lui Origines Lessa in România“.
Brazilianul era deja foarte bine cotat, influenta sa culturala fiind remarcabila. Asa ca, dupa mai bine de opt ani, Nicolae Moraru l-a revazut la Rio, la sediul revistei bilunare „Para Todos“, cea mai importanta publicatie de literatura si arta braziliana. I-a luat aici si un interviu celui care – in multele sale functii, inclusiv de membru al Consiliului Mondial al Pacii – putea sa-i sprijine pe români pentru a participa la Bienala de arta de la Sao Paolo, aflata la a IV-a editie. Publicând in „Contemporanul“ interviul „Jorge Amado, despre cultura, arta si prietenie“, Moraru a surprins opinia scriitorului ca-n Brazilia „dezvoltarea culturii noastre in clipa de fata este influentata, pe de o parte, de burghezia nationala, pe de alta parte, de proletariat“; Bienala era – dupa el – „lipsita de impartialitate si defectuoasa“.
In toamna anului 1957, el recomanda Institutului pe „minunata“ artista Tereza Anstregesilo, aflata in Europa ,,doritoare sa viziteze România“, invitatie ce ar fi fost „inca un pas pe drumul unui schimb mai amplu cultural“.
Un ziarist din Salvador-Bahia, Arivaldo Matos, redactor-sef al ziarului „independent“ (in realitate comunist) „El momente“ si Joselyn dos Santos, coresponda la „Gaceta“ (ziar conservator din Sao Paolo si prim-secretar al Sindicatului Ziaristilor Brazilieni), membru al Partidului comunist, au vizitat România dupa un congres international al ziaristilor tinut la Helsinki. Ei au insotit delegatia iugoslava condusa de Tito in România, fiind oaspeti ai Uniunii Ziaristilor si IRRCS intre 25 iunie si 17 iulie 1956, românii platindu-le chiar si drumul de intoarcere – via Paris –  in Brazilia. Brazilienii au fost bine primiti, programul lor incluzând o vizita la ministrul Comertului Exterior, Marcel Popescu, legata de reluarea legaturilor comerciale intre cele doua tari; apoi vizite la Combinatul poligrafic „Casa Scânteii“, Uzinele „23 August“, Fabrica de confectii „Gheorghe Gheorghiu-Dej“, la Brasov (pentru a cunoaste problema minoritatilor) si chiar la Patriarhul Iustinian! Cei doi au sustinut si o conferinta la Casa Ziaristilor – „Presa din Brazilia“ – care „nu a fost prea interesanta“, iar Matos a publicat in Buletinul Agerpres articolul „Presa populara din Brazilia“, unde arata o situatie de invidiat: 41 de jurnale, din care sase zilnice!
In informarea care relateaza vizita celor doi, s-a considerat ca, desi comunisti, din cei 38 de ziaristi prezenti la congresul de la Helsinki „s-ar fi putut face o alegere mai buna“! Asta poate si datorita observatiilor facute de oaspeti, intre care aceea ca „mai sunt multi oameni care umbla prost imbracati si ca au intâlnit si cersetori“, care n-a cazut bine.
Odata intorsi acasa, cei doi vor dovedi o atitudine deschisa pentru continuarea legaturilor cu România. Astfel, in noiembrie 1956 Matos le-a scris celor de la Institut ca „tot ceea ce am putut observa la Budapesta (sigur Bucuresti!), Brasov si Sinaia m-au impresionat mult. La limita posibilitatilor caut sa transmit aceste impresii poporului brazilian care are stima pentru poporul român. Am putut constata progresul vertiginos al Republicii Populare in diferite domenii. Românii muncesc cu entuziasm si cred ca vor munci mai bine acum dupa noile conditii care se ofera dupa denuntarea cultului personalitatii lui Stalin“ . Tot ceea ce dorea sa primeasca de la Institut – pe lânga publicatii – erau fotografii din Muzeul Satului si de la Uzinele „23 August“! Acestea i-au fost expediate in martie 1957, mesagerul fiind Mario Brasini, director la Radio Mundial-Rio, in plus trimitându-i-se o prezentare a Institutului de Folclor si a Muzeului Satului.
Pe doi graficieni – premiati de „Para Todos“ in 1957 ca excelenti gravori (li s-au acordat doua calatorii platite in China) – i-a recomandat Amado, la 14 ianuarie 1958, Bucurestiului. Era vorba despre Roberto De Lamonica si Ottavio F. Aranjo care vor veni in România insotind o expozitie de grafica braziliana (3 – 19 martie 1958). Ambii vizitasera inainte China si URSS, in prima tara stând aproape doua luni. Gazdele noi le-au organizat un program bine articulat: i-au condus la expozitiile Militei Petrascu si Ceciliei Cutescu-Storck (Sala Dalles – 4 martie); la Institutul de Arta „Nicolae Grigorescu“, colectiile Dona si Slatineanu si la Muzeul National de Arta (de doua ori!). Ei au expus 80 de lucrari in sala UAP-ului, fiind prezentati de Eugen Schilean, iar la sediul acesteia, in data de 10 martie o conferinta de presa sustinuta de ei a prilejuit numeroase discutii, chiar daca intâlnirea fusese organizata „pe baza unui chestionar pregatit dinainte“ .
Interesante sunt cele notate de insotitorul celor doi artisti: informatiile lor despre România se rezumau la ceva despre muzica lui Enescu si arta populara! Sigur ca „sunt uimiti de situatia artistilor plastici si ca acestia in R.P.R. au o pozitie bine definita, ceea ce pentru Brazilia este un lucru de neinchipuit“. Pentru a-i edifica, gazdele i-au condus prin muzeele capitalei, la Peles, Bran, Brukenthal si la Institutul de Folclor, iar graficianul Vasile Kazar si sculptorul Vida Geza s-au intretinut cu ei in expozitiile lor, pe când N. Moraru i-a primit la sediul revistei „România azi“. Au asistat la baletul „Calin“, la spectacolul „Faust“ de la Opera, dar si la Teatrul de papusi; i-au dus la Casa Scânteii, ca si la Uzina de tractoare din Brasov, la gospodaria agricola de la Harman si-n atelierul graficianului Hans Hermann (Brasov). Oaspetilor nu le-au scapat câteva aspecte negative: la Brukenthal au sesizat sectia de arta româneasca – „saraca si nereprezentativa“, iar absenta unui muzeu de arta contemporana i-a mirat. Din dialogul de la UAP, au rezultat alte subiecte pline de tâlc. Astfel, oaspetii au intrebat daca un artist poate sa aiba o tendinta larga artistica.
„Jiquidi – Da, dar nu a indraznit nimeni. Kazar – Picteaza cum vrea. Majoritatea artistilor zugravesc viata de azi“.

Informarea despre vizita tinea sa sublinieze: „o problema a constituit pentru oaspeti intelegerea diferentei calitative a unor lucrari executate inainte de 1947, perioada 1947-1957 si dupa 1957. Acest fenomen le-a fost explicat de catre criticul Mircea Deac si graficianul Kazar, aratând gresita intelegere a realismului socialist din partea unor artisti plastici din tara noastra“. Negresit ca subiectul dadea de gândit nu doar prin diferente de etape, dar si prin formele artistice si subiectele induse obstinant prin comanda politica si sociala. Despre vizita impresiile sunt clarificate de De Lamonica: „România este tara pe care datorita sângelui sau latin am indragit-o foarte mult. Afinitatea dintre tarile noastre este incontestabila“. Din astfel de ratiuni, cei doi au cerut sa li se aprobe sa studieze in România, unde apreciau ca „exista conditii formidabile pentru artisti“! La 15 ianuarie 1959, rectorul Universitatii Braziliei din Rio – prof. Pedro Calman – si un alt profesor de aici, Corneiro Lecio, au rostit cuvinte de lauda la adresa lui Eminescu. Ocazia: dezvelirea unei efigii de bronz a poetului in incinta Universitatii. Printre cei care intretineau in Brazilia interesul fata de români se numara si tânarul Ático Vilas-Boas da Mota. Acesta a descoperit cultura româna din studentie, asa ca-l gasim inca in 1957 in corespondenta cu tara, de unde primea literatura, muzica si multe indemnuri. Intr-o scrisoare catre Al. Rosetti, Mota aratase ca a studiat limba româna ajungând sa scrie si sa citeasca curent româneste sub indrumarea unui lector român, refugiat politic, I.G. Dimitriu, care a infiintat cursul de limba româna in 1952. Functionar la Universitate, isi pregatea doctoratul (subiect: „Formulele de tratament in limbile romanice“, indeosebi portugheza si româna), asa ca l-a ajutat pe Dimitriu la curs, urmând sa dobândeasca un post de sef adjunct la catedra de franceza de la un Institut militar din Curitiba . Cursul de româna era urmarit atunci de 15 studenti, „multumiti indeosebi de onestitatea si decenta pe care stie sa o aiba in fata studentilor (prof. Dimitriu, n.n.); situatia sa de refugiat nu-i permite sa foloseasca catedra sa pentru propaganda politica si el stie sa tina seama de situatia sa de refugiat, ocupându-se exclusiv de sarcinile estetice literare si niciodata nu insinueaza studentilor ca exista doua Românii etc. etc. Cultura româna este una singura; isi urmeaza destinul; trece mereu prin experiente noi“ .
Mota propusese, inca la Congresul studentiilor de la filozofie si litere (Bahia, 1953), infiintarea unei catedre de limba româna la universitatile cu facultati de litere, la Bahia, Sao Paolo, Porto Alegre, Recife, Curitiba si Belo Horizonte. Argumentul sau ca „România este o «insula latina» intr-un ocean de rase, popoare si culturi distincte“ a fost intâmpinat, atunci, la absolvire, binevoitor de catre ministrul ad interim de la educatie si cultura, Pedro Calman (viitorul rector), care l-a completat pe tinar: „Nu e vorba de o insula, de un lucru static, indepartat si indiferent, ci de un lac, care primeste ape din toate partile“ si „le intoarce pe toate aratând lumii fata sa senina, linistita, scaldata de azurul sau românesc“ . De ce s-a implicat acel tânar, atât de departat de România, in sustinerea culturii noastre? Ne raspunde tot el: „Fac toate acestea din simpatia dezinteresata fata de cultura româna, fata de poporul latin a carui istorie este plina de lectii, fac toate acestea din idealism sanatos, adica nimeni nu ma plateste pentru asta, fac aceasta din dragoste pentru cultura si fiindca sunt sigur, foarte sigur, ca oamenii care gândesc si lupta pentru democratie sunt deasupra patimilor politice si a intereselor meschine. Acei care iubesc cultura stiu ca ea este vesnica, vitala, este destinata ca sa nu moara, in timp ce ideologiile trec, se schimba, sunt depasite … De aceea am incredere in rezultatele muncii mele“ .
Mota s-a simtit, desigur, român! Mai mult chiar decât unii dintre acestia, sentiment pe care i l-a construit, cu forta argumentelor culturale, profesorul Dimitriu. „Românul“ Mota le cerea celor de la Bucuresti – fara sa cunoasca inca tara si pe români – sprijin spre a le reprezenta in Brazilia iar siesi un autograf al lui Sadoveanu prin IRRCS. Argumentele sale impresioneaza: „ospitalitatea moldoveneasca nu poate fi refuzata unui brazilian care pretuieste aceasta tara departata cu moldavele sale, munteniile sale, maramuresurile sale, banaturile sale, si toate celelalte, si care, in ciuda departarii, crede in fratia popoarelor si in destinul luminii si culturii in serviciul binelui“ .
Drept „semn“, Institutul i-a trimis: „Nuvele de autori români contemporani“ (I-II), Geo Bogza („Anii impotrivirii“), Em. Galan („Baraganul“), L. Rebreanu („Rascoala“) T. Popovici („Strainul“), M. Sadoveanu („Opere“, III, IV, VI), T. Arghezi („1907“) si l-a abonat la „Contemporanul“, „România azi“, „Revista cartii“ .
Cei de la Institut, bucurosi ca „tara noastra are atâtia prieteni in Brazilia, care studiaza limba poporului nostru si pretuiesc asa de mult trecutul si prezentul tarii noastre“, i-au promis, odata cu autograful cerut, si vesti despre scriitorul „aproape octogenar si suferind si se afla actualmente intr-o statiune climaterica de munte, departe de Bucuresti“ . In septembrie 1959, Mota primea iarasi: „Muzeul Satului“ (de Gh. Focsa), „Muzeele si monumentele din Bucuresti“ (de Gr. Ionescu), „Cronica de familie“ a lui P. Dumitriu si alte carti, multumindu-i-se pentru „Le Brésil actuel“ si „Journal Français du Brasil“, expediate de el la Bucuresti .
Sustinator convins si punând pasiune in ceea ce facea, Mota a determinat mai multe proiecte românesti de anvergura. Pe lânga instalarea efigiei eminesciene la Rio, a determinat ca la emisiunea „Ora Natiunilor“ (Radio Brazilia) sa fie dedicata o ora româneasca lui Enescu; a cerut celor din tara filmul documentar despre Congresul international de Romanistica de la Bucuresti si cel despre Ion Creanga, iar in materie de schimburi a asigurat colaborarea presedintelui Consiliului National de Cercetari, Cristovao Cardosa, deschis conlucrarii cu România.
In primavara si vara lui ’60 Mota si-a implinit unul dintre visuri: a participat, alaturi de Therezina da Jesus Bartholo la cursurile de vara de la Sinaia. Aici a prezentat referatul „Câteva reflexe ale culturii românesti in Brazilia“. Cu acel prilej a sesizat ca „din greseala si ignoranta noastra proprie, brazilienii nu stiu precis unde se situeaza aceasta bijuterie a Europei ce se numeste România“; la fel, ca in portugheza termenul „român“ se traduce prin cuvântul „romanos“ confuz (apropiat de „romaico“ din greaca moderna). Concluziile sale aratasera grupului din jurul acad. Rosetti – patronul spiritual al filologilor români – ca, in ciuda erorilor, „intelectualitatea braziliana apreciaza cultura româneasca pentru spiritul ei latin, ospitalitatea traditionala a poporului, marturisite in carti si articole de calatorie la toti cei care au avut fericirea de a calca pe pamântul României“ .
De unde aceste aprecieri la adresa unui indepartat ram latin? Explicatia poate veni de la demersurile inaintasilor: primul filo-român, ziaristul poliglot Max de Vasconcelos († 1919), care a tradus in literatura braziliana poezii românesti, printre care „Doina“ lui Eminescu; sau de la filologul Antenar Nascentes, autor al unei lucrari de „Elemente de filologie romanica“, unde a redat „Si daca ramuri“, tot de celebrul poet român. La fel s-au aratat sensibili Osvaldo Pinheiro Reis, vorbind despre români si literatura lor la Universitatea Paraná sau in lucrarea sa „România, ruda cea saraca“; profesorul Serafim Silva Neto, de la Universitatea Rio sau colegul sau Th. Maurer de la Universitatea Sao Paolo, care citau des exemple românesti in lucrarile „Unitatea Romaniei occidentale“ si „Gramatica latinei vulgare“ (1960). Si de la tiganii veniti din România sau din Peninsula Balcanica brazilienii au retinut cuvinte românesti, ceea ce confirma Dornas Filho Joao in „Osciganos em Minas Cerais“, desi in „Dictionarul etimologic al limbii portugheze“, autorul, prof. Anteon Nascentes, a inregistrat un singur cuvânt românesc: banii!
Memoria României era de atunci prezenta in nomenclatorul stradal de la Rio: strazile Bucuresti si România aratau un fapt: „cultura româneasca este invaluita de o mare simpatie in cercurile intelectuale ale tarii mele“, apreciind România drept „gradina Europei“, iar pe români ca un popor „tezaur permanent de ospitalitate“.
Reintors in Brazilia dupa experienta de neuitat, stimulat de aprecierile celor de la Institut si din universitati, Mota intentiona sa traduca „Baltagul“ lui Sadoveanu, iar Therezina sa revina – dupa cei doi ani de specializare la Paris unde dobândise o bursa – pentru doctorat. Entuziast, el si-a asigurat noii prieteni: „puteti fi siguri ca voi colabora tot timpul cu dvs.“, anuntându-i ca intr-un interviu din „Hoje“ (18 septembrie 1960) laudase cultura româneasca. Demersul sau facut la secretarul cu educatia al statului Guanabara, prof. Celso Cunha, a condus la expunerea fotografiei lui Enescu la Discoteca publica din Rio. Totodata, s-a apucat impreuna cu Nelson Vainer de traducerea „Antologiei literaturii românesti“, iar pentru un articol despre opera lui Sadoveanu, idolul sau, astepta o fotografie a acestuia.
Admirator al românilor, in conlucrare cu scriitorul Silvio Romero, a servit echipei de volei a României (loc 3 in campionatul mondial de la Rio) ca interpret. Cei doi conducatori ai acesteia – Ilarie Saceanu si Ion Tone – i-au apreciat serviciile, iar Institutul i-a multumit expres trimitându-i 11 fotografii reprezentând imagini din Bucuresti, Sinaia, Brasov, Bran, Voronet, Constanta, dansuri populare .
Visul lui Mota a fost de a introduce un curs de limba româna la Universitatea din Rio si apoi de a stabiliza macar aici o catedra. A fost incurajat in aceasta directie de diplomatul Joao Dantas, iar in sprijin i-au venit mari artisti brazilieni interesati de a participa la Festivalul international, „George Enescu“. Astfel, intr-o scrisoare catre Institut, Mota i-a anuntat pe pianistii Maria Clodis si Jaguaribe Dorothy (angajati la Opera din München), pe Nelson Freire (angajat la Geneva), sau cântaretii Carmen Adnet Graft si Maura Moreira (angajati la Viena), recomandati de altfel si de ambasadorul Braziliei acreditat la UNESCO, Luiz Hector Correia de Azevedo.
In aprilie 1961 Mota a revenit la Bucuresti, ca membru al misiunii culturale braziliene condusa de Joao Dantas. Era singurul dintre cei invitati care stia bine limba româna! Conducea la acea vreme, ca director general, Departamentul de educatie si cultura de la Universitatea Federala de Goias. Prietenii români i-au organizat, la 27 aprilie, la Universitate, conferinta „Limba portugheza din sec. XVI“: l-au primit cu deferenta decanul Facultatii de filologie, Al. Balaci, iar intâlnirea cu prestigiosii Al. Graur, Iorgu Iordan, Mihnea Gheorghiu, I. Ghimisan si multi tineri filologi i-au aratat prestigiul dobândit. Seful delegatiei braziliene – Dantas – care conducea ca redactor-sef si „Correio da Manha“ s-a aliat intrutotul opiniilor lui, gazdele abonându-l imediat la revista „Muzica“ si oferindu-i numeroase carti, partituri si discuri muzicale.
In vara lui 1961 la cursurile de la Sinaia a participat Mattoso Camara jr., secretar lingvistic la Muzeul National de Antropologie – Quinta de Boa Vista Rio. Intors in Brazilia, a conferentiat despre impresiile sale la 15 septembrie 1961. Ca profesor la Facultatea de Filozofie din Rio, i-a propus lui Al. Buican schimburi de studenti si de publicatii. Institutul il va alimenta periodic cu discuri, reviste, lucrari de istorie si de literatura, abonându-l la „Revista Româna“ si „România azi“. La fel, i se vor trimite materiale privind organizarea invatamântului superior si problemele sociale ale studentilor. La acea vreme, datorita lui Mota, România avea numerosi prieteni in Brazilia. Printre acestia se numarau: prof. Nilton Vasca da Gama (titular la Filologie romanica, Universitatea Bahia); prof. Wilson Aragao (titular la Filologie si Litere, Universitatea Bahia); prof. Robert Karel Bowles (Universitatea Paraná); prof. Heinrich A.W.Bunse (Universitatea Rio Grande do Sul); asistent Isaac Salum (Universitatea Sao Paolo), prof. Theodore Henrique Maurer (Universitatea Sao Paolo), prof. Armando de Toniolli (prof. latina, Universitatea Sao Paolo); prof. Antonio Silveira Reis (Universitatea San Spirito); prof. Maria Luiza Fernandez Miazzi, prof. Elisa Prestes de Melo  s.a.
Pe durata serviciului sau de la Facultatea de Filozofie, Stiinte si Litere de la Goiás, Mota a colaborat curent la „4o Poder“ („A patra putere“), ziar universitar, unde a inserat numeroase articole privind limba, literatura si istoria românilor. Ziarul in cauza, sub semnatura redactorului-sef Waldomire Santos, a anuntat (in nr.31, an I, 21/22 aprilie 1963, p.12) ca limba româna a fost inclusa pe lista obiectelor facultative la catedra condusa de prestigiosul profesor de latina si limbi romanice, Egidio Turchi, la propunerea lui Mota, „ad honorem“! Drept apreciere fata de asemenea servicii, din tara i s-au trimis discuri Enescu, dictionare, ca si lucrari esentiale pentru invatamânt: „Materiale si cercetari dialectale“ (I); „Contributii la istoria limbii române literare sec. XIX“ (I); „Cronicari munteni“, iar catedra a fost abonata la „România azi“, „Limba româna“, „Contemporanul“, „Gazeta Literara“, „Viata româneasca“, „Artele in RPR“  s.a.
Deja legaturile sale cu grupul de universitari de la Universitatea Sao Paolo se cimentasera. Aici mai multi studenti si profesori românofili, in frunte cu Th. Henrique Maurer – ca si asistentul acestuia, Isaac Nicolau Salum – cerusera studiul limbii române in universitate. Din acea toamna, Mota era mutat la Rio, unde a servit idealurile sale cu acelasi entuziasm si daruire.
La 4 aprilie 1963 sosea la Bucuresti Djaci Magalhaes, consilier juridic guvernamental, care aducea pentru sefii de guverne din tarile socialiste un mesaj al guvernatorului statului Pernambuco in sensul consolidarii relatiilor comerciale si politice cu Brazilia.
Oaspetele – un cunoscut avocat pledant in procesele taranilor si muncitorilor textilisti – desi apartinea latifundiarilor, se afisa ca pro-castrist, prezenta sa semnificând mult pe linia relatiilor diplomatice (reluate din aprilie 1962). I s-a facut un program special, stiindu-se ca „orientarea statului Pernambuco este cu mult mai progresista decât cea a guvernului federal“. A fost dus pe Valea Prahovei, a vizitat Muzeul Satului, ca si Pelesul, Brasovul si Poiana Brasov, iar in câteva seri a fost la spectacole la „Nottara“, la „Ciocârlia“, a urmarit la opera „Rigoletto“ si la opereta „Vaduva vesela“. Insotit de Andrei Benedek, redactor la Sectia de Portugheza din Radiodifuziune, a fost primit la Ministerul Afacerilor Externe unde a prezentat mesajul, iar la 8 aprilie a dat o declaratie pentru radio si „Rumania de Hoy“ .
Interesante par si intâlnirile sale: cu pensionarul Dumitru Dumitriu din Bucuresti, caruia i-a transmis salutarile fiului, Eugen, fost actor la Bucuresti si plecat din 1947 in Brazilia; cu studentii Antonio Carlos Plech (de la Conservator) si Nelson (de la Petrol-Gaze).
Condus si ascultat la Uniunea Ziaristilor, iar la 6 aprilie onorat printr-o masa la restaurantul „Bucuresti – oferita de conducerea IRRCS – , oaspetele a fost atent si riguros antrenat in discutii politice si culturale. Interesul sau pentru organizarea teatrului si culturii de masa confirmau autoritatilor române ideile guvernatorului Miguel Arraes, fondator la Recife a Miscarii de Cultura Populara. La intoarcerea in Brazilia, prin acest mesager s-au transmis oferte de colaborare altor importante autoritati culturale: José de Melo (Prefectura municipala Natal – Rio Grande do Norte); Djalma Maranhao (Maceio-Alogoas); Abelardo Da Hora (Prefectura Recife); Nominando Dinez (secretar cu Educatia la Paraiba); Alexandrino Rocha (Recife); Paulo Cavalcanti (Recife); padre Daniel Lima (Recife) si, evident, guvernatorului Miguel Arraes .
In aceiasi ani, la Bucuresti s-a jucat „Vulpea si strugurii“ de Figuerrido Guilerme, dramaturg ce ne-a vizitat, de asemenea, tara, iar compozitoarea, critic muzical si profesor la Conservatorul din Rio, Anna Maria P. De Moura a promovat in tara sa, iar prin repertoriul ei – in lume – lucrari valoroase ale muzicienilor români si brazilieni, sonata sa pentru pian fiind cântata si in România.
La difuzarea si cunoasterea culturii române in Brazilia un rol deosebit l-au jucat materialele de promovare (discuri, partituri muzicale, artizanat, carti si albume) si revista „România azi“. Aceasta din urma era apreciata drept „tot ce-i mai bun posibil, caci gasesc ca este bine facuta, atât prin continut cât si prin forma“, fiind „o revista frumoasa, onesta, cu fotografii frumoase si articole frumoase scrise de oameni constienti de sarcinile lor fata de tara natala“ . Aprecierile de mai sus veneau din partea unui intelectual rasat, Jose Lauro Magalhaes, care era tinut la curent cu realitatile românesti inca din 1953!

NOTE:
1. In programul vizitei, anuntat in „Scânteia“ (nr. 2262/2.II si nr. 2263/3.II.1952) figureaza invitatii la Opera (spectacolul Ana Lugojana – 1.II.); concert dirijat de Alfred Alexandrescu – 3.II.; spectacol de teatru „O noapte furtunoasa“ – 4.II.; recital sonete – 6.II., centenar Caragiale – 4.II. si 9.II., vizite la Uniunea Compozitorilor si Comitetul Festivalului „George Enescu“, vizite la muzeele din Bucuresti, Brasov, Doftana si Peles, la Muzeul Luptei Revolutionare a Poporului Român, la Institutul de Folclor si in cartierul Ferentari, dar si recitalurile de la Brasov (11.II.), Cluj (13.II.), Ateneul Român (21.II.).
2. Cf. scrisoare, Dohis, 2.IV.1951, Arhivele Nationale Istorice Centrale, ANIC, fond IRRCS, dosar II/124, f. 231.
3. Cf. scrisoare, Rio, 13.IX.1954 catre M. Macovei, (ANIC), fond IRRCS, II/124, f. 189.
4. Cf. scrisoare Hotel Savoy, Paris, 21.V.1952, idem, f. 193-194.
5. Cf. scrisoare, Rio, 4.VI.1957, idem, II/124, f. 26-26v. Evident, invitatia era onorata de partea româna, incluzand si bilete de drum par avion.
6. Cf. scrisoare, Rio, 10.VIII.1956, idem, f. 36. Si pentru aceasta calatorie, biletele de drum au fost incluse in cheltuielile asigurate de IRRCS.
7. „Contemporanul“, 22.XI.1957. La acel moment, Amado definitiva romanul sau „Evenimentele de pe bulevardul Branca.“
8. Cf. scrisoare, Rio, octombrie 1957, idem, f. 21.
9. Cf. ANIC, fond IRRCS, II/126, f. 56-57.
10. Vezi informarea din 9.VII.1956, idem, f. 59.
11. Ibidem.
12. Cf. scrisoarea din Bahia, adresata IRRCS si ajunsa aici la 11.III.1957, idem, f. 53.
13. Cf. raport de insotire facut de Enrico Elmasi, 19.II.1958, idem, II/124, f. 92.
14. Sunt cele spuse lui Octavian Livezeanu, reproduse de insotitor, idem, f. 91.
15. Ibidem, f. 91, 95. Pe cand la Sao Paolo, inca din 1943 muzeul a deschis o sala Picasso, iar in fiecare an un salon de pictura contemporana.
16. Cf. informarea lui Enrico Elmasi, 21.IV.1958, f. 89.
17. Cf. scrisoare, 1.IV.1958, idem, f. 77.
18. ANIC, fond IRRCS, dosar 128 Brazilia, f. 167. In reciprocitate, Mota expedia la 3.XII.1958 la Bucuresti lucrari de literatura braziliana, despre folclorul negru, „Antologia folclorului brazilian“, Avila de prata (Edmundo Munez); primise atunci „Mic dictionar ortografic, Dictionarul ortoepic, Indreptar de punctuatie“.
19. Cf. scrisoare 17.I.1959, Rio, idem, f. 156-157.
20. Ibidem. Interesul pentru limba româna l-a facut sa-si cumpere „Stude sur la rhotacisme en Roumanie“ (Paris, 1924), „Récherches sur la phonetique du roumain au XVI siècle“ (Paris, 1926), iar din tara tocmai primise „Mélanges de linguistique et de philologie“ (Bucuresti, 1947). Scrisoarea adresata acad. Rosetti, in româna, arata si alte lucrari pe care si le dorea.
21. In scrisoare Mota catre IRRCS, Rio, 13.VII.1959, idem, f. 141-145.
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Ibidem, f. 145
25. Odata cu alte expeditii identice pentru Casa de Cultura Ecuadoriana (Ecuador), The Caribbean Women´s National Assembly – San Fernando – Trinidad, prin adresa IRRCS nr. 1420/4.IV.1959, idem, f. 158.
26. In scrisoarea IRRCS catre Mota, nr. 2751/6.VIII.1959, idem, f. 132. O editie bibliofila Eminescu (1958), ingrijita de Perpessicius ii era, totodata, promisa.
Cf. scrisoare IRRCS nr. 3777/14.IX.1959, idem, f. 126.
28. Cf. scrisoare, Rio, 20.III.1961, idem, f. 68.
29. Ibidem, f.69.
30. Ibidem, f. 72-73.
31. Ibidem, f. 74.
32. Cf. scrisoare, Rio, 4.X.1960, idem, f. 105.
33. Cf. adresa IRRCS nr. 3506/8.XII.1960, idem, f. 80.
34. Cf. scrisoare din 20.III.1961, idem, f. 53. Prestigiul festivalului de la Bucuresti a adus, la cea de-a doua editie, in randul personalitatilor participante pe Paul Roberson, Elizabeth Schwartzkopf, Leonid Cogan, Nadia Boulanger, Pavel Serebeakov s.a.
35. Vezi detalii in idem, dosar II/126, f. 6, 19, 25, 33, 36.
36. Cf. scrisoare in româna adresata de Mota ministrului României in Brazilia, Gh. Ploiesteanu, la 19.IV.1962, recomandând acesti confrati ca interesati de cultura româna, romanisti recunoscuti, si cerând raspuns tot in limba româna! Idem, f. 27-29.
37. Cf. referat IRRCS, f. 25-25 v.
38. Cf. informare, 16.III.1969, loc. cit., dosar II/126, f. 83.
39. Cf raport, idem, f. 95-95v., 96.
40. Diurna de 130 lei/zi si autoturismul „Volga“ pus la dispozitia sa, cazarea la „Athenée Palace“ suportata de institut, arata atentie si confera importanta oaspetelui.
41. O nota de convorbire detaliata era transmisa de IRRCS la 13.IV.1963 Sectiei Relatii Internationale a PMR si MAE.
42. Cf. scrisoare, Sao Paolo, 12.IX.1959, idem, f. 177.

Un comentariu pentru “Simpatii românesti in Brazilia”

  1. martie 14, 2010 la 5:28 pm

    Buna ziua,
    am citit articolul fiindca ma intereseaza pictorul si graficianul Hans Hermann. Ma adresez autorului: In text se aminteste de vizita a doi artisti plastici, Roberto De Lamonica si Ottavio F. Aranjo la atelierul graficianului Hans Hermann din BRASOV. Stiu sigur, ca H.Hermann a avut atelier in Sibiu, fiind doar nascut la Brasov. Este cumva vorba despre un alt artist cu acelasi nume sau e o simpla eroare ( de tiparire)? Daca cumva aveti documente despre Hans Hermann, va rog sa ma contactati pe e-mail.
    Multumesc
    Ch. Manta-Klemens

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper