Paradoxurile democratiei. Alegerile din 1990 si din 2009

Un articol de ADRIAN GEORGESCU

Libertatea, afirma la un moment dat Ludwig von Mises, inseamna si libertatea de a gresi. Daca suntem pregatiti sa acceptam libertatea ca pe unul dintre principiile fundamentale, axiomatice, ale democratiei, atunci erorile ne vor aparea drept rezultate firesti ale actiunii umane lipsite de orice constrângere. Cu toate acestea, greselile in cauza au aproape intotdeauna un substrat analizabil, unul despre care se poate discuta utilizând instrumentele stiintelor sociale. Prin aceasta prisma avem posibilitatea de a intelege in profunzime diferite fenomene de la nivelul societatii, reusind sa iesim din zona judecatilor pripite, superficiale si depasind stereotipiile de tot felul.
In eseul de fata voi analiza doua paradoxuri ale democratiei, doua studii de caz cu relevanta pentru cercetarea din zona comportamentelor electorale, mai precis alegerile din mai 1990, respectiv cele din noiembrie 2009. Teoria alegerii rationale, in forma ilustrata de Anthony Downs, va fi unul dintre fundamentele demersului meu, dorind sa identific motivele care au condus la sustinerea unuia sau a altuia dintre candidati. Totodata voi lua in considerare lucrarea lui Seymour M. Lipset si Stein Rokkan, „Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments“ (1967), pentru a scoate in evidenta modul in care conflictul din cadrul societatii influenteaza, in cazul unui vot liber, democratic, optiunile si comportamentul electoral al cetatenilor, prin auto-identificarea lor ca membri ai uneia dintre „tabere“. Nu in ultimul rând, voi utiliza cercetari ale autorilor Berelson, Lazarsfeld si Gaudet pentru a discerne intre tendintele pro, respectiv anti-comuniste (vom vedea sensul contextual al acestei sintagme) ale alegatorilor, prin prisma traditiei si socializarii politice.
Alegerile prezidentiale din 1990 – intre schimbare si continuitate neocomunista
Revolutiile din 1989 au reprezentat un moment cheie in evolutia statelor Pactului de la Varsovia, prin intermediul lor facându-se trecerea (sau, mai degraba, revendindu-se) la sistemul democratic, pluripartidist, bazat pe vot liber, in cadrul caruia, pentru prima data in  doua jumatate a secolului al XX-lea, putem identifica o competitie reala intre diverse partide politice cu scopul obtinerii puterii. Scenariile acestor revolutii nu au semanat foarte mult de la o tara la alta, durata, actorii implicati, numarul victimelor fiind diferite de la un caz la altul. De aici si afirmatia, deja celebra, a istoricului englez Timothy Garton-Ash: „in Polonia, revolutia a durat 10 ani, in Ungaria 10 luni, in Cehoslovacia 10 zile, iar in România 10 ore“.
Mai mult decât o simpla metafora, afirmatia autorului britanic surprinde, pe de-o parte, cronologia actiunilor anti-comuniste decisive din tarile central si est-europene, iar, pe de alta, ne poate oferi un raspuns cu privire la ceea ce a urmat evenimentelor din 1989, mai precis cu privire la crearea/instalarea unei noi clase politice si la modul in care indivizii au reusit sa se adapteze noilor realitati. In cazul României trecerea s-a realizat intr-un timp foarte scurt, aproape brusc, Revolutia având la baza miscari de strada masive si soldându-se cu executia lui Nicolae Ceausescu in data de 25 decembrie 1989, fapt care a consfintit la nivel simbolic si practic incheierea unei epoci de mai mult de 40 de ani de comunism.

Prin comparatie cu alte state foste comuniste, in România la putere imediat dupa Revolutia din 1989 nu s-a aflat un fost disident politic sau un lider, sa spunem, al societatii civile, deci o persoana aflata mereu in opozitie cu Partidul Comunist autohton si/sau cu Moscova. In Cehoslovacia acest lider a fost Vaclav Havel, in Polonia Lech Walesa, iar in Ungaria grupul clasat pe primul loc in alegerile postrevolutionare era Forumul Democratic Maghiar (Magyar Demokrata Fórum).
Cum se explica aceasta situatie? De ce in România alternanta/schimbarea nu a fost una veritabila? Raspunsul este dificil. Teoria care, in opinia mea, se apropie cel mai mult de adevar este cea a elitelor-contraelitelor. Enuntata pentru prima data de gânditorii italieni Vilfredo Pareto si Giovanni Mosca, aceasta teorie, adaptata la cazul românesc, ar afirma ca esecul se explica prin inexistenta si/sau incapacitatea unei contra-elite de a prelua puterea. Faptul ca in marea lor majoritate persoanele aflate in functii cheie ale statului proveneau (chiar si azi intâlnim acest fenomen, la mai bine de 20 de ani de la Revolutie) din structurile Partidului Comunist si/sau ale Securitatii demonstreaza ca putem vorbi (destul de) obiectiv despre o alternanta la guvernare din interiorul aceluiasi grup.
Oameni formati in „scoala comunista“, atât la propriu, cât si la figurat, au preluat conducerea statului, ei arogându-si rolul de agenti ai schimbarii. Un exemplu interesant al neintrarii in joc, de exemplu, al intelectualilor il reprezinta Grupul de Dialog Social. Infiintat in decembrie 1989, acesta cuprindea o serie remarcabila de intelectuali, multi dintre ei persecutati de fostul regim. Acestia au militat pentru libertatea de exprimare si, automat, s-au opus cenzurii, dar au refuzat sa se constituie in partid cu scopul obtinerii puterii. In acest caz, una dintre posibilele piedici importante pentru fostii membri ai PCR/Securitate a fost eliminata.
Putem trage, asadar, câteva concluzii cu privire la pastrarea puterii in interiorul acelorasi continuatori ai fostului regim. Un factor important a fost, in primul rând, imaginea pe care si-a creat-o Frontul Salvarii Nationale ca organism legitim de preluare a puterii in urma Revolutiei din decembrie 1989. Aceasta a avut un rol esential, la nivelul mentalului colectiv si a creat un scenariu pe care, chiar daca nu intotdeauna in mod explicit, s-a putut baza campania lui Ion Iliescu. In al doilea rând, derivat din preluarea puterii, elementul tehnic fundamental si necesar a fost reteaua de sedii de partide si, implicit, de campanie a FSN. Pe fondul unei slabe retele media (singurele posturi fiind cele nationale de radio si de televiziune) si a unei confuzii extinse la nivel national, grupul cu cei mai multi sustinatori si cu capacitatea de a realiza fizic cea mai buna/eficienta campanie nu putea fi altul decât FSN-ul.
In al treilea rând si, in viziunea mea, mai important chiar decât primele doua, au contat slabele performante ale „contra-elitei“ formate, daca acceptam aceasta titulatura, de partidele istorice. Membrii acestora nu beneficiau de notorietate, ba, mai mult, unii dintre ei aveau o imagine negativa involuntara cauzata de intoarcerea din exil imediat dupa prabusirea regimului comunist. Lipsa de implicare masiva a intelectualilor si a fostilor disidenti, care sa rezulte in formarea unui partid puternic, a lasat liber, practic, drumul celor cu „experienta in zona politica“ (impropriu spus) sa profite de miscarea populara care, in definitiv, urmarea eliminarea regimului comunist impreuna cu membrii sai marcanti.
Nu in ultimul rând, utilizând teoria lui Frey si Weck, putem considera, fortând poate putin concluziile acestora referitoare la alegerea democratica a lui Adolf Hitler din 1933 in Germania, ca in momente de criza tendinta grupurilor sociale este de a opta pentru lideri autoritari ce, la nivel discursiv cel putin, ofera un mesaj puternic de depasire a situatiei dificile si posibile solutii. Ion Iliescu a marsat pe un astfel de mesaj electoral.

Paradoxul democratiei, in cazul alegerilor din mai 1990, este suportul electoral extraordinar oferit unei persoane ce, spre deosebire principalii sai contracandidati, ar fi trebuit sa fie identificata cu fostul regim impotriva caruia cetatenii se ridicasera, cu pierderi substantiale de vieti omenesti, si al carui lider fusese executat. Cum, insa, comportamentul electoral se bazeaza, dupa cum afirma si cercetatori precum Lazarsfeld, Berelson si Gaudet, pe fenomene complexe de socializare politica si pe perceptii, tot ceea ce ramâne este sa incercam a observa si intelege atitudinea votantilor, mai ales in momente-cheie, cum este cazul reinvierii democratiei in România dupa 40 de ani de comunism, de ideologizare si dictatura de sorginte stalinista.

Din lipsa de spatiu nu voi detalia perioada 1990-2009, si voi analiza in schimb, facând un arc peste timp, situatia din 2009, la 20 de ani de la Revolutie, cifra pe care un gânditor precum Silviu Brucan o socoteau potrivita pentru realizarea unui bilant al democratiei si tranzitiei/evolutiei României postcomuniste.
Alegerile prezidentiale din 2009 – alternanta la guvernare si liderul autoritar
La 20 de ani de la schimbarea revolutiva a regimului politic din România are loc cea de-a sasea serie de alegeri prezidentiale libere. Desi, initial, alegerile ar fi trebuit sa se organizeze, conform algoritmului constitutional din 1991, in 2008, prelungirea mandatului prezidential, de la patru la cinci ani, a decalat cu un an momentul confruntarii electorale. In toata aceasta perioada, considerând ca punct de plecare alegerile din 1992, s-a realizat permanent alternanta la guvernare: PDSR (1992), CDR (1996), PSD (2000), PNL-PD (2004).
De data aceasta, in ciuda prelungirii cu un an a mandatului prezidential, alternanta esueaza. Candidatul ales in 2004 reuseste sa obtina, la limita, al doilea mandat consecutiv, performanta unica in istoria postcomunista a României (daca nu tinem seama de revalidarea lui Ion Iliescu din 1992, aceasta având loc dupa numai 2 ani de la alegeri). Situatia este paradoxala, de aceasta data, atât d.p.d.v. matematic, victoria candidatului PD-L parând in timpul campaniei imposibila, cât si ideatic, deoarece voturile au mers catre singurul presedinte suspendat de Parlament, teoretic forul de baza al unei democratii.
Campania electorala a celor trei candidati principali s-a bazat pe aparitii media (spoturi, confruntari televizate si discursuri ale sustinatorilor acestora), deplasari in teritoriu (intâlniri cu alegatorii) si mesaje transmise prin metode ale publicitatii electorale. Totodata nu trebuie ignorata reteaua de partid care a constituit un factor esential de raspândire a mesajului electoral in teritoriu, acoperind in mod clar o arie mult mai mare decât aceea inclusa in „turneul“ candidatilor.
Profilul candidatilor
1.Crin Antonescu
Candidatul Partidului National Liberal s-a clasa pe locul al 3-lea in alegeri, obtinând un total de 20,02% din voturi. Rezultatul a fost superior celui obtinut de partid, insa insuficient pentru a accede in turul al doilea. Campania sa electorala a avut ca sintagma reprezentativa  „Revolutia bunului simt“. Programul sau politic a fost unul de dreapta, militând pentru neimplicarea (sau o implicare redusa) a statului in economie.
Ca personalitate, Crin Antonescu s-a remarcat inca de la inceputul perioadei postdecembriste in cadrul diverselor formatiuni liberale, fiind istoric ca formatie, absolvent al Facultatii de Istorie si Filosofie, un personaj cu calitati oratorice si cu un trecut lipsit de suspiciunea colaborarii cu PCR sau cu Securitatea.
Am adus aceste elemente in discutie deoarece tema anticomunismului a fost una extrem de prezenta in discutiile din timpul campaniei electorale. Principalele teme de campanie ale lui Crin Antonescu au fost „România fara Basescu“ si „Proiectul Johannis“, aceste doua idei fiind omniprezente in aparitiile sale publice, precum si in mesajele de tot felul transmise electoratului.
Esecul intrarii sale in turul al doilea s-a bazat, in opinia mea, pe o serie de factori usor observabili. In primul rând, reteaua de partid net inferioara celei a PSD-ului (cel mai mare numar de membri, putere financiara substantiala) si a PDL-ului (intarita si extinsa foarte mult in perioada 2004-2009 dupa câstigarea alegerilor si intrarea la guvernare). In al doilea rând, discursul sau a fost prea putin indreptat impotriva principalului sau contracandidat pentru intrarea in turul al II-lea, si anume Mircea Geoana, incercând sa câstige prin simpla opozitie (agresiva) fata de Traian Basescu, o carte relativ necâstigatoare din start prin prisma existentei unui asa zis „nucleu dur“ de alegatori fideli PD-L si sefului statului.
Nu in ultimul rând, trebuie sa avem in vedere faptul ca traditia politica româneasca a fost orientata, aproape intotdeauna, catre o politica de stânga/centru-stânga, fapt explicabil prin intermediul unei analize economice, educationale si asa mai departe pe care, prea adesea, presa si oamenii politici o ignora. Aici intra in joc elementul „traditiei“ la care faceau referire si Lazarsfeld, Berelson si Gaudet. Partidul Comunist a fost perceput ca fiind unul de stânga, apoi, din cei 20 de ani de democratie, la putere s-au aflat cei de stânga in mai mult de jumatate din timp. Pe fondul acestei realitati, e greu de sustinut o afliere populara masiva pentru valorile liberalismului (clasic sau social, indiferent).
In orice caz, mergând tot pe linia cercetatorilor americani, ar fi un demers inutil sa incercam a stabili o filiera traditionala aplicabila unei majoritati a populatiei in ceea ce priveste valorile politice, un sondaj putând dovedi mai degraba contrariul. Oamenii nu sunt atât de informati, uneori nu sunt informati aproape deloc, cu privire la ideologiile politice, programele de guvernare, uneori nici macar (!) referitor la functiile pe care le detine in stat presedintele.
Asadar, esecul lui Crin Antonescu era previzibil daca ne uitam la statisticile pre-electorale. Partidul care l-a sustinut nu avea un scor electoral suficient cât sa il propulseze in cea mai inalta functie in stat, de asemenea nici forta in teritoriu a PNL nu era atât de mare, numarul de primari si presedinti ai Consiliilor Judetene fiind net inferior celui al PSD sau PD-L. Cu toate acestea, iar aici intervine paradoxul matematic pe care l-am enuntat mai devreme, alianta cu PSD-ul lui Mircea Geoana pentru turul al II-lea al alegerilor ar fi trebuit sa fie o carte câstigatoare, suficienta pentru a-i asigura candidatului social-democrat victoria. La limita, lucrurile nu au fost asa, iar optiunea electorala a mers catre Traian Basescu. Voi analiza ulterior acest aspect.

2. Mircea Geoana
Candidatul propus si sustinut de Partidul Social Democrat s-a clasat, atât in primul, cât si in al doilea tur de scrutin, pe pozitia a doua, obtinând in prima instanta 31,15% din sufragii, pentru ca in final sa piarda la limita cu un total de 49,66%.
Spre deosebire de Crin Antonescu, Mircea Geoana a beneficiat de o masinarie de partid bine pusa la punct, eficienta, fapt dovedit de rezultatul care, procentual, i-a situat pe social-democrati pe primul loc in alegerile locale si parlamentare recente. PSD-ul este formatiunea cu cel mai mare numar de membri, consolidata, desi reformata din multe puncte de vedere, pe parcursul celor 20 de ani de activitate, fiind succesoarea Frontului Salvarii Nationale. Campania acestuia s-a bazat pe scoaterea României din criza (oferirea de locuri de munca, relansare economica s.a.), precum si pe lupta anti-Basescu.
Problema liderului social-democrat, in ceea ce priveste opozitia fata de PDL si Traian Basescu, a constituit-o guvernarea comuna PSD-PDL, realizata imediat dupa alegerile parlamentare din 2008. Acceptând, spre deosebire de PNL, colaborarea cu democrat-liberalii, impactul asupra electoratului a fost puternic, invalidând cumva sau, in orice caz, slabind teoria opozitiei totale fata de seful statului aflat inca in exercitiul functiunii. Totodata, nu trebuie omis fapul ca rolul jucat de PSD a fost „secundar“ in cadrul guvernului, la nivel de imagine PDL-ul si Traian Basescu conducând guvernul Emil Boc.
Cum, la polul opus prin comparatie cu alegerile din 1990, in 2009 rolul jucat de mass-media a fost important, insuccesul mediatic al lui Mircea Geoana din timpul campaniei sale electorale si, in special, din ultima confruntare televizata cu Traian Basescu a reusit sa-i dauneze semnificativ, poate chiar suficient cât sa produca diferenta rezultata in urma votului. Desigur ca nu exista raspunsuri absolute in cazul interpretarii prestatiei unui om politic, numai ca, judecând dupa insumarea procentelor obtinute de PSD, PNL, UDMR, precum si de alti candidati anti-Basescu, pierderea alegerilor reprezenta un fapt improbabil.
Cauzele esecului lui Mircea Geoana sunt multiple. In primul rând, mobilizarea insuficienta a electoratului neutru, fapt care, pe fondul unei diferente extrem de mici dintre cei doi candidati, ar fi putut inclina balanta catre PSD-PNL. Apoi, erorile din media au jucat un rol important, toate acestea in ciuda unui partizanat mai mult sau mai putin evident al unora dintre posturile TV. Trebuie amintit, de asemenea, elementul-cheie al infrângerii opozitiei: votul românilor din Diaspora. Fiind vorba de primele alegeri prezidentiale in care votul celor din afara tarii este luat in calcul, este posibil ca actiunile din campanie sa nu se fi indreptat atât de mult catre acestia, insa procentajul obtinut a demonstrat ca, in ultima instanta, „presedintele a fost decis in exteriorul tarii“, de unde a pornit, apoi, o serie intreaga de dezbateri pe tema legitimitatii votului respectiv.
Cea mai importanta dintre cauze este, iar aici voi face apel din nou la concluziile politologilor Lazarsfled/Berelson/Gaudet, votul impotriva neocomunistilor/urmasilor PCR (in sensul pastrarii unei traditii). Perceptia unei majoritati a populatiei votante asupra Partidului Social Democrat vazut ca urmas al FSN si deci al vechii nomenclaturi a fost intarita cu succes pe tot parcursul mandatului presedintelui Traian Basescu, fiind utilizata si in campania electorala (vezi episoul Piata Operei din Timisoara).

3. Traian Basescu
In cazul candidatului PD-L, clasat pe prima pozitie in ambele tururi de scrutin (32,44%, respectiv 50,34%), voi rezuma schematic principalele elemente care au condus, din perspectiva mea, la obtinerea celui de-al doilea mandat de presedinte al tarii.

I. Reteaua de partid/forta financiara – beneficiind de resurse umane si financiare considerabile, campania PD-L a reusit sa fie cea mai eficienta la nivel national si in strainatate.
II. Antiparlamentarismul – pe fondul unei increderi permanent scazute a populatiei votante fata de forul legislativ al tarii, discursul impotriva parlamentului (incununat de succes prin votul pro-unicameralism si pro-reducerea numarului de parlamentari) si opozitia dura fata de acesta soldata chiar cu suspendarea din functie a lui Traian Basescu in 2007 au adus un plus considerabil imaginii sale.

III. Anticomunismul – condamnarea oficiala a comunismului (vezi Comisia Tismaneanu si raportul acesteia) a creat la nivelul perceptiei impresia unei rupturi fata de trecutul nefast comunist si, tinând cont ca o majoritate covârsitoare a indivizilor impartaseste opinii contrare regimului de dinainte de 1989, presedintele si-a creat un capital de imagine important, consolidat in campanie de atacurile la adresa PSD (urmasii de drept ai PCR-FSN, in viziunea lui Traian Basescu).

IV. Lupta contra grupurilor de interese – opozitia fatisa si intarita prin aproape fiecare discurs public al presedintelui fata de oligarhi („moguli“) s-a mulat perfect pe clivajul dintre persoanele cu venituri mici/medii si grupul restrâns al oamenilor de afaceri prosperi (din rândul sustinatorilor fideli PSD-PNL), daca este sa utilizam teoria lui Stein Rokkan si S.M.Lipset; totodata aceasta este, nu putem ignora, o idee de sorginte marxista (lupta dintre clase, superioritatea morala a proletariatului etc.) transpusa in contextul României din 2009.

V. Liderii de opinie – Traian Basescu a beneficiat inca de la preluarea mandatului sau in 2004 de sprijinul unui grup considerabil de intelectuali, persoane cu vizibilitate deosebita in plan mediatic si cultural care au jucat rolul de lideri de opinie, aducându-si un aport considerabil la victoria in alegeri.

VI. Diaspora – la nivel formal, cartea câstigatoare a campaniei PD-L; in acest caz aveam de-a face, pe de-o parte, cu faptul ca, fiind la putere, Traian Basescu a avut o prezenta net superioara in strainatate, putându-si crea o imagine pozitiva si putând convinge viitorul electoral pe parcursul mandatului de 5 ani, iar pe de alta parte ne lovim de o realitate insurmontabila, aceea ca plecarea multora dintre cei aflati in prezent in Diaspora a avut loc in perioada mandatului lui Ion Iliescu (2000-2004), atunci când guvernul era, practic, monocolor PSD.
Concluzii
In România, la inceputurile democratiei postdecembriste, avem de-a face cu alegerea categorica a lui Ion Iliescu, un om politic format si dezvoltat in totalitate in cadrul Partidului Comunist Român, in functia de lider suprem al statului, la numai câteva luni dupa prabusirea regimului comunist, actiune pentru care au depus eforturi mase mari de indivizi pe tot teritoriul României.
Acesta este, fara indoiala, un paradox al votului liber democratic in istoria politica postcomunista a intregului bloc central-est-european. La 20 de ani dupa acest eveniment putem observa cum o alianta de partide care, matematic, detinea o majoritate confortabila atât in parlament, cât si in sondajele de opinie si conducea in rezultatele primului tur de scrutin pierde in fata presedintelui in functie, Traian Basescu, sustinut formal de o singura formatiune importanta de pe scena politica, aceasta aflându-se, din nou, la nivel statistic si in Parlament, in neta inferioritate. De aici un al doilea paradox in explicatia caruia ar putea fi utilizate teorii ale manipularii, alaturi de cele deja enuntate mai sus.

2 comentarii pentru “Paradoxurile democratiei. Alegerile din 1990 si din 2009”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper