Salon deschis (III)

Un articol de Daniel Cristea-Enache

Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p.

Pentru Vica Delca, sâmbata aceasta friguroasa in care a pornit de-acasa pentru a-si „incasa“ cei cincizeci de lei ai ei este o zi a tuturor ghinioanelor, o dimineata pierduta pe drum si transformata in prânz. Când Ivona, „zbanghia“, in fine apare si invitatia facuta bietei vizitatoare aflate in curte nu mai poate fi ocolita, prânzul se va prelungi intr-o dupa-amiaza ceva mai placuta, petrecuta la discutii si cafea…

Daca preocupatiunea mintala a Vicai este legata in exclusivitate de banutii cuveniti (si, in mai multe aparteuri comice, o ascultam pe energica pensionara cum o suduie pe Ivona, care pare sa ocoleasca subiectul), gazda e stresata din doua motive. Mai intâi de aceasta vizita, asteptata asa, cândva, dar nu tocmai acum; si apoi, de intârzierea dragului de Niki. Nu ca el ar fi un model de punctualitate si seriozitate conjugala; dar in aceasta sâmbata anume, dupa ce vor lua masa si se vor odihni, sotii Scarlat vor merge seara la biserica Boteanu, la cununia religioasa a lui Tutu.
Cine e Tutu e mai putin important in acest cadru burghez aparent linistit, in fapt tensionat printr-o dubla asteptare: a Vicai, care isi doreste renta-pomana, si a Ivonei, care-si asteapta barbatul. Fapt e ca Tutu si Clementa Vrabiescu (soacra mare) sunt din lumea lor, lumea buna, amestecata silnic cu mitocanii vremurilor noi, dar care stie, oricând si oriunde, sa-si arate si sa-si impuna eticheta. O intârziere la cununie, din orisice motiv, ar fi o impardonabila gafa de eticheta.
Timpul ce se scurge va curge diferit pentru cele doua femei, musafira nepoftita si gazda de nevoie. Dar situatia aceasta la inceput stânjenitoare se va relaxa simtitor atunci când Ivona, tot din motive de eticheta, va intra cu adevarat in rolul de amfitrioana. Sâcâietoarea Vica e obisnuita sa ceara si sa primeasca. „Io sunt cosu de gunoi“, face ea, cu umor gros. In ce o priveste, Ivona n-ar trebui sa uite ca specialitatea sa este sa dea, sa ofere, si inca intr-un mod cât mai elegant. Astfel se vede emblema de noblete. A face fata situatiei (sa-ti astepti sotul ce intârzie ingrijorator sa vina acasa; si sa faci conversatie, in tot acest rastimp, cu o batrâna de râsu’– plânsu’) este, tot mai vizibil, pe gustul retro al Ivonei.
Dialogul lor sinuos, ritmat de amintiri personale si de confesiuni directe, intrerupt de mici intâmplari casnice si reluat cu tot mai mare insufletire de catre cele doua femei, se va inscrie in aceasta structura preponderent dramatica prin care autoarea isi construieste romanul si personajele. Esenta acestora se coaguleaza nu atât prin traversarea unor episoade modelatoare, a unor experiente forte ce verifica si deseneaza temperamentul plus caracterul personal, cât prin monologul interior si dialogul „exterior“ pe marginea celor traite. In prezentul initial al sâmbetei de iarna, nu asistam la nici un eveniment notabil, la nici un gest mai spectaculos intreprins de vreun „erou“ romanesc. Timpul specific al actiunii, trepidant si structurat de actiunea insasi, a fost substituit printr-un timp conversational, lent, lenes, suprasaturat de subiectivitatile interlocutorilor, subimpartit pâna la pulverizare intr-o infinitate de momente interioare. Nimic relevant, important, hotarâtor epic nu se intâmpla acum si aici. Dar in casa veche de-un secol, cu boazeria troznind, a familiei Scarlat (anterior, a familiei Ioaniu; si mai inainte, a familiei Mironescu), dupa dimineata deja pierduta si in dupa-amiaza astfel umpluta, vor incapea vietile atât de pline ale personajelor noastre; si diferitele epoci istorice pe care ele le-au traversat.
Oferind romanului sau aceasta structura dramatica, Gabriela Adamesteanu a corectat implicit efectul de teatralitate, de exterioritate declamatorie intâlnit in majoritatea pieselor (si care ajunsese sa-l deprime pe Camil Petrescu). La fel de importante ca lucrurile spuse cu voce tare sunt cele gândite ori simtite, dar nespuse. O replica sau alta au nu doar rolul de a sustine dialogul si, prin aceasta, scena. Ele exprima sau, dimpotriva, ascund opiniile si reflectiile vorbitorului, sentimentele lui reale. Cititorul aude replicile, le vede paginate, dar, mai mult decât in teatrul sonor, dincolo de ele mai e ceva. Insasi interioritatea profunda a personajului, aici devoalata, aici umbrita, intotdeauna consistenta.
De aceea, a interpreta „Dimineata pierduta“ exclusiv prin grila „mahalagismului“ Vicai Delca e cea mai facila si mai inadecvata judecata critica facuta romanului. Cartea avanseaza si creste dinspre suculenta sau „nobletea“ replicilor date de personaje (marcându-le imediat, social, categoria, clasa) inspre lumea si substanta lor interioara. Aceasta din urma poate fi aproximata prin coordonatele si particularitatile clasice ale unui caracter (naiva Ivona, razbatatoarea Vica, secatura simpatica Niki, idealistul descumpanit Mironescu). Insa lumea interioara, intr-un sens mai adânc si, de asemenea, mai larg, inseamna practic tot ceea ce a trait un personaj, tot ceea ce a facut, a crezut, a vazut, a simtit, a tinut minte; tot ceea ce i-a intersectat si i-a impregnat eul constiintei. De la replicile Ivonei, nu vom intârzia sa ajungem la conturul ei launtric; iar in acesta, ii vom descoperi cu usurinta viata de pâna acum, „depozitata“ si revizitata. Iata doua decupaje. Intâi, felul cum o primeste Ivona pe vizitatoarea neanuntata nu se suprapune deloc cu felul in care o priveste. Politetea acopera calificative usturatoare: „E-a nu stiu câta oara când ii face aceeasi figura: când o asteapta, nu vine, si când e mai ampresata si mai aglomerata, atunci se trezeste cu ea ca-i suna la usa. Si suna, si suna, si sta cum a stat si azi… E de-o viclenie!… Sunt, oamenii astia simpli, de-o viclenie si-asa isi cunosc interesul!… Si au un tupeu! O insolenta! Parca ei nu simt ca a venit vremea lor?! Unde te duci, in toate locurile, numai mitocani… Iar oamenii de conditie devin din ce in ce mai putini: zilnic mai auzi de o boala, de o moarte, fara sa-i mai numaram pe cei ce au plecat dincolo…“ (p. 98). Dar brusc, chiar pe pagina urmatoare, adusa in memoria afectiva de un cartonas alb-galbui iesit dintr-un album din piele grenat cazut pe jos (nervi, din nou: „Fir-ar sa fie de baba, ca numai de la ea s-au tras toate relele astazi…“), o amintire de când era fetita se instaleaza si se supracontureaza in prezentul ghinionist. In curând se va face ora douasprezece, insa pâna atunci, boala si moartea lui Papa, iubirea Ivonei pentru el, deplina neintelegere a fetei de catre mama si atmosfera de belle époque in care aceste pliuri ale trecutei vieti de familie se desfac, toate intra in desfasurarea romanului prin plonjonul interior, proustian, al acestui personaj a carui perspectiva conteaza. „–Yvoonne! se auzise de jos vocea lui Muti. Probabil era lânga casa scarii. – Yvoonne! coboara odata! Ia, Mario, cutiile cu palarii, c-ai sa le uiti, du-le la automobil si vezi sa le tii drept, sa nu li se strice penele… Si pe urma urca sus si vezi de ce intârzie… N-ar fi fost nevoie sa trimita pe nimeni dupa ea. Era gata pregatita, auzise motorul automobilului sub ferestre, auzise vocea lui tante Margot: – N-are rost, ma chère, suntem si asa intârziati, dar stii tabieturile lui Alexandru… Auzise tot, insa nu era sa strige: «Da!» in gura mare. Nici sa iasa val-vârtej din camera lui de bolnav si sa alerge pe scara. Statea rezemata de usa intredeschisa, privindu-l cum se ridica anevoie dintre perne, cum incearca sa zâmbeasca si doar isi schimonoseste fata, nefiresc de galbuie. Se uita din usa la el cum isi coboara din pat picioarele care ii tremura (niste picioare slabe si lungi, foarte albe, lipsite de par). Cum bâjbâie la intâmplare dupa papuci, pentru ca nu vrea sa-si iroseasca putinele puteri aplecându-se. Cum se apropie incet de ea, cu spatele curbat sub halatul de casa, asezat strâmb pe umeri; se apropie incet, cu pasii târsiti, impiedicându-se in poalele lungi ale camasii de noapte. Tinându-se de mobile, respirând suierat, si fata, nefiresc de galbena, incercând sa-i zâmbeasca, si parul carunt, moale si rar, umezit de efort si lipit de teasta. El era, si totusi nu-i mai venise sa-i sara de gât: statea lipita de usa, strângând in palma mânerul complicat, aurit al clantei; nu-i venea nici sa-l sarute, de luni de zile, Muti ii interzisese s-o faca, si iata ca simtea si ea o ciudata strângere de inima la gândul ca el se apropie. O ciudata strângere de inima, o teama usoara si chiar o nepermisa, o rusinoasa sila, la gândul ca el s-ar putea s-o atinga: – Drum bun… ii suierase insa el, oprindu-se pe neasteptate in loc. Ca si când si-ar fi dat brusc seama ca nu mai are putere sa ajunga pâna la usa. – Au revoir, Papa, spusese, si vocea soptita si-o auzise stridenta, nefiresc de tare si grabita.“ (pp. 101-102).
Scena, remarcata si de Valeriu Cristea, este intr-adevar a masterpiece, de o acuitate si o expresivitate comportamentala remarcabile. Dar, pe lânga forta prozastica a Gabrielei Adamesteanu, sa observam modalitatea epica sensibil diferita in care Ivona – fata de Vica – este conturata. Vica Delca are structura de om simplu, care a vazut multe la viata lui si a trecut prin ele fara sa-si schimbe câtusi de putin valorile, limbajul si filozofia. Tot ce i s-a intâmplat si i se mai intâmpla se cuprinde in explicatiile ei general-valabile, in aceeasi interpretare sanatoasa, fara dubii si complicatii: „Pe unde am fost, m-am inteles, toti ma iubea si ma aprecia…“, respectiv „el/ ea stie ce-a facut“. Altfel spus, Vica Delca stie bine ce vrea si vrea numai ce stie bine. Viata e oricum suficient de complicata pentru a o mai complica si noi. Vorbele oamenilor si lucrurile printre care ei se misca trebuie aduse la un numitor comun, la ceea ce ma intereseaza pe mine in legatura cu ele.
Evident, Vica nu speculeaza astfel, nu are acest tip de reflectii si reflexivitati. Ea a mers instinctiv in directia aceasta si, daca a avut grija de toti fratii ei si apoi a rezistat „patrujnoua de ani“ alaturi de „lighioana batrâna“ de barbat, rezulta ca directia a fost buna. La antipod, Ivona Scarlat, nascuta Mironescu, e o intelectuala fina si bovarica, o femeie de conditie a carei componenta pragmatica pare inexistenta. Ivona, fosta Yvonne (asa cum biata Margo din anii ’50 fusese dezinvolta si fericita Margot, inainte de al doilea razboi, iar Sofia, sora ei mai mare, fusese Sophie) are insa o scara cu valori mediate de reprezentarea de clasa pe care le-o da. Daca pragmatismul taranesc al Vicai este sa obtina in avans cu o saptamâna banii fixati odata la doua luni, pentru memoria Sofiei,  pragmatica Ivonei consta in a oferi acesti bani – in orice conditii – pentru a-si sublinia generozitatea, solidaritatea, sentimentele frumoase, calitatile morale: intr-un cuvânt, nobletea. Pâna la urma, acesta este motivul real pentru care cele doua femei continua sa stea de vorba si sa depene amintiri intr-un fantasmagoric salon deschis, pe vremuri frecventat de atâta lume buna. Desi in regimul comunist nu mai exista o alta clasa decât cea, conducatoare, a proletariatului, Ivona si Vica ramân fidele vechilor roluri, pe care le interpreteaza cu dedicatie si cu aceeasi convingere interioara. O vedeti pe Ivona Scarlat, fosta Yvonne Mironescu, venind cu tramvaiul intr-o vizita alternativa in „Casa“ Delca de la mahala? Eu nu. Sau daca totusi accept ca ar putea veni, sa ingrijeasca de pilda o femeie simpla si bolnava parasita de toti, ar fi tocmai pe acel aliniament al generozitatii boieresti pe care evolua, la vremea ei, si Sophie, alinând monden si gratios mutilatii de razboi…
Fiecare personaj feminin are prin urmare nevoie de intâlnirea si conversatia cu celalalt. Vica isi reconfirma principiul superlativ al existentei (daca toti o apreciaza, nu inseamna ca are toate calitatile necesare si, in plus, stiinta de a si le face remarcate?) si mai iese, prin tratatia si confesiunile Ivonei, din monotonia mizera a vietii ei propriu-zise. Iar Ivona, iata, continua sa fie cautata, aglomerata si ambarasata, pierde timp atât de pretios cu o vizitatoare neanuntata si cam neobrazata. Dar ce placut, in fond, se reliefeaza conduita ei perfecta intr-o astfel de situatie imposibila! Cât de greu mai gasesti astazi oameni de o anumita conditie, care sa stie sa se poarte si care sa nu renunte la maniere pentru nimic in lume! Ce important este sa-ti tii rangul când, in jur, toate cele bune, toate cele frumoase s-au destramat si s-au degradat! Are dreptate dragul de Niki (pe care Muti nu voia, pur si simplu nu voia sa-l inteleaga) când ii ia in derâdere generozitatea si o tachineaza spunându-i „Tu te laisses faire“. „Niki, cu simtul lui practic, Niki, care intelege atât de bine realitatea“, spre deosebire de ea, „emotiva si idealista cum e“… Intârzie acum Niki, da, dar nu l-a inteles ea intotdeauna, cu micile lui flirturi de la care s-a intors cu o usoara, reconfortanta pentru sotie vinovatie? N-a procedat ea mereu comme il faut, ca o femeie de lume ce este?
Cu cât Ivona se simte mai ampresata de factorii exteriori, intre care se include si silueta corpolenta a Vicai, cu atât femeia fina se va simti mai bine, remontata interior: pentru ca imaginea de sine se mentine cu dificultati si sacrificii caracterizante. Suferinta mai profunda nu este exclusa, sentimentele puternice apar si ele: dar totul se inveleste intr-un ceremonial autoanalitic si reflexiv, intr-o continua disecare a propriei fiinte sociale. Ivonei ii fuge adesea privirea spre oglinda, desi chipul pe care il vede acolo nu o multumeste; si se refugiaza frecvent intr-un trecut populat si compartimentat cu totul altfel decât prezentul sordid. Educatia ei este, toata, in interiorul unui cod al departajarii si definirii sociale pierdut in epoca noua. Fata de mama sa, provinciala ambitioasa din Buzau, femeie, cum ar spune Vica, „invatata si rafinata, doi barbati a tinut si p-amândoi i-a dus la groapa“, Ivona are o generatie in plus de fumuri burgheze si metropolitane. Drama familiei, dupa instalarea socialismului real, si rezistenta inversunata a Sofiei la toate mizeriile si ticalosiile „obsedantului deceniu“, par sa n-o fi marcat prea mult pe fiica, locuita in asa masura de propriile reprezentari valorizante. Rezolutia personajului este, pe tot parcursul romanului, uimitoare. Atât de codificata si de investita social e Ivona, atât de impregnata este ea de imaginea pe care si-a edificat-o si o regleaza la infinit, incât lunatica doamna Scarlat imi pare mai absenta decât sotul ei, „pramatia“ ce lipseste din cadru.
Cu o intuitie, asa zicând, romanesca, apta sa deschida, dintr-un acelasi punct, culoare de evolutie si complexitate epica, autoarea a facut tocmai din acest personaj placa turnanta din „Dimineata pierduta“: acel eu autoscopic, acea psihologie mobila care sa aduca, in prezentul cenusiu si trivial, trecutul reamintit si redefinit, reconstituit si reconstruit, trait constient, la prima mâna, sau imaginat pornind de la sursele altora. Vica Delca e pretextul epico-dramatic al romanului, vizitatoarea care, initial iritându-si gazda, o „monteaza“ rapid, in sensul rememorarii si in directia retroproiectiei. Ivona este insa personajul-cheie, prin care se desfac si „se scriu“ toate capitolele cartii. Fara introspectiile si amintirile ei involuntare, imediat dezvoltate in serii asociative, fara grija ei pentru eticheta si nostalgia dupa lumea in care aceasta conta, fara dragostea pentru Papa ce invie si insufleteste personajul, laolalta cu epoca lui, fara incapatânarea nobil-pedagogica de a-i explica Vicai toate cum au fost si nu mai sunt, „Dimineata pierduta“ ar fi ramas o buna proza de atmosfera si atât. Sau un tablou formidabil, in aqua forte, al „societatii burghezo-mosieresti“ precum „Cronica de familie“ a lui Petru Dumitriu.
Trecutul va exploda literalmente, va irumpe in prezentul dat al cartii, intrucât, neconstruit in maniera expozitiva a romanului-cronica, prin creatie de personaje simultana cu observatia lor si angrenarea individualitatilor intr-un vârtej de intâmplari semnificative, el apare deodata, gata edificat. Prima zi, reproiectata, a trecutului familial si istoric curge in suvoi dintr-o fotografie in care profilurile personajelor sunt inghetate intr-un instantaneu de salon bucurestean la 1914. E vorba de o fotografie veche, ii explica bucuroasa Ivona lui madam Delca, peste care a dat intâmplator cu câteva luni in urma. „Este toata familia noastra aici, Doamne Dumnezeule, uite-i cât sunt de tineri!“, exclama gazda sexagenara, mai mult pentru ea insasi decât pentru vizitatoarea neinvitata. Partea intâi si „suculenta“ a romanului se incheie aici, in fata fotografiei unde e prinsa (si din care se dezgheata si prinde viata) lumea amintirilor si reveriilor Ivonei. E „ora corespondentei“, stabilita si respectata cu tot dichisul antebelic – si momentul in care prezentul conversatiei dintre cele doua femei vârstnice face priza directa cu un trecut romanesc de o densitate si o autenticitate fictionala rar intâlnite in proza autohtona. Privirea Ivonei, poate si a Vicai, fixeaza personajele din vechea fotografie. Descriptia, extrem de atenta, este marcata, fara indoiala, de sentimentul personal, netransmisibil, al supravietuitoarei. Vedem asadar si noi siluetele de demult cu ochii Ivonei. In mijlocul salonului unde a fost facut instantaneul apare un gheridon cu „o fetisoara de masa gris-vert de catifea“; si singura persoana surprinsa fotografic lânga gheridon e „un domn intre doua vârste, cu fruntea si tâmplele lungite de calvitie, cufundat in lectura unei reviste. Dupa cum o tine intre degetele descarnate, pare doar sa fi vrut s-o rasfoiasca, dar l-a prins lectura. Fata slaba, cearcane in jurul ochilor plecati, obrajii ingrijit rasi, mustata cu vârfurile rasucite dupa moda veche: o mustata neasteptat de bogata, fata de puful firav – poate blonziu, poate incaruntit – care ii abureste fruntea plesuva. Lantul ceasornicului cu capace se petrece de la un buzunar al vestei la celalalt, unde se prinde de vârful creionului mecanic. Redingota si-a imbracat-o corect, n-are insa nici gulerul pus, nici cravata.“ (p. 146).
Da, e Papa.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper