Sare si piper

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Tragic si comic, aceasta e marja in care balanseaza spectacolele de valoare de cand lumea, fara a se mula cert pe unul dintre genuri. „Elling” de la Teatrul de Comedie e o comedie excelenta? Un desen realist al relatiilor interumane din zilele noastre? O drama care-ti face stomacul ghem de compasiune? Mergeti si vedeti aceasta montare, caci nu trebuie ratata.

 

Recenta premiera in regia lui Vlad Massaci pleaca de la romanul „Frati de sange” de Ingvar Amborsen, dramatizat de Axel Hellstenius si Petter Naess. Piesa a avut premiera mondiala in 1999 la Oslo iar succesul repurtat a determinat producerea in 2001 a filmului omonim, nominalizat la Oscar pentru cea mai buna productie straina. Filmul a castigat alte treisprezece premii, plus trei nominalizari la festivaluri internationale.  

            Ceea ce-l face usor de prizat e aspectul de poveste, cu toate ingredientele reusitei: initierea, formarea si adaptarea la cotidian. Doar ca personajele nu sunt copii, ci oameni adulti iar intamplarile sunt din viata de zi cu zi. Cei doi protagonisti, Elling si Kjell Bjarne, incearca sa-si depaseasca lent limitele, deschizandu-se incetisor catre prietenie, ajutor mutual, respect pentru viata. De aici caldura implicita a spectacolului.

Povestea e ingenios creata: celor doi prieteni sedimentati de sejurul comun la un azil psihiatric, societatea le ofera sansa integrarii acordandu-le o locuinta modesta (amuzant identica cu cea de la ospiciu, cum se vede in primul flashback video), bani, plus asistent social care sa-i indrume. Barbatii se afla la limita de jos a evolutiei sociale si afective. Autisti si introvertiti in grade diferite, mustesc de groaza in fata lumii exterioare si interioare. Ambii au un anumit soi de retard care le amplifica trairile fundamentale, spaima de necunoscut, de a nu fi raniti, si, in cazul lui Elling, nevoia de a-si ticlui o imagine incurajatoare despre sine. Solidaritatea lor creste din doua frici innodate si tacit recunoscute. Fiecare simte instinctiv efectele demolatoare ale turbulentelor celuilalt. Fiecare vrea sa-si protejeze prietenul de accese de groaza.

Sa recunoastem ca inofensivii autisti sunt caligrafiati dupa imaginea relatiilor din lumea noastra. Terifiati de invaziunile care le pot darama fragila balanta interioara, de agresivitatea reala sau presupusa a semenilor (si inca nu traiesc in Romania!), celor doi le e teama sa iasa din carapacea securizanta a casei. Interactiunea, cat de firava, cu Celalalt, ascunde riscuri grave. Singurul care garanteaza caldura si siguranta e partenerul de apartament. Fiecare Celalalt, prezenta fizica de aproape sau departe (de la telefon, de exemplu), se constituie intr-o permanenta sursa de distrugere a intimitatii si echilibrului greu castigat si extrem de casant. Atingerea, chiar si de umbrele celorlalti, se dovedeste destabilizatoare (cum subtil sugereaza proiectiile video ale lui Andu Dumitrescu). Vocile, zgomotele altora, atacul olfactiv, totul e pasibil sa ameninte fortaretele indelung muncite cu care Elling (sau oricare dintre noi, lasat fara acoperire in lume) se baricadeaza pe interior. Sunetele straine il bulverseaza, taraitul telefonului tasneste in creierul lui ca o trambita apocaliptica.

            Dar nu va speriati, nota spectacolului nu e deloc grava. Nimic exagerat in miscarea celor doi autisti. Lucrurile vireaza adesea inspre comic, tratate ironic si autoironic. Rezultatul? Suta la suta umor de calitate. S-ar putea spune ca regizorul Vlad Massaci si-a gasit un text pe masura subtilitatii si a finetei cu care stie sa construiasca, atat de delicat si natural, personaje si relatii. Mesajele regiei stau sub semnul sugestiei si al detaliilor discrete. Un exemplu: bagajul lasat de Elling pe pat, la intrarea in casa, ramane pana la sfarsit in aceeasi pozitie – proba a inadaptarii unui musafir-interpret al realitatii ce nu reuseste sa se mixeze cu ea.

In rest, Vlad Massaci construieste o retea continua a umorului sustinut prin situatii si reactiile exagerate ale celor doi care, desi adulti, n-au bruma de uzanta sociala. Cand Kjell se indragosteste de vecina de sus, gravida avansata, nu se pricepe s-o invite la masa; cand in sfarsit reuseste si aceasta apare, nu face altceva decat sa se holbeze. Cand ea incearca o conversatie banala pe teme politice acuzandu-i pe socialisti, Elling are un adevarat acces de furie. Iesitul din casa pentru un snitel cu cartofi prajiti devine o intreaga odisee. Groaza de a raspunde la telefonul de control al asistentului social, impartirea responsabilitatilor casnice se transforma pe loc in momente comice. Strasnic de amuzante sunt si primele incercari de aparitie in public ale lui Elling, care isi ascunde poeziile in produsele din supermarket. Autorul va debuta in presa cand un cumparator intrigat de biscuitii cu… poezie, ii trimite la ziar. Momentul e in aceeasi masura amuzant si emotionant, mai cu seama ca Elling va prefera sa ramana incognito: poetul misterios.

            Umorul vine si din mixajul bizar dintre doua firi atat de diferite, tipuri umane esentiale: poet si mestesugar. Punand fortarete de panica intre sine si lumea inconjuratoare, Elling traieste in coconul lui de proiectii. Are oroare de conflicte, e diplomat, se fereste de ostilitati deschise. Asistentul social il terifiaza. Singura legatura fara pericole, plina de caldura si siguranta, fusese cea cu mama care  cultivase respect protector fata de „ideologul” familiei compuse din ei doi. Ii intelesese nevoia de izolare si incordarea in fata lumii. Dar ea moare si lui Elling ii e frica sa sune dupa ajutor pana cand o  descopera vecinii. Nevoia baiatului de a-si seduce aproapele nu se opreste insa. In sanatoriu, moneda de schimb pentru a-si gestiona relatia cu lumea, recte cu prietenul sau, e fictiunea inofensiva: nu ca sa-l insele, ci o data ca sa-si castige statutul, apoi ca sa-i faca placere, fabuland pe marginea propriei experiente cu femeile. El se decompenseaza, prietenul devine dependent de poveste.

            Elling e tipul intelectual, rational, analitic, sensibil si vulnerabil in aceeasi masura. Kjell, de conditie intelectuala modesta, dar indemanatic, e un retardat emotional, crescut de o mama vesnic beata. Va ramane copilul care se exprima din senin, fara legatura cu subiectul, sincer si necenzurat. Ii plac povestile si se indragosteste pe data. Putin mai curajos decat Elling, va accepta mai usor sa iasa la cumparaturi. Complementaritatea evidenta a celor doi marcheaza adesea inceputul situatiilor comice: de exemplu, momentul in care pun nume celor doi pestisori (Sare si Piper). Pe cand Kjell, spontan, alege imediat, in cazul lui Elling (cu dese aparteuri explicative, ca niste bule de benzi desenate), e nevoie de un intreg proces pana sa exteriorizeze o reactie. Dar cand Kjell se indragosteste de vecina de sus, obisnuinta poetului de a-si astupa reactiile si posesivitatea se va dovedi de folos.

            Sa joci pe firul subtire dintre anxietate, tulburare mentala, si comic fara a cadea in pacatul derizoriului e extrem de greu. Pentru cine l-a urmarit pe Marius Florea Vizante de-a lungul carierei scenice, fermecatoarea sa evolutie din „Elling” nu va fi o surpriza. Actorul se mentine la nivelul performantelor din „Gandirea” (spectacol din studentie) sau „American Buffalo”. Extraordinara sa capacitate de a stabili complicitatea discreta, perfect neostentativa cu publicul, il capteaza pe acesta, pe nesimtite, in autoironia personajului. Spectatorii il adopta pe actorul cu statura pirpirie, ochelari si aer solemn de savant introvertit, intr-o clipita, caci Vizante e unul dintre putinii care reusesc sa starneasca empatia dintr-o suflare.

            Pe Sandu Pop il veti vedea in probabil cel mai reusit rol al carierei sale scenice de pana acum, la ani-distanta fata de evolutiile anterioare. Personajului sau cu minte simpla actorul ii confera o doza de tragic imprumutata parca de la retardatul faulknerian din „Zgomotul si furia”. Libidoul ii incetoseaza perspectiva si asa neclara asupra realitatii. Marea performanta a actorului consta in a infuza naturalete in greutatea personajului de a depasi nivelul concret al existentei si in incetineala cu care Kjell proceseaza fiecare informatie venita din exterior. In asistentul social, Șerban Georgevici are o aparitie echilibrata, la granita dintre protectie si autoritate fata de cei doi lunatici iar Mihaela Macelaru construieste o femeie slabuta de minte, dar cu bun-simt.

            Scenografia lui Andu Dumitrescu e, ca totdeauna, simpla si functionala. Camera celor doi se roteste pentru a deveni fundal (ca si in „Shape of Things”) al proiectiilor din lumea exterioara mustind de fast food. Aburul care iese video din tigaie are o tusa ironica, insa senzatiile proiectate pot deveni pregnante ori de cate ori atmosfera o cere, ca in umbrele de pe scari menite sa intareasca disconfortul celor doi autisti. 

            „Elling” se numara printre cele mai bune spectacole ale scenei bucurestene de la ora actuala. Merita vazut si revazut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper