Salon deschis (I)

Un articol de DANIEL CRISTEA-ENACHE

Cartea româneasca

Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p.

De fiecare data când parcurg carti „cu dialoguri“, nu-mi pot retine un zâmbet induiosat. O amintire, aceeasi, ma reproiecteaza la vârsta de unsprezece-doisprezece ani, când noua profesoara de româna de la scoala 198 s-a ambitionat sa ne invete, deodata, literatura si gramatica, stiluri mai complicate si acorduri simple. Metoda ei era, pentru noi, revolutionara intr-un mod obositor: in fiecare zi trebuia sa copiem dintr-o carte, oricare, doua pagini de text, mai usor sau mai trudnic transferate in caietele de clasa a VI-a.
Cu entuziasmul neofitului, am dat curs cerintei copiind constiincios, timp de doua saptamâni, cele mai variate texte. Din Jules Verne si din Dumas-tatal, pe care-i citeam de placere, nu puteam extrage nimic, fiindca lectura captivanta ma impingea intotdeauna inainte; asa ca scoteam carti din biblioteca, le deschideam la intâmplare si-mi executam, de voie-de nevoie, tema. La scurta vreme, aceasta simpla operatiune imi devenise cu totul dezagreabila. Nu intelegeam sau, daca mai intelegeam, nu-mi placea aproape nimic din ceea ce copiam. Paginile ma striveau frecvent prin masivitate, prin textul enorm si inform care ma facea sa caut cu privirea alineatul urmator…
Atunci am descoperit dialogurile. In unele carti, in unele pagini ale lor, fraza grasa, fara sare si piper, era pulverizata sau macar subimpartita in propozitii mult mai simpatice, scurte si saltarete. Un personaj intreaba ceva, altul ii raspunde, primul revine – si un sfert de pagina tocmai buna de transcris s-a si dus. Adevarat, numai ca aceste dialoguri nu erau „pure“: schimb de replici si atât. Dupa un semn de intrebare venea adesea formula „intreba el“, insotita de câte o incursiune in mintea personajului curios; dupa rau-prevestitorul „gândindu-se ca…“ se intindea ceva ce numai dialogic nu parea.
Altfel spus, lansat pe culoarul facilitatii in transcriere, ma infundam periodic in psihologiile celor ce s-ar fi cuvenit sa stea omeneste de vorba. Cu gândul zburând la duelurile lui d’Artagnan, eram condamnat la staza analitica. Curând, nemairezistând, am devenit „creativ“. Dat fiind ca profesoara noastra n-avea cum sa cunoasca absolut toate cartile, am ales unele de autori ale caror nume nu-mi spuneau nimic; si unde gaseam un dialog, imi amestecam stiloul in rândurile mai compacte ale scriitorului. Când el oprea intrebarea si intercala plicticosenia interioara, eu faceam saltul la raspunsul ce va sa vina, si tot asa, intr-un ritm adecvat, ca intr-un spectacol de teatru bulevardier.
Stadiul urmator, dupa cum se poate banui, a fost al inventiei totale. Nici autorul, nici cartea, nici dialogurile din care „copiam“ nu mai aveau existenta obiectiva. Le nascoceam absorbit de ce faceam, cu atentie marita ca nimic sa nu sune ciudat. Profesoara se amuza vizibil când eu citeam cu voce tare, in clasa, asemenea pagini atent transcrise dintr-un scriitor de care nimeni nu auzise: „– Ce spuneai? intreba el. – Nimic, raspunse ea, cazuta pe gânduri. – Iarta-ma, am crezut ca ai spus ceva. – Nu, draga, dar ma simt… – Cum? se alarma el. – Nu stiu exact. – Esti obosita? – Da. Poate ca am citit prea mult. – Atunci fa o pauza, zise el, si se duse spre fereastra.“. Colegii ascultau cu gurile cascate si cu invidie (ar fi vrut si ei sa gaseasca asemenea carti cu pagini aerisite), iar profesoara, care m-a impins sa fiu autor, nu mi-a tradat niciodata micul secret.
Ce reprezinta in fond dialogul, dincolo de axul convenabil pe care il da unei pagini, structurând-o pe verticala si reducând materia textuala centrifugala? Daca, din cauza lenei si silei de a tot copia file indesate am descoperit tocmai un motor al dinamismului dramatic si epic, treptat aveam sa-mi schimb preferintele. Interesul se deplasa spre ceea ce insotea, dubla, completa replica nuda; si chiar urmarind-o pe aceasta, in strictele ei coordonate, ma interesa parca mai mult ce dezvaluia sau acoperea ea dintr-un personaj, decât legatura cu contrareplica ulterioara. Urma sa vina si momentul acesteia, cu propriile aderente la caracteristicile si predispozitiile locutorului. De la un parcurs grabit, setat pe ce se raspunde la ce se spune intr-o carte, am trecut la unul sensibil mai lent, pentru a prinde cât mai mult(e) din polifonia si nuantele unei carti de structura dialogica. Si dupa ce am citit si radiografiat un numar suficient de romane astfel construite pentru a evalua performanta in materie a unui prozator sau altul, pot spune cu deplina certitudine ca „Dimineata pierduta“, romanul Gabrielei Adamesteanu, echivaleaza cu o performanta exceptionala.
Curios, aceasta carte aparuta in 1984 si reeditata in multe rânduri, comentata abundent de critici din toate generatiile, introdusa in bibliografiile universitare si tradusa in câteva limbi, nu a fost niciodata disecata pe vectorul ei dialogic si interpretata, apoi, in pluralitatea lui de functii si aspecte. Daca un cronicar „saizecist“ a putut vedea in „Dimineata pierduta“ o „vorbarie de femei“, iar un altul, mai tânar si mai pretios, o „distanta interioara tipica, de altfel, abulicilor coplesiti de istorie“, e de presupus ca romanul Gabrielei Adamesteanu, atât de citit si recitit, citat si recitat (ma refer la spectacolul cu varianta sa dramatizata, datorata Catalinei Buzoianu), a deconcertat. Stimulând interpretari felurite, de la cele mai pedestre la cele mai sofisticate…
Inclusiv in lecturile aplicate si profunde facute cartii, care n-au lipsit, se observa o anumita glisare a comentatorilor intr-o alta directie decât cea jalonata de romanul insusi. Ducându-l la bun sfârsit, analistul il va „desface“ critic insistând pe structura sa globala si pe compartimentele identificate: de aici pâna aici se intinde monologul Vicai Delca, urmat de conversatiile ei cu Ivona; mai departe avem imersiunea adânca intr-un alt timp istoric si reproiectarea unui episod din unghiurile mai multor personaje de belle époque; in continuarea scenelor de salon si de gradina citim jurnalul profesorului Mironescu, tatal gazdei initiale; cadru taiat brusc si revenire la prezentul batrânesc al Vicai si Ivonei… Romanul, astfel privit, e considerat dintr-un punct suprainaltat, de la care se poate vedea intregul desen. De la acest nivel pornind si la el urmând sa revina in punctele nodale ale comentariului, cititorul profesionist va ajunge, desigur, si la materia istorica si umana care umple cadrul, iata, conturat al romanului, si la sesizarea câtorva tipologii, pe lânga cea mereu analizata a Vicai Delca. Dar intr-o astfel de lectura, facuta cu un indiscutabil efort (si merit) de grupare si sistematizare, se pierd, pe de o parte, efectele izbitoare de autenticitate pe care numeroasele voci ale romanului le disputa cu guraliva Vica; si se interpreteaza totodata, in termenii realismului obiectivat, o proza puternic psihologizata si profund interiorizata. Paradoxal, plasându-ne in cea mai „generoasa“ perspectiva asupra cartii (a intregului epic si a structurii complexe), ajungem la o eroare de perspectiva.
A vedea din afara si de foarte sus niste personaje pe care Gabriela Adamesteanu le construieste si le ruleaza din interiorul (re)proiectiilor, interventiilor si limbajului lor comporta riscul unor etichetari omnisciente ce patineaza de fapt pe adevarul continut al fiecarui eu. „Dimineata pierduta“ nu isi introduce si devoaleaza gradat personajele, apropiindu-le oportun de ochii cititorului si departându-le la fel, pentru a expune o alta individualitate. Nu-si fixeaza un set limitat de eroi pe care, in mai multe capitole lineare ori concentrice, sa-i faca sa treaca prin intâmplari si evenimente formative. Nici acumularea, nici tensionarea epica nu se realizeaza prin intriga. In loc de siluete capatând treptat corporalitate si carnatie, pâna la tridimensionalitatea realista a unui protagonist memorabil, vedem un personaj numai in masura in care il auzim – sau in care il aflam evocat, portretizat, bârfit de o alta voce.
Practic, nu exista caracterizare auctoriala, explicare si explicitare din off a vorbitorilor „din interior“, vreo descriere mai sustinuta a infatisarii, comportamentului si motivatiilor personajelor. Pasajele descriptive nedatorate acestora sunt extrem de rare. Autoarea intervine narativ doar, asa zicând, in cazuri de forta majora. Nu când se intâmpla un eveniment nemaivazut (nemaiauzit), ci atunci când Vica, de pilda, „urca greoaie scara tramvaiului. Isi scoate monedele pregatite din buzunar si-si face drum pâna la scaunele din fata, printre trupurile inghesuite“ (p. 36), nemaiavând – logic – ragaz si dispozitie pentru vaicarelile si bombanelile ei mute, topite in consistentul, aproape permanentul, monolog interior. Inca un exemplu cu regim de exceptie: ajunsa in sfârsit in casa Ioaniu si urcând pentru a se aseza in fotoliul cu piele plesnita al fostei proprietarese, madam Delca „isi intinde picioarele umflate – o injunghie de-i sar ochii din cap –, ofteaza, isi reazema ceafa de spatar“ (p. 126). Chiar si in aceasta minimala, indispensabila suplinire auctoriala, se vad insemnele de stil indirect liber si de emisie directa a ofurilor batrânetii bolnave….
Comparata in mod repetat si inertial, pâna la saturatia analogiei, cu Hortensia Papadat-Bengescu (feminitatea expurgata de sentimentalism si obiectivata prin cruzime prozastica), Gabriela Adamesteanu urmeaza aici, cu o consecventa minutioasa, programul de modernizare a romanului autohton schitat de Camil Petrescu. Un fragment din „Noua structura si opera lui Marcel Proust“ (1935) incadreaza si explica mai bine, in avans, „Dimineata pierduta“ decât jumatate din cronicile si studiile dedicate, din 1984 incoace, cartii in discutie: „Care era pâna la Proust conceptia romancierilor, cam din orice scoala s-ar fi declarat si oricât de mari ar fi fost, despre artist, despre om, despre arta? O construire rationalista, deductiva, apodictica, tipizanta. Romancierul e mai intâi un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemeni nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi aliniat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce nazuiesc, ce raspuns planuiesc. (…) Ca sa evit asemenea grave contradictii, ca sa evit arbitrariul de a pretinde ca ghicesc ce se intâmpla in cugetele oamenilor, nu e decât o singura solutie. Sa nu descriu decât ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic… Din mine insumi, eu nu pot iesi… Orice as face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana intâi (…) Ne explicam deci de ce opera lui sProustt e constituita oarecum ostentativ ca un lung monolog.“. Incheind citatul din Camil Petrescu, sa-l completez cu un bonus de informatie din Cronologia acestei editii a romanului scris de Gabriela Adamesteanu: „1960-1965: Urmeaza cursurile Facultatii de Limba si Literatura Româna din cadrul Universitatii Bucuresti, pe care le incheie cu sustinerea lucrarii de licenta Modificari in structura personajului la Proust“. Coincidenta? Coincidente, simetrii, prefigurari, anticipari, circularitati apar intr-un alt gen de viata fictionala, intr-un alt tip de roman.
In aceasta „Dimineata pierduta“, parte monologata, parte dialogata, lumea exterioara apare numai ca o rasfrângere (retroproiectiva sau simultana) a unor realitati interioare distincte, a unor subiectivitati anxioase, care se exprima. Realitatea nu mai este un dat. Ea se naste din actul vorbirii, fiind multiplicata si modelata de amintiri personale, schimbata deodata sau progresiv prin starile si umorile personajelor. Sâmbata de sfârsit de iarna bucuresteana, ziua care se dilata pentru a cuprinde aproape tot romanul, trece cu o lentoare ce poate parea ucigatoare unui cititor neatent. Mai ales unuia care asteapta orele acelea pline ale actiunii si actiunilor, momentele si datele ce scurtcircuiteaza si structureaza evenimential desfasuratorul epic post-balzacian.
Sa mai spun ca miza romanului-cronica e complet diferita de cea a ego-romanului? Chiar dispunerea termenilor ne poate orienta lectura. In primul caz, romanul face cronica unei familii, a unei epoci, marcând in tablou firele rezistente ale unor individualitati. In al doilea, un subiect sau mai multi isi asuma, dinlauntru, compunerea romanului: prin scrisori, pagini de jurnal si alte insemnari; prin monolog interior accesibil doar lectorului si izbucniri de catre toti audibile; prin conversatie, debit dialogic si exces de replici sau, dimpotriva, prin taceri lasând sa se desfasoare verbal interlocutorul; prin intrebari, mirari, stupori, câte o uluiala muta ori locvace; prin imprecatii si afurisenii, de care Vica Delca nu e straina; prin vaicareli, jelanii, plângeri pe umarul altuia; prin malitii, ironii fine sau cuvinte mai neted batjocoritoare; prin bârfa sau, la antipod, prin confesiune; nu mai putin, prin ceea ce unul dintre personaje simte si, simtind, exprima intr-o forma sau alta; prin ceea ce, auzind si vazând, tine sa relateze; prin ceea ce isi aminteste si, amintindu-si, povesteste; sau, neamintindu-si bine, dar vrând totusi sa povesteasca, preia din alta parte, improvizeaza, pune cap la cap, pune de la el…
Daca Gabriela Adamesteanu a luat Lumea ca sistem si a spart-o in reprezentarile proprii fiecarui personaj in parte, imi pare cu totul impropriu sa coborâm, in mod traditional, dinspre o cupola axiala a romanului si a semnificatiilor lui catre nivelele caracterologice „de jos“. Fara exagerare, as rasturna complet acest traseu interpretativ, pornind de la eul manifest al fiecarui personaj ce se exprima si reconstituind, prin diferitele prisme, realitatea multipla si mobila a romanului.
Cazând ca intr-o capcana in propriile asteptari, destui comentatori au „identificat“ imediat protagonistul cartii, concentrându-se pe mahalagismul Vicai Delca si centrând „Dimineata pierduta“ pe el. Automat, celelalte voci si experiente din roman au fost impinse in umbra si subevaluate in comentariu, intr-o iluzorie competitie transata cu personajul cel mai convingator, mai verosimil. In fapt, in realitatea descentrata si multiplu focalizata a acestei carti, majoritatea personajelor sunt remarcabil calibrate: de la omniprezenta Vica la „omu ei“ mereu ramas acasa, „lighioana batrâna“ care-i smulge, de la distanta, suspine afectuoase; de la urâtica si atât de intelegatoarea Ivona, gazda de-o sâmbata lunga a vizitatoarei pisaloage, la sotul ei, „putoarea“ de Niki, dus iarasi la o „matracuca“; de la mama Ivonei, vitala si apriga Sofia Ioaniu, intre timp trecuta la cei drepti, chiar daca a mai pacatuit cu unul, cu altul, la sora ei Margo, al carei sfârsit e rememorat de nepoata intr-un fragment de o intensitate epica neobisnuita; de la profesorul Mironescu (Papa pentru Ivona), primul sot al Sofiei, la amantul ei si discipolul lui, Titi Ialomiteanu; in fine, de la printesa care in anii ’50 ajunge sa spele rufele altora, la sinistra mahalagioaica Cristide, in comparatie cu care calificarea bietei Vica Delca solicita, pentru toata dimineata pierduta, grade de noblete si accesorii de finete…
Femei si barbati. Femei imbatrânite sau deja disparute, dar care au fost, pe rând, fetite, adolescente, tinere cu pofta de viata si de toate bucuriile ei. Barbati care-si amintesc, la maturitate, de bâjbâielile juvenile (profesorul Mironescu, la inceputul secolului 20) si tineri din anii ’60-’70, care inca nu prea au ce sa-si aminteasca, in afara unei prime „experiente“ erotice, complet ratata (Gelu, nepotul Vicai). Soti vazuti de consoarte: Mironescu prin ochii Sofiei, Niki prin cei ai Ivonei, „lighioana batrâna“ invocata la tot pasul de Vica. Si reciproca valabila: neveste analizate, in cadre diferite, dar cu aceeasi dureroasa acuitate, de catre barbatii lor. Amante vazute in public si mângâiate in particular de catre amantii lor; amanti vazuti si revazuti in salon de soti, ca si de sotiile acestora; amante si amanti surprinsi de fetite chipurile nestiutoare. Un om bolnav asa cum este privit de cei sanatosi, rude de sânge sau prieteni de familie (boala lui Stefan Mironescu, agonia lui Margo, scleroza Sofiei, spitalizarea Vicai). Felul cumplit in care omul cazut la pat ii vede si ii aude, ii intelege si nu-i mai intelege pe cei in putere din jur. Gesturi tipice de copil rasfatat (Ivona, mica) si repetitivitati senile (Sofia Ioaniu, fosta Mironescu, fostul cap al familiei, care tot fuge de-acasa). Baieti isteti, daca nu hiperinteligenti, care ar invata toata ziua (Niculaie, fratele Vicai, mult mai târziu Gelu, nepotul ei de la celalalt frate, ori Tudor, baiatul Ivonei si nepotul in linie dreapta al Sofiei), si tatii lor zgârciti sau absenti. Momente istorice si ani intregi de viata, epoci sociale si vârste recompunându-se si reproiectându-se din toate aceste „contributii“ intens-personale.
Dupa cum nu are un centru care sa disemineze si sa ordoneze semnificatiile, si nici un personaj privilegiat, din a carui perspectiva sa se contureze totul, „Dimineata pierduta“ nu prezinta un moment sau o secventa temporala dislocate, prin propria importanta, de restul. Moartea regelui Carol I, anuntata pe cuvenitul ton dramatic in casa antebelica a profesorului Mironescu, in salonul ei deschis oricarui musafir, e un eveniment decisiv numai in ordine istorica. In lumea multiplanara si multifatetata a cartii, in acest spatiu elasticizat de subiectivitatile atâtor personaje, decesul capului Coroanei e la fel de important ca intârzierile, din epoca socialista, ale „pramatiei“ de Niki, ratacirea portofelului care o aduce pe Vica la disperare, in dimineata sâmbetei romanesti, ori militaria pe care a aplicat-o, cât a trait, Sofia Ioaniu intr-un menaj destul de complicat.
Astfel ca, in loc sa interpretam romanul Gabrielei Adamesteanu din afara poeticii, a mizei, a compozitiei si a particularitatilor lui, saracindu-i registrul narativ si reducându-l la „esente“ pentru a intra intr-o schema de realism obiectiv, mai bine o luam pe urmele Vicai Delca, intr-o dimineata de sâmbata, in Bucurestii cu zapada innegrita – si vom vedea noi unde ajungem.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper