Oamenii de isprava se fac rinoceri de isprava

Un articol de Cornelia Maria Savu

Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou saptamâna trecuta pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ’60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor Internationale de Actorie de la Sinaia. „Tinerii actori invitati in distributia acestui spectacol au inteles foarte bine sensul piesei si s-au implicat, cu fanatism, in descoperirea si redescoperirea celor mai virulente aspecte ale rinocerilor contemporani“, a afirmat Catalina Buzoianu la sfârsitul unui travaliu regizoral care a mizat mult (si) pe (re)desteptarea gustului pentru absurdul ionescian la un public dispus sa reviziteze teatrul politic „ambalat“ in parabola cu mesaj inclus.
Pe scena Teatrului de Comedie a evoluat un grup de actori din noua generatie, masteranzi ai UNATC „I.L.Caragiale“ din Bucuresti, alaturi de profesorii lor si de doi colaboratori constanti ai Catedrei UNESCO a Institutului International de Teatru.
Propunerea regizorala a Catalinei Buzoianu a ambitionat sa fie un atelier deschis: tema de studiu la vedere, variatiuni pe aceasta tema asamblate ca tot atâtea punti spre spectacolul În statu nascendi si „produsul“  finit. Ca o forma de relief cu profil variabil, pliat, mai ales, pe câteva linii de forta, in re-lectura, ale textului ionescian: abolirea umanitatii, decaderea din regn si din lume in mlastina uniformizatoare, transformarea oamenilor de isprava (am  zice, aplicând o eticheta postdecembrista peste epitetul ionescian, „oamenii de bine“) in rinoceri de isprava. Toate acestea dupa ce conventia numita morala a fost spulberata. Cu prezentarea personajelor si didascaliile incluse in structura permeabila a textului, generatoare, când ascendent, când simultan, când contrapunctic, de ritm alert, cadentat, de cele mai multe ori, inspirat, de muzica „la vedere“  a lui Calin Grigoriu. Cu scenografie minimalista, de atelier multifunctional, cu elemente, in general, bine „jucate“ (Cristi Marin, Gyongyi Balazs, Ioana Dumitriu, Elena Constantin).
Miscarea scenica si coregrafia semnate de Andreea Novac potenteaza componenta energetic – originala a spectacolului-atelier, cu momente de vârf in rinocerizarea lui Jean (o iesire din pielea umana si intrarea in pielea de pachiderm a omului de isprava cu principii, contorsionist-metaforica, de mare efect plastic – scenic) sau in momente de miscare „cu incetinitorul“, dublate de strigate „mute“ atunci când grupul din piata observa „trecerea“ rinocerilor. Sau in al doilea tablou al spectacolului, cel de la editura, cu textul ionescian rostit pe ritmuri de rap (bine temperat), cu miscarile aferente pliate pe momente de robotizare a personajelor, in crescendo, ca o bomba ce ticaie in prag de explozie.
Propunerea regizorala a Catalinei Buzoianu „Citeste“ textul lui Eugène Ionesco in perena lui actualitate. Si in limpezimea lui, fara aluzii si sopârle la vreun mecanism social-politic anume, la vreo dictatura particularizata.
Sufera de rinocerita orice societate in care ideologiile isi adjudeca adepti fanatici. Caci fanatismul de orice fel naste monstri care se considera detinatori ai adevarului absolut, iar acest pericol ameninta lumea de azi in aceeasi masura in care a amenintat si transformat si lumea de ieri. Dincolo de lectia de teatru, Catalina Buzoianu experimenteaza in atelierul ei deschis si o incercare de recuperare a moralei in vremuri tulburi. Fara teza, cu mijloacele subtile ale artei, având ca vehicul „cea mai politica si poate cea mai surprinzatoare piesa a lui Eugène Ionesco“ (aceasta caracterizare ii apartine).
Din pacate, intrarea in ritm a spectacolului se face anevoios. Mirela Gorea in Doamna cu pisica si Doamna Boeuf si Daniel Haralambie (când e Domnul batrân) ingroasa inutil, strident, profilul absurd al personajelor. Alin State (Jean), performant in momentul deja amintit, are suparatoare deficiente de suflu si de dictie. Marius Gilea, in rolul Berenger, are momente prelungite când nu se vede, când nu tine piept partenerilor de replica. Energetica, jucausa, versatila, in rol si când e cochet indragostita si când trece linia, rinocerizându-se, Alexandra Fasola e stapâna pe partitura lui Daisy. Asa cum Filip Ristovski nu tradeaza nici textul ionescian, nici demersul regizoral, in rolurile Logicianul si Domnul Papillon. Alexandru Zob (Bacanul, Patronul, Botard), Daniel Haralambie (de data aceasta in rolul Dudard) si Alina Patilea (Bacaneasa, Chelnerita, Pompierul) completeaza corect, fara stridente, asa cum se asteapta de la ei, distributia.
Daca la intrarea in sala spectatorii dau peste câteva manechine descarnate, de pe care s-au „scris“ atributele umanului, elemente ce insinueaza tensiunea viitorului spectacol, cantitatea prea mare de urlete rinoceresti e redundanta si submineaza subtilitatile decriptarii profunzimilor din text (atâta cât se face ea in acest spectacol-atelier).
Catalina Buzoianu se intreaba cu indreptatire la finalul argumentului noii sale montari „Cum vor arata rinocerii viitorului? Oare ii vom putea opri?“ Dar aducerea din sala spre scena, printre spectatori, a personajelor rinocerizate, costumate precum niste monstri apocaliptici dintr-o productie hollywoodiana de serie B (cu ragetele aferente) nu e una inspirata. Pentru ca  „imbolnavirea“ de rinocerita se face ideatic, in interior, intr-un plan metaforic si nu prin butaforie zoologica. Aceasta optiune de final e o grefa respinsa de partea  „sanatoasa“   a demersului regizoral si contrazice chiar momentele rafinat implinite ale spectacolului, pe care le-am enumerat mai sus.
Una peste alta, ca experiment, ca deschidere spre revizitarea unui clasic al secolului XX, cel al ideologiilor devastatoare, tocmai printr-o piesa, din motive lesne de inteles, putin montata la noi, spectacolul merita vazut. Caci „Rinocerii“ ramâne un text problematic – dilematic mereu in actualitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper