Rarefiat: „Up in the Air“ de Jason Reitman

Un articol de Catalin Olaru

Singur si intotdeauna sigur pe el, lui Ryan Bingham nu ii plac foarte multe lucruri pe lume. Mai exact, nu ii place nimic din ceea ce nu are de-a face cu confortul sau personal. E un bun punct de pornire pentru un film, abil exploatat de regizorul Jason Reitman, ies multe poante destul de reusite din asta.

Dar la fel cum cinismul lui Ryan (George Clooney) nu se transforma in cele din urma in altceva (mai exact, in altceva decât si mai mult cinism), adica trece printr-o temporara mutatie pentru a reveni la calitatea sa initiala, nici cinismul lui „Sus, in aer“ nu e convertit, nici macar un pic, in ceva mai nobil, nu e dus pâna la capat. E o poveste spusa mai pe sleau despre un moment cum nu se poate mai neprielnic pentru aproape toata lumea, insa in ciuda tupeului pe care filmul il arata (cel putin la inceput), pâna la urma trebuie sa ne multumim cu o poveste clasica de dragoste si cu o morala simpla: umanitatea triumfa orice-ar fi.
Sus inseamna jos: ierarhie sociala si calitate umana
Adica ceea ce filmul lui Reitman ne invata este ca exista si oameni care alearga ca disperatii dupa reusite iluzorii precum e cea a personajului lui Clooney (a fi al saptelea american care trece de zece milioane de mile zburate cu o anume companie aeriana), dar ei reprezinta exceptii, iar ambitiile lor, doar copilarii, sunt rasplatite cu un card un pic mai argintiu decât al muritorilor de rând.
Acesti muritori de rând par a fi adevaratii eroi, cei care, mai de voie, mai de nevoie, isi indeplinesc mandatul social nu doar partial, cum si când le convine lor, ci in toate câte acesta le presupune – muncesc si platesc taxe, dar se si casatoresc si fac copii. Acesti copii vor ajunge sa ridice la rândul lor la un moment dat economia si statisticile demografice, sunt generatii si generatii de platitori de taxe si de spectatori de cinema care asteapta un singur lucru: sa nu li se puna in discutie alegerile, de aia sunt poate atât de importante in acest film si in cinema-ul mainstream in general dragostea si faptul de a te indragosti.
Personajul lui Clooney le da cu flit, dar e singur impotriva tuturor. Cinismul sau se intoarce impotriva sa cu vârf si indesat, se reveleaza ca un handicap mai degraba, iar finalul ni-l infatiseaza ca pe un ratat.
Intr-o scena in care Ryan are sansa de a se reabilita in ochii familiei (viitorul sot al surorii sale se razgândeste in fata altarului), discursul pe care el il tine e facut cu atâta deferenta fata de valorile familiei traditionale incât e de mirare ca mirele nu fuge mâncând pamântul catre perspective mai putin casnice. „Urmeaza un copil, apoi si al doilea, ii cresti, iti pleaca de acasa si mori, ce sens mai are?“, se caineaza viitorul cap de familie.
N-are sens, dar nici singur sa fii nu e mult mai bine, il convinge Ryan in doi timpi si trei miscari. Ca si cum alte posibilitati decât cele enuntate de catre Danny (Jim Miller) nu exista, copiii sunt un dat, la fel si casnicia, divortul nu a fost inventat, mori cu nevasta de gât; de fapt, aiurea in peisajul asta, mai mult decât copiii, sotia si moartea, ce gaseste fara gres deopotriva barbati insurati, vaduvi, divortati si burlaci, e mai degraba imburghezirea, faptul ca programul tau e stabilit pentru urmatoarele câteva zeci de ani si se poate schimba doar daca se muta supermarketul sau schimba televiziunile grila de programe, perspectiva asta il sperie pe Danny si Ryan o ia de buna – asta e, prin asta trec toti.
Independenta cu lingurita
Acesta este cinema-ul de Sundance, subversiv in masura in care lesa labelurilor independente i-o permite, conventional intr-o mai mica masura decât cinema-ul practicat sub umbrela marilor studiouri, dar in continuare conventional. Spune un pic mai mult, dar nu spune totul. In cazul de fata, spune ca exista somaj, dar si ca acel somaj ajunge sa creeze noi locuri de munca; spune ca exista sex fara afectiune, dar rareori, doar oamenii fara inima fac asta, aceasta alegere pe care ei o fac (de a nu se aseza la casa lor si de a nu avea relatii stabile) ii condamna la nefericire, e o amputare si oricum este o regula pe care ei insisi mai devreme sau mai târziu o incalca; spune ca iti poti face un trai de pe urma nefericirii altora, insa doar daca esti neomenos si ca a concedia oamenii prin webcam e profund imoral, dar a-i concedia fata in fata e perfect acceptabil.
Filmul e departe de a le zice pe bune, insa macar reuseste o performanta cu care putine alte comedii recente se pot lauda: amuza.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper