Oameni care au fost

Un articol de Adina Papazi

„Caietele Herminei“, scoase la lumina si adnotate de Rodica Tabic si Adriana Popescu, concept si coordonare editoriala de Catalin D. Constantin, grafica: Atelieruldegrafica.ro, Editura Peter Pan ART, Bucuresti, 2010.

Ultimele doua decenii ne-au obisnuit cu editari de paraliteratura din sfera jurnalului intim sau a memorialisticii. Desi febra descoperirilor pare ponderata la momentul actual, sertarele inca mai ascund comori, iar „Caietele Herminei“ sunt una dintre ele. O aparitie editoriala de tipul unei bijuterii: pe de o parte, pentru ca este scoasa din cuferele trecutului si poarta cu ea valoarea marturiilor unor vremuri cu savoare, pe de alta parte, datorita conceptului editorial care face din acest volum o oglinda in facsimil, cu patina si blazon, a insemnarilor care compun caietele  originale.
Autoarele volumului, Adriana Popescu si Rodica Tabic, nu au irosit sansa intâlnirii cu cronica familiei ale carei descendente sunt. Destinate altor membri ai familiei de catre Hermina Ciorogariu, caietele ajung, in urma deceselor destinatarilor direct numiti, la cele doua autoare pentru care cautarea radacinilor, sentimentul recuperarii identitatii si constiinta responsabilitatii de a face publice insemnarile devin un melanj decisiv.
Insotite de numeroase fotografii din arhiva familiei Ciorogariu, a Complexului Muzeal Judetean si a Arhivelor Statului din Arad, insemnarile sunt structurate in opt capitole, urmarind refacerea cât mai fidela a epocii de la sfârsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. De la copilaria idilica din zona Pecicai româno-ungare la inregistrarea calatoriilor in zona Balcanilor, insemnarile sunt ale unui ochi atent la detalii, sensibil la modelele din familie, vulnerabil la idilicul traditiilor locului, constient de insemnatatea peste timp a marturiilor facute. Caietele Herminei sunt de interes multiplu: istoricul afla despre nasterea localitatii Pecica, despre descinderea in zona a trei familii importante, dintre care una este cea a Ciorogarilor, la 1600, despre cultivarea tutunului, cresterea vitelor si dezvoltarea panificatiei ca embleme ale zonei in secolul al XIX-lea, despre convietuirea românilor nu doar cu ungurii, ci si cu sârbii, armenii, slovacii, nemtii sau francezii. Etnograful are  de exploatat un intreg capitol, numit „Obiceiuri si povesti de familie“, in care sunt transcrise note referitoare la pastrarea si transmiterea unor cutume religioase, de la inventarierea posturilor si a pelerinajelor de peste an pâna la mai putin obisnuitele obiceiuri legate de „bursa maritisului“ sau de transmiterea din generatie in generatie a „farfuriei de zinc“, in care se sfinteste apa cu busuioc din curtea proprie, la sfintirea casei sau la sarbatorile mari. Lingvistul nu se limiteaza numai la inregistrarea saluturilor folosite de Anul Nou („Pace in tara, roade in hotare!“/ „Praznicul cu pace si sanatate!“) sau la transcrierea antroponimelor romane folosite in perioada de maghiarizare  (Terentia, Nerva, Romulus, Persida, Sabin s.a.), ci noteaza inclusiv expresii si caracterizari cu iz regional: femeia usuratica este „tarcata la mate“, in timp ce omul drept este „cu Avram in sân“, risipitorul „cumpara cu un criitar doua oua si vinde zece oua cu un criitar“, iar pentru lenes „luni ii lunea, marti ii Macarie, mercurea se merge la târg, joia târguim, vinerea venim, sâmbata ne odihnim, duminica, daca vrea popa, lucram si noi!“. Bibliotecarul muzeograf poate reface lista celor dintâi posesori de carti din zona Aradului, adaugând la aceasta si tragica disparitie a multor volume, unele mostenite de urmasi care le folosesc pentru impachetatul brânzei (sic!), spre durerea fetelor luminate ale familiei. Pedagogul are la indemâna numele tuturor scolilor din Pecica si Arad (Scoala maghiara, Scoala evreiasca mixta, Scoala de fete, Scoala franceza, Scoala normala si chiar Scoala de dans), portrete ale profesorilor cu har, programele scolare ale epocii, eforturile Herminei si ale Octaviei Popovici Desseanu de a infrânge prejudecatile vremii legate de educatia femeii, dar si alternativa „treptelor formale“ pe care o aleg eroii romanelor lui Slavici: mai intâi trec de la stadiul de ucenic la cel de calfa, apoi incep vandra de câtiva ani pe la mai multi mestesugari, pentru ca, in final, in urma demonstratiei de insusire a meseriei, sa devina practicanti recunoscuti. Astfel, literatul va gasi in „Caietele Herminei“ nu numai un corolar al literaturii epocii, ci si o scriitura plina de tâlc, coplesita de idilicul amintirilor copilariei sau de satisfactia omului potrivit la locul potrivit, in anii de profesorat ai autoarei notelor la Liceul „Elena Ghiba Birta“ din Arad. Cât priveste antropologul, el va gasi in caiete resurse destule pentru refacerea unei fidele imagini a „oamenilor cari au fost“ si au dat viata vremurilor trecute.
„Caietele Herminei“ nu sunt cronica locurilor, cât mai ales sunt cronica unei familii de intelectuali. Intr-o epoca in care stiinta de carte era in primul rând rezervata barbatilor, femeile din familia Ciorogarilor infirma regula, astfel incât primarului Dumitru (Mitrus), fratele bunicului Aron al Herminei, notarului Stefan sau episcopului Romulus/Roman (fiii lui Mitrus) li se alatura, in galeria figurilor scolite, invatatoarea Milena, sora cu cei doi de mai sus, tusa Milca si insasi Hermina. La sfârsit de secol XIX, mai precis la 1889, la Pecica exista deja o scoala mixta, iar Scoala normala, desi are portile inchise pentru fete, admite examinarea lor daca iau cursuri particulare. La Arad, in anii ’90 ai acelui secol circula cu tramvaiul cu cai sau cu abur fete care merg la Scoala Reuniunii femeilor române, unde vin sa se „cizeleze“ inclusiv fetele intelectualilor de la tara, inscrise in „bursa“ maritisului cu vreun bancher, doctor sau notar. Dupa ce studiaza trei ani la Elisabetinul budapestan, Hermina se angajeaza la scoala unde ea insasi a invatat ca eleva in Arad, avându-l ca director pe misoginul Vasile Goldis, „dusman de moarte al femeii culte“, iar când ea si prietena Octavia vor deveni directoarele scolii, vor duce la bun sfârsit toate proiectele de modernizare a invatamântului: fetele pot merge singure pe strada la teatru, fac excursii de botanizare (Hermina predând stiinte naturale),  citesc in biblioteca scolii, dramatizeaza texte, iau lectii de dans, ore de lectura si gospodarie, au baie si alimentatie „indestulata“. Notatiile despre trucurile feminine de infrumusetare sau despre vestimentatie scot caietele din sfera strict monografica a zonei si a oamenilor locurilor: prima data, Hermina iese in lume la 18 ani, moment in care primeste crema de fata, apoi invata ca dându-si palme sau ciupindu-se de obraji poate substitui rujul pe care elevele de mai tarziu il vor avea la scoala alaturi de carti si caiete. Umbrelele din matase si dantela, caciulitele de noapte, bijuteriile cu pietre scumpe sunt piesele de rezistenta ale vestimentatiei femeilor din notatiile autoarei. Daca la toate acestea mai adaugam si jurnalele de calatorie ale Herminei (care umbla cu trenul, neinsotita, prin lume, pregatindu-si meticulos cu un an inainte itinerariul!) in Serbia, Dalmatia sau Balcani, intelegem ca emanciparea  femeii deja incepuse la portile Ardealului.
Ciorogarii au, in ciuda formatiei de intelectuali, un puternic cult al traditiei. Legati de locurile natale, nici nisiparea si apoi asfaltarea strazilor in Pecica maghiara, nici aparitia trenului care strabate distanta Arad-Timisoara in 4-5 ore, nici inlocuirea tramvaiului tras de cai de cel cu abur nu ii fac sa uite zilele de claca sau culesul viilor, nici brodatul la lumina „stertului“ sau divanurile duminicale, anticipari ale morometienei poieni din fieraria lui Iocan, unde tarani „istoreti“ (inteligenti, n.a.) precum Teodor Oarga, prind viata, paralel cu alte figuri senine ale locurilor: turtarul Ponta, baciul Iota Andreica, taran manierat si poliglot, sau doctorul Nicolae Ciaclan, care „nu lua, ci da bolnavilor“, vindecându-le in primul rând sufletele, apoi trupurile.
O singura mare absenta din Caietele Herminei: istoria mare a Primului Razboi Mondial. Cu exceptia intrarii trupelor române in Arad, la 19 mai 1919, niciun alt eveniment politic nu este  consemnat. Doar referiri sporadice, atât la conflictele dintre români si unguri, cât si la educatia moderat nationalista primita din familie.
Un alt cult, insa, pentru cartea ca obiect propriu-zis si ca obiect spiritualizat, se mosteneste din generatie in generatie. Hermina isi incropeste o biblioteca in copilarie cu complicitatea mamei, care vinde lapte si fructe prin intermediari si ii faciliteaza fetei cumpararea editiei Saraga a poeziilor lui Eminescu, apoi a Lepturariului lui Aron Pumnul, a volumelor de teatru de  Alecsandri, a cronicarilor. Treptat, rândurile se ingroasa, mai ales pe durata profesoratului. Ca si alte biblioteci ale invatatilor familiei, si aceste volume se vor risipi in 1942, in timpul bolii Herminei, care le imparte crezând ca i se apropie sfârsitul. Nu va fi asa. Hermina se stinge din viata abia in 1973, la 95 de ani. Iar caietele ei, asa cum o dovedeste tiparirea lor astazi, nu vor avea soarta celorlalte volume.

Un comentariu pentru “Oameni care au fost”

  1. aprilie 2, 2010 la 9:53 pm

    Cu siguranta ca este o carte plina de farmec si, de asemenea, de invataminte. Pacat ca, probabil, va fi greu accesibila marelui public, mai ales daca e tiparita pe o hartie care sa ingaduie reproducerea in bune conditii a fotografiilor.
    Ar fi folositor ca printre datele din capul articolului sa figureze si un numar de telefon al editurii sau o adresa de website etc., pentru a inlesni procurarea cartii.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper