Recviemul din stepa

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

Poemul „Moartea lui Panait“ a fost scris in 1935 in orasul Orenburg din Ural, unde autorul sau, Victor Serge (1890-1947), scriitor francez si dizident sovietic, era deportat din 1933. Cum si când aflase el de moartea lui Panait Istrati (Bucuresti, 16 aprilie 1935), nu se stie. Manuscrisul original, daca va mai fi existând, se afla in arhivele KGB.

A ramas acolo in aprilie 1936, când Serge fusese transportat de la Orenburg la Moscova, iar de aici expediat spre Occident in mare graba, chiar in seara zilei când ajunsese in capitala sovietica. Era o punere in libertate, desi avea aparenta unei expulzari.
Eliberarea lui Victor Serge si permisiunea de plecare din URSS fusesera obtinute cu un an inainte de Romain Rolland, in urma unei intâlniri intre patru ochi cu Stalin si a câtorva discutii ulterioare cu Henrih Iagoda, seful GPU, cum se numea in acel timp viitorul KGB. Nascut la Bruxelles in 1890, intr-o familie de exilati politici rusi, Victor Serge, dupa numele real Victor Napoleon Lvovici Kibalcici, intrase din adolescenta in miscarile de stânga radicala ale vremii. Autodidact, poliglot, cu experienta timpurie a marginalitatii si gust pentru aventura, colaboreaza inca de la 15 ani la publicatii anarhiste. Venit in Franta, la Paris, in 1909, ia in scris apararea unei bande ai carei membri atacau si jefuiau banci in numele idealurilor revolutionare. E arestat si condamnat la cinci ani de inchisoare, plus cinci ani de interzicere de intrare pe teritoriul francez. Eliberat in 1917, se duce la Barcelona, ia parte la insurectia din iulie si se intoarce clandestin in Franta. Este arestat si internat intr-un lagar pâna in ianuarie 1919, când impreuna cu alti simpatizanti ai revolutiei din Rusia este schimbat cu un grup de ofiteri francezi capturati de Armata Rosie. Ajuns la Moscova, adera la bolsevism si lucreaza pentru Comintern, in 1921 fiind chiar numit sef al departamentului propaganda pentru Europa Centrala, functie in care insa nu ramâne prea multa vreme. Apropiat de gruparea de opozitie comunista anti-stalinista al carei lider era Trotki, va fi tot mai marginalizat dupa 1923. E folosit ca traducator anonim in franceza al operelor lui Lenin, face si traduceri din literatura sovietica in limba franceza, publica la Paris articole si eseuri despre noii scriitori din URSS. În 1928 este exclus din partid si arestat pentru 36 de zile. I se interzice dreptul de semnatura in Uniunea Sovietica, nu mai publica decât la edituri si gazete din Franta. In 1932 cere sa fie lasat sa plece in Occident, dar cererea ii este respinsa. Un an mai târziu, in 1933, este arestat si condamnat fara proces la trei ani de deportare in Ural. La Paris se constituie „Comitetul pentru repatrierea lui Victor Serge“, compus din scriitori si publicisti de stânga francezi si belgieni. Fara sa faca parte din acest comitet, Panait Istrati participa si el la campania de presa pentru obtinerea eliberarii lui Serge.
Istrati si Serge se cunoscusera in toamna anului 1927, la Leningrad (fost Petrograd, fost Sankt-Petersburg, azi revenit la denumirea initiala). Invitat in URSS cu ocazia sarbatoririi a zece ani de la victoria revolutiei bolsevice, Istrati descopera insa „rahatul impietrit al prezentului“ sovietic, cum avea sa scrie Maiakovski peste trei ani, in ultimul lui poem, inainte de a se sinucide. Unul dintre cei care l-au influentat si stimulat pe Istrati sa se distanteze critic de regimul stalinist a fost Victor Serge. Legaturile dintre ei au fost atât de strânse incât in 1928, când Serge fusese arestat prima data, Istrati a intervenit, si cu succes, la GPU pentru a fi eliberat. „Afacerea Rusakov“, cel mai socant capitol din „spovedania“ lui Istrati despre URSS, se refera la persecutarea familiei socrilor lui Serge. Volumul al doilea, „Soviets 1929“, din trilogia „Vers l’autre flamme“, publicata de Panait Istrati dupa intoarcerea din URSS, ii apartinea de fapt lui Serge. Exista date dupa care, in februarie 1929, când Istrati a plecat din Uniunea Sovietica, in corsajul iubitei lui de atunci, care il insotise in voiaj, ar fi fost ascuns manuscrisul cartii lui Serge. Fapt este ca in „Memoriile unui revolutionar“, lucrare aparuta postum (ed. I, Editura Seuil, 1951), Victor Serge il caracterizeaza pe Istrati drept „un refractar innascut“ si marturiseste ca „in parte“ a supravietuit si „gratie lui“.
Ajuns la Bruxelles, dupa ce scapase miraculos din Gulag, Victor Serge a reconstituit din memorie la 24 decembrie 1936 poemul „Moartea lui Panait“, al carui manuscris impreuna cu alte scrieri ii fusese retinut la plecarea din URSS. In 1937, l-a oferit sotiei lui Nikos Kazantzakis, Eleni Samios, ca prefata la brosura scoasa de aceasta in Chile, „Adevarata tragedie a lui Panait Istrati“ („La Verdadera Tragedia de Panait Istrati“, Santiago de Chile, 1938). Textul dactilografiat, cu modificari manuscrise facute de Serge, i-a fost transmis de Eleni Samios in 1982 lui Jean Rière, ingrijitor devotat si competent al mai tuturor editiilor aparute pâna acum din opera lui Victor Serge.
In Europa, poemul a fost publicat prima data intr-un „caiet“ de 64 de pagini, scos in noiembrie-decembrie 1938 sub titlul „Résistance“ de revista pariziana „Les Humbles“. Sub un nou titlu, „Pour un brasier dans un désert“, aceasta culegere a fost reeditata in 1982, la Paris (ed. Maspero). In 1998, sub ingrijirea lui Jean Rière, autorul unui substantial corp de note istorice si bibliografice, a fost publicata o editie probabil completa a poeziilor lui Victor Serge („Pour un brasier dans un désert“, Ed. Plein chant, 256 pag.). Informatiile despre poemul „Moartea lui Panait“ de aici le-am luat.
Exista si doua traduceri in româna. Una aparuta in Franta, in 1939, intr-o marginala revista bilingva franco-româna („Aristocratie“), scoasa pe cheltuiala proprie de un personaj bizar, Ion Capatâna („Capatana“ pentru francezi), intr-un sat din departamentul Oise, la nord de Paris. Anarhist, esperantist, emfatic istratofil cvasi-mistic, inamic inversunat al „plutocratiei“ si admirator, in martie 1941, al tineretului german, japonez si din Balcani, sustinator al „artei in slujba poporului“, pare-se ca si un fel de ecologist avant la lettre sau macar vegetarian (locuia intr-o cabana, intr-o padure, si ar fi murit pe la inceputul anilor 1940 intoxicat cu ciuperci veninoase), Capatâna va fi folosit textul aparut in culegerea „Résistance“ din 1938. Mentionata de Jean Rière in notele editiei lui, traducerea facuta de Ion Capatâna mi-e necunoscuta.
Cealalta a fost publicata la Bucuresti, in revista „Secolul 20“ (nr. 8-9-10, 1984, pag. 101-103), sub semnatura lui Mugur Popovici. Nu se precizeaza dupa ce s-a facut traducerea (editie, revista etc.), iar despre autor, Victor Serge, nu se spune absolut nimic.
Mai rau, din motive necunoscute vreo douazeci si ceva de versuri au fost deplasate de la jumatatea poemului la sfârsit, iar sfârsitul se afla undeva la mijloc, in asa fel incât aceasta traducere are involuntar aerul unei epigonice picturi post-Picasso, ce infatiseaza personaje cu ochii pusi pe burta si labe de picior crescute pe frunte.
Versiunea mea ar fi prin urmare a treia in limba româna. Nefiind insa traducator de profesie si cu atât mai putin traducator de poezie, mi-am luat libertatea de a fi mai mult exact decât „artist“. Iata ce a iesit:
Moartea lui Panait

Sfârsit – sfârsita Mediterana, sfârsit Parisul, sfârsit, sfârsit,
sfârsit acest colt de Alexandrie unde era sa mori de foame,
de holera,
de disperare,
–  dar stii oare din ce crapi?

Sfârsit – aventurile, buzele negre si ochii aurii
in fundul lupanarelor, in porturi,
in adâncul noptilor.

Sfârsit – ispitele amare
si ametitoare
ale marii.
„Andros“ o ia spre Pireu,
„Santa Mercedes“ spre Brindisi, spre Indii,
spre Insulinda,
iar tu, tu ramâi, insetat si trist si fara un chior pe marginea unui pat de hotel
unde pe sâni a caror lumina de luna mâinile tale o mângâie
plutesc negre cosite…
Te sfadesti si-ti place, e idiot poemul vostru,
Angélique, Geneviève, draga, draga curvistina…

Sfârsit – femeile, inocentele, supusele, caitele,
tradatele, abandonatele,
iertatele
si cele atât de pur iubite! – Si doar dorite, servitoarele
de la hanul din Lacu Sarat…

Sfârsit – mâncarurile ardeiate si acest vinisor negru putin cam aspru
pe care-l beam stând la povesti intre haimanale…
Dar poate ca erau drepti intre oameni,
dar poate ca erau sfinti,
prietenii
de la micuta cafenea din Braila
unde tâlhari cu salele vârtoase faceau contrabanda
sub firma „Paradis“?

– Nici unul, stii, nici unul, nici unul
Nu l-ar fi lasat pe altul prins in plasa.
Nu erau scriitori. –

Sfârsit – cartile pe care le admiri
ca in copilarie pietricelele
minunate
culese pe tarm,
urcate din adâncul marii…

Sfârsit – cartile pe care le scrii…
Si manuscrisele, Dumnezeule! cei care nu scriu nu stiu ce-i asta
si cum poti sa te saturi de ele!

Paginile vândute, paginile pierdute, adevarul, falsul,
aceasta gramada de minciuni mari si mici, toate aceste cuvinte
care sunt capcane, surogat, vrajitorie, –
si legenda!
Tristele pagini de care iti e rusine ca le-ai scris
Si cele pe care n-ai reusit sa ti le smulgi din creier…
Paginile obositoare, descurajante, epuizante si dintr-o data vii
in care se cambreaza Nerantula, mai frumoasa si mândra de ea insasi si mai
fericita sa traiasca in ele decât in viata adevarata – in care Nerantula pleaca, leganându-si soldurile, si se arunca in Dunare
in plina zi,
o, dalba inotatoare, indragostita de apa…

Inima inimii oamenilor erupta in opera ta.
Se mai vinde inca toata aceasta hârtie tiparita
la Rieder?

Sfârsit – insulta,
N-ai fost crutat deloc.
S-au hranit din burdusirea ta cu insulte pâna ai murit si chiar dupa aceea.
Si astfel
multi au mâncat datorita tie mai bine decât tine.
Au spus ca ai tradat, ca te-ai vândut, sarmane prieten!
Tu, fidelul, tu sa-i tradezi pe toti acesti negustori de fraze,
Tu, vândut, tu, care n-aveai nimic de vânzare, de nevândut tu insuti!
Zaceai pe taieturile tale din ziare asemenea lui Iov pe gunoaiele lui,
scuipându-ti lent ultimul rest de plamân
in fata acestor mercenari de presa,
laudatori ai masacrelor profitabile,
profitori ai revolutiilor desfigurate…

Sfârsit – pâna si dorinta de a muri
când nu mai sunt decât ticalosi in aceasta vale a plângerii publicitare.
Cândva te ratasesi pentru ca prea mult ai iubit pamântul.
Ti-a ramas din asta o cicatrice la nivelul carotidei
iar sinuciderea te impiedica sa porti gulere tari.

Ultimele tale pagini neterminate se despart de tine
ca un zbor de porumbite,
umbra si cenusa, intoarceti-va in umbra, intoarceti-va in cenusa –
ai vrea sa hohotesti de plâns, dar nu e cu putinta, sa hohotesti de plâns, glumiti, desigur!

Te poticnesti, pietrele fierbinti ale drumului cedeaza sub pasii tai,
– sprijiniti-ma, gratioaselor! – sprijiniti-l, gratioaselor, sprijiniti-l,
cerul orbeste, ah, ce sfâsiere!
Pleci intre doua zeite, ele te asigura, ele te duc,
consolatoare:
singuratatea, prietenia.

N-am sa te mai vad trecând din camera in camera
mestecându-ti gândurile amare
in ceasca ta de cafea amara.
N-am sa-ti mai potolesc furiile vehemente.
N-am sa-ti mai vad mâinile vânoase de balcanic,
marea-ti gura imbracata in aur,
nasul de adulmecator, ochii de siret copil batrân,
cinic printre raufacatori…
Si nu vom pleca in Provence, cu rucsacul, sa facem fotografii
ca la douazeci de ani,
gratis pentru cea mai frumoasa si pentru nebun, pentru logodnica si anarhist…
Erau vremurile frumoase.

Atât de des am respirat noaptea gândindu-ma la tine
incât asta-seara, in acest desert, ma simt mai aproape de tine
decât de cei vii.
Aceleasi vânturi trec peste stepa mea si peste Baraganul tau,
aceleasi uragane…
Carul Mare straluceste in fereastra mea, iar in spatele casei se intinde
câmpia, atât de pustie si vasta incât parca e sfârsitul pamântului,
o femeie tânara doarme acolo in oboseala muncii si linistea harului.

Tristetea proaspata a mortii tale ma tulbura si ma insenineaza.
Acesta e mormântul tau si va fi al meu si este deja al nostru,
viata noastra continuata.

Ascult pentru tine
ce liniste luminoasa cade peste vacarm.

Osrenburgt, s19t35

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper