Nou pe blogul revistei:
- Alexandru Vlad, Ploile amare
- Alex Goldis, Critica in transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului: review de Al. Cistelecan
- Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol: review de Cosmin Borza
- Ana Blandiana: Colectivizare
- Declaratia CriticAtac
- Adina Dinitoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii
- Top cinema: cele mai bune si cele mai proaste filme din 2011
Cuvinte cheie
Sectiuni
Comentarii recente
Rachid Mimouni, Onoarea tribului
Articol aparut pe 04:02:2010, in sectiunea Cultura literară . Zero comentariiCuvinte cheie: Onoarea tribului, Rachid Mimouni, realismul magic sud-american, scriitor Algerian
Editura Ibu Publishing, Bucuresti, 2009
Cel mai cunoscut scriitor Algerian este, fara îndoiala, Albert Camus, însa atunci când Camus a primit Nobelul pentru literatura, în 1957, Algeria era înca o provincie franceza. Spre deosebire de Camus, care era fiul unei familii de pieds-noirs, Rachid Mimouni s-a nascut într-o familie de tarani algerieni musulmani; poate de aici afirmatia editorilor de la Ibu Publishing, care îl considera pe Mimouni „cel mai renumit scriitor algerian“. La fel ca Albert Camus, Mimouni a militat pentru drepturile omului în Algeria.
„Onoarea tribului“, primul roman al lui Mimouni tradus în limba româna, este poate mai apropiat de realismul magic sud-american decât de traditia existentialista europeana. Cartea e plina de personaje puternice, ale caror destine sunt zdruncinate adesea de crize existentiale, provocate de confruntarea cu pasivitatea comunitatii din care provin sau cu dinamismul dezmatat al rumilor. Rezolvarea acestor crize e, la fel de adesea, una magica sau misterioasa, în timp ce destinul satului e anticipat de un jidov ratacitor cu viziuni profetice. Povestile satului Zitouna se împletesc una în jurul celeilalte, ocolesc, lasa anumite întâmplari pentru mai târziu, dupa mestesugul unui narator oral care stie sa-si pastreze audienta.
Spre deosebire de alte romane ale lui Mimouni, „Onoarea tribului“ insista mai putin asupra regimului totalitar si asupra fundamentalismului algerian, având mereu în prim-plan dimensiunea umana a sateanului din nord, putin sau deloc interesat de treburile politice. Fiecare povestire, fiecare fraza e încarcata de metafore, care contamineaza replicile tuturor personajelor. E usor patetic si pe alocuri iritant acest lirism, însa el se combina bine cu atmosfera mitica a cartii.
