Sihastrul Salinger si mostenirea sa literara

Un articol de CATALIN STURZA

Moartea prozatorului american J.D. Salinger a fost anuntata de mare parte a presei anglo-saxone cu titluri de felul: „Sihastrul literar J.D. Salinger moare la 91 de ani“ sau „Romancierul-pustnic J.D. Salinger moare la vârsta de 91 de ani“ sau „J.D. Salinger, autorul autoizolat al romanului «De veghe in lanul de secara», moare la 91 de ani“.

Doua lucruri l-au facut, asadar, faimos pe Salinger: publicarea, in 1951, pe când avea 32 de ani, a romanului „De veghe in lanul de secara“, si cei peste 50 de ani de izolare, atât din punct de vedere al relatiei cu mass-media – ultimul sau interviu a fost acordat in 1980 – cât si in ceea ce priveste publicarea unor noi opere literare. Ultima lucrare pe care Salinger a publicat-o a fost o nuvela aparuta in „The New Yorker“ in 1965, insa prozatorul a afirmat mereu ca, daca nu isi mai publica literatura, asta nu inseamna ca el a si renuntat la scris.

Charles McGrath citeaza, intr-un articol din „The New York Times“, una dintre putinele declaratii facute de Salinger presei in ultimii 40 de ani. Scriitorul i-a spus, in 1974, unui reporter de la „The Times“: „E o pace minunata in a nu publica. E pace. E liniste. A publica reprezinta o invadare ingrozitoare a intimitatii mele. Imi place sa scriu. Iubesc scrisul. Dar scriu doar pentru mine si pentru propria mea placere“.

„Fie ca e un ecran de fum ce acopera un blocaj al scrisului, fie ca e expresia ultima a alienarii ce-l defineste pe cel mai faimos protagonist al sau, Holden Caulfield, tacerea incapatânata a lui Salinger nu a facut decât sa creasca numarul celor ce-l venereaza. A ramas o enigma pâna la moarte“, scrie Elaine Woo, in „Los Angeles Times“.

„Poate ca nici un scriitor cu atât de putine opere cunoscute a generat un interes in rândul publicului larg si al criticilor precum Salinger“, adauga Woo. Tacerea sa a provocat o gama variata de reactii din partea criticilor literari, „unii au caracterizat-o drept o forma de lasitate si altii drept o strategie vicleana care, in ciuda intentiilor aparente, a ajutat la conservarea statutului mitic al scriitorului in cultura americana“. Totusi, altii au interpretat retragerea „drept o pozitie spirituala asumata a unui om cufundat in religii orientale, in special in budismul zen si in filosofia hindusa vedantica“.

Tom Leonard povesteste pentru „The Telegraph“ cum a incercat, cu un an in urma, sa-l viziteze pe scriitor in satul New Hampshire, unde acesta s-a retras de mai bine de o jumatate de veac. Nu a reusit sa-l vada, fiind intâmpinat de cea de-a treia nevasta a lui Salinger, insa a aflat niste lucruri interesante de la sateni. Regula de aur pentru cei ce doreau sa stea de vorba cu Salinger in rarele ocazii când acesta iesea in sat era sa nu dea vreun semn ca ar avea idee despre celebritatea scriitorului.

Salinger nu a fugit doar de faima si de consecintele acesteia, el a facut tot posibilul ca scrierile sale sa nu fie publicate sau pastisate de nimeni. „Tot mai mult, imaginea sa publica a inceput sa fie formata din procese impotriva celor ce-i publicau, fara aprobare, operele timpurii si scrisorile inedite. Dupa ce dl Salinger a deschis un proces, un judecator federal i-a interzis, anul trecut, unui scriitor suedez sa publice o continuare a romanului «De veghe in lanul de secara»“, scrie Stephen Miller in „The Wall Street Journal“. Miller mai arata ca moartea scriitorului va stârni, probabil, un nou interes pentru a-i aduce opera pe marele ecran, o idee careia Salinger i s-a opus de-a lungul vietii.

Ziarul „The Times“ noteaza ca, in anii ’50, protagonistul lui Salinger, Holden Caulfield, „a devenit instantaneu un simbol al alienarii adolescentine in America si influenta sa s-a raspândit rapid dincolo de Atlantic“. Romanul s-a vândut, de-a lungul timpului, cu o medie de 250 de mii de exemplare pe an doar in Statele Unite ale Americii, iar in intreaga lume vânzarile se ridica, se pare, la 65 de milioane de exemplare pe an.

In sfârsit, scriitorul Stephen King se intreaba, intr-un articol pentru „Entertainment Weekly“, daca Salinger a lasat sau nu o opera nepublicata in spate. „Moartea lui Salinger ar putea da raspunsul unei intrebari care de aproape jumatate de secol bântuie cititorii, scriitorii si criticii – ce comoara de lucrari nepublicate ar fi putut lasa acesta in urma? Multe? Câteva? Nimic? Salinger a murit, dar, daca avem noroc, el ar mai putea avea ceva de spus“, scrie King.

Un comentariu pentru “Sihastrul Salinger si mostenirea sa literara”

  1. noiembrie 17, 2012 la 7:46 pm

    Well, you know a bit about my take on Salinger Two further pitnos.I read Catcher in the Rye several times in high school and college often as part of a lit course. What do I remember of it? The name Holden Caulfield, and that the cover was red. There was absolutely nothing memorable about it I remember being mightily disappointed, and wondering what the fuss was about.As for Salinger himself, there’s no question those who were able to penetrate the defenses of his reclusive nature were loathe to criticize and thus lose access.One of My Little Rules for Living is Be careful who you listen to, because their voices will influence your own.If we listen to hatred, we are more likely to speak in a hateful way. If we continually hear cynicism and negativity from those around us, we are more like to become cynical and pessimistic ourselves. If we listen only to Homer Simpson we’ll speak in one sort of voice. If we listen only to Shakespeare, we’ll speak in another. The point isn’t that we should choose to listen to this voice or that, but we do need to be attentive to the quality of the voices around us and we need to make wise choices in order to nurture and protect our own true voice.Salinger’s voice always seemed to me to have an edge of pettiness, envy and dismissiveness, so his was one voice I chose not to listen to. I don’t think I’m any worse for it.And by the way that reference to the Maytag salesman who quoted Ruskin, and Salinger’s conviction that it wasn’t part of the schtick? It was. Trust me on that one I grew up in Newton, Iowa, and my dad worked his whole life for Maytag. I went to the Maytag park, swam in the Maytag pool, won the baby contest at the Maytag Family Picnic when I was 2 and went to college on a Maytag scholarship. Where quality counts, price doesn’t may have been Ruskin, but it was pure Maytag merchandising, too

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper