Romanul predist

Un articol de Eugen Simion

Recitesc dupa mai mult de 30 de ani de la aparitie „Marele singuratic“ (in vederea reeditarii lui in colectia „Biblioteca pentru toti“ scoasa de „Jurnalul National“) si ce constat? Ca lectura merge, intâi, greu, si ca, atunci când vine vorba de lumea satului, verva naratorului creste subit si stilul epic capata fluenta. Stilul redevine meticulos, putin impiedicat, indata ce prozatorul face analiza unui sentiment complex: iubirea dintre un insingurat incapatânat si banuitor (horticultorul Niculae Moromete) si o pictorita inteligenta si putin sofisticata (Simina Golea), trecuta printr-o casnicie nefericita (cu brutalul Victor Patrascu), obsedata de talentul ei nesigur. In „Convorbirile“ cu Florin Mugur, purtate chiar in anul in care apare romanul pe care il prezint aici, Marin Preda se apara vehement de ideea de a face proza de analiza („infirm aceasta caracterizare a prozei mele drept proza de analiza (…); rareori (…) fac o investigatie directa in gândirea unui personaj, ca sa indic sursa actiunilor sale; prefer sa prezint omul in miscare, iar miscarea o vad când din afara, când din perspectiva eroului (…) analiza ucide miscarea“)…

Citindu-i cu atentie romanele cu teme intelectuale si urbane („Cel mai iubit dintre pamânteni“, „Delirul“, „Risipitorii“), constat ca prozatorul are si, in acelasi timp, nu are dreptate in privinta analizei. Adevarat, este un prozator comportamentist, daca acceptam impartirea facuta de G. Ibraileanu in „Creatie si analiza“, ii place, altfel spus, sa prezinte omul in miscare, alternând perspectiva asupra lui, ca in cinematografie, dar… Dar nu de putine ori prozatorul prezinta starile intime ale personajului, noteaza vocea lui secreta, in toate tonalitatile, ezitarile, complicitatile ei, cu priceperea si bucuria unui analist care l-a citit atent pe Proust si, in genere, i-a citit pe prozatorii moderni, inclusiv pe Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu…
Preda a gasit o formula proprie pentru a trece, in acelasi scenariu epic, de la un tip de proza comportamentista la proza de analiza: dubleaza discursul epic sau, mai exact, introduce un discurs paralel in pagina. Simina sta de vorba cu Niculae si, ca totdeauna, discutia lor are un caracter, daca nu de-a dreptul polemic, oricum contrariat, explozibil si, prin aceasta, imprevizibil. Doua orgolii, doi oameni raniti sufleteste, doua suspiciuni aproape patologice. Sceptici si, in acelasi timp, dornici de afectiune… Când Niculae, urmând un gând straniu al sau, incepe sa râda in timpul conversatiei amoroase, Simina incepe alt discurs (un monolog interior, in fapt, lung si complicat) in care taie firul in patru, analizeaza faptele, cauta dedesubturile unei idei, ajungând, de regula, la concluzii catastrofale in privinta tânarului de care este, in mod vadit, indragostita fara scapare. La fel procedeaza Niculae, eroul acesta banuitor, de o sinceritate uneori brutala, alteori tacut si dusmanos, inchis intr-o singuratate agresiva… In cadrul acestui discurs paralel prozatorul foloseste eseul românesc si, in genere, mijloacele analizei, iar la acest proces participa mai multi actori: personajul ca atare (care comenteaza ceea ce i se spune, intoarce vorbele pe dos si, in acelasi timp, se autoanalizeaza) si naratorul care este in preajma, pune in scena totul si, in plus, urmareste miscarea personajelor si comenteaza pe larg reactiile lor si chiar gândurile lor… Combina, cu alte cuvinte, mijloacele epice, trece de la stilul comportamentist, direct, obiectiv (cinematografic) la stilul analitic, cu un accent special pe latura morala a individului…
„Marele singuratic“ este, dar, in buna masura (romanul de dragoste din interior) un roman de analiza cu o tipologie notabila. Simina face parte din tipologia feminitatii prediste in varianta intelectuala (Luchi, Matilda, Constanta): femei inteligente si orgolioase, naturi dilematice, cu reactii imprevizibile si vehemente. Ranite in sentimentele si orgoliul lor, se retrag in singuratate si se imbolnavesc la propriu (ca eroina din „Risipitorii“) sau iau decizii la limita compromisului moral, cum face Matilda din „Cel mai iubit dintre pamânteni“, personaj exponential al feminitatii prediste: amestec de pasiuni coplesitoare si de cruzimi misterioase, devastatoare in momente de criza…
Eroina din „Marele singuratic“ aduce un element inedit in aceasta tipologie care vrea sa evite cele doua tipuri traditionale de femei din proza româneasca: a) femeia voluntara si rea (femeia barbat, ambitioasa, dominatoare si cruda – modelul Vidra); b) femeia papusa, sentimentala, slaba, victima a barbatului – modelul eroinei lui Duiliu Zamfirescu). Preda era suparat pe Rebreanu pentru faptul ca, in „Ion“, a creat un personaj neverosimil: femeia umila, inerta, animal de munca (Ana) si, in replica, a creat un alt personaj feminin (Polina), pasionala si mândra, de o mare forta interioara si, totodata, gata sa se retraga in spatele barbatului, in rolul ei traditional. Simina, cu alte date biografice, face parte din aceeasi familie morala. Ce-i nou, in destinul acestei femei prediste, este dimensiunea creatiei. Printr-o dragoste puternica, venita dupa o deceptie totala (conjugalitatea cu Patrascu, pictor talentat, individ cu porniri bestiale, betiv si infidel), ea isi descopera talentul plastic si, când talentul se consuma, moare. Nici Niculae nu-i un individ fara complexitati interioare, este – si el – un mare orgolios, un om cu destin, mai exact un personaj care vrea sa-si transforme viata intr-un destin. Citeste „Biblia“ si este ingrozit de violenta acestei carti sacre. Vrea, atunci, sa creeze o noua religie. O religie realizata prin politica si, când esueaza, se retrage in ogorul sau (devine horticultor), ca eroul lui Voltaire, voind sa ocoleasca istoria… Ce urmeaza nu mai este interesant in romanul politic din „Marele singuratic“ si este de mirare ca marele prozator accepta un numar de clisee ideologice si introduce solutii epice (cum este aceea din epilog) fara substanta.
Romanul redevine in schimb memorabil atunci când prezinta tineretea lui Ilie Moromete si iubirea lui târzie pentru sora primei neveste… O tema primejdioasa, tinând seama de vârsta eroilor si de mentalitatea lumii taranesti, putin toleranta in asemene situatii. Tema este tratata admirabil de Preda. In biografia personajului sau era secventa care lipsea: tineretea lui Ilie Moromete. „Morometii“ I il prezinta in plina maturitate, ironic si autoritar intr-o familie dezbinata, cu mai multe rânduri de copii, in razboi cu fonceria si cu mentalitatea fiilor sai, Paraschiv, Achim si Nila care nu mai vor sa fie tarani si fug in cele din urma la oras… In „Morometii“ II acest senior de câmpie isi pierde privilegiile si dispare fara glorie din satul care devenise o groapa fara fund din care ieseau mereu indivizi necunoscuti. Este moartea simbolica a vechii lumi taranesti acaparate, acum, de religia la care aderase fiul lui cel mic, Niculae.
Preda revine in „Marele singuratic“ la biografia personajului sau, infatisându-i tineretea si, totodata, aceasta iubire târzie si primejdioasa. Este, pâna la un punct, un roman recuperativ si sintetic. In el revin, ca intr-o familie numeroasa, personajele din fictiunile anterioare si sunt notate alte fapte din existenta lor. Personajul narator este, aici, Niculae. El povesteste Siminei despre noptile petrecute pe miriste si tot el aprinde imaginatia pictoritei, descriindu-i un apus de soare in Câmpia Dunarii. Moment autentic liric in epica acestui autor care respinge, in principiu, lirismul in proza si pe facatorii de cuvinte (stilul inflorat, metaforic). Este chiar de parere ca scriitorul român se ocupa prea mult de stil si ignora relatiile individului cu istoria. Sau – cu gândul la Sadoveanu, neindoios, si la modul lui asiatic de a privi lumea – reproseaza scriitorului român ca este interesat de soarta omului si nu – cum ar trebui – de istoria care-i acapareaza soarta si i-o determina. Iata-l, acum, pe naratorul lui Preda povestind un crepuscul mirific si evocând o lume care, in fapt, nu mai exista decât in imaginarul sau. La fel sunt scenele câmpenesti din copilaria lui Niculae (bataia de pe miriste, cruzimea adolescentului care omoara, fara motiv, un câine, alte momente din viata satului traditional, modul in care se iubesc si se despart tinerii sau pregatirea de moarte a unui taran etc.).
Mai trebuie spus ceva in legatura cu acest roman: exista dovezi (un fragment din 1961 intitulat „Horticola“ publicat de Victor Craciun in editia de „Opere fundamentale“) ca Preda voia sa prezinte biografia lui Niculae cu mult timp inainte, in faza „Rispitorilor“. Eroul din „Horticola“ se cheama Mircea Micula, iar episodul cu Moromete exista, in totalitate, in aceasta schita abandonata. Nu lipseste nici Simina… A reluat aceste insemnari vechi si le-a introdus peste un deceniu intr-un roman care, asa cum am notat mai sus, uneste stilul eseistic (analitic) cu stilul povestirii senzationale. Apar câteva personaje noi. Anghel este un gelos patologic, de o lasitate deplorabila. Se lasa umilit de adversarul sau (Damian Gheorghe), individ brutal, nu lipsit de o anumita complexitate in psihologia lui abisala. Când Damian este asasinat, Anghel isi asuma in chip fraudulos crima pentru a se razbuna. Asasinul este insa cumnatul lui Damian Gheorghe, si justificarile lui interioare vin mai degraba din proza lui Dostoievski. Acest episod politienesc este menit, in scenariul predist, sa sporeasca interesul cititorului. Este o veche preocupare a prozatorului, de aceea in mai toate romanele sale dam peste asemenea istorii adiacente de o mare cruzime. Istoria din „Marele singuratic“ (aventurile extraconjugale ale lui Damian Gheorghe si misterul uciderii sale fioroase: moare cu un topor infipt in cap!) este bine construita si are oarecare efect epic. Apare si un procuror, Spoiala – vechi coleg de Scoala cu Niculae – care are un discurs cazuistic desprins, parca, din „Crima si Pedeapsa“. Alte istorii din acest scenariu incarcat sunt insa mai putin reusite. Mai gândesc, de pilda, la scena petrecerii artistilor la Castel, prezentata in culori irelevante epic (bârfe groase, vorbe rastite, ragete, betii crâncene, dialoguri primitive, intrigi obscure etc.).
Roman autobiografic? Intrebat, prozatorul evita sa dea un raspuns. Un roman, oricum, in care eroii din „Morometii“ isi dau, parca, o intâlnire de adio intr-un epilog in care au loc iubiri profunde si nefericite, gelozii si crime dostoievskiene, comentarii morale acute si pertinente si analize bune, verosimile, de ordin existential. Este domeniul si stilul in care Preda a excelat totdeauna…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper