O intrebare pentru Kjell Espmark

Un articol de Angela Martin
Un articol de Kjell Espmark

Kjell Espmark,  poet, eseist, prozator, dramaturg este membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura. Intre 1998 si 2005 – presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura. Din octombrie 2006, este prezent cu regularitate in paginile Culturii pentru a raspunde intrebarilor noastre in cadrul rubricii „Accent“.

Angela Martin: „Când moare o limba…“ – asa incepe un poem al dumneavoastra.  Poem ce pare o ilustrare a  angajamentului pe care vi l-ati asumat  de a lupta cu energie pentru apararea si supravietuirea limbilor mici, a limbilor de circulatie restrânsa. Care  este miza unei asemenea  lupte?

Kjell Espmark: Zilnic dispar câteva limbi mici. Atunci când o minoritate este decimata, limba ei devine o a doua limba, in umbra uneia mai mari, la care generatia tânara apeleaza din ce in ce mai mult. Treptat, cuvintele originale sunt inlocuite prin imprumuturi, fraze intregi sunt substituite, structurile gramaticale se contracta, modul lor de utilizare devine din ce in ce mai incert. Pâna când, in cele din urma, vechea limba este vorbita pentru o ultima oara.
Poemul pe care l-ati invocat a luat nastere in urma lecturii unui articol ingrijorator pe aceasta tema. Articolul apartinea unui lingvist si a aparut in Dagens Nyheter, cel mai important ziar de dimineata din Suedia, sub titlul „Când moare o limba“. Fantezia mea i-a atasat imediat cuvintele … „mor si mortii, pentru a doua oara“. Pentru mine, limba este ca o memorie enorma, care cuprinde toate insemnele vietilor si indeletnicirilor celor din trecut. Este memoria noastra colectiva, pe care o stapânim in comun cu inaintasii nostri. Mortii continua sa traiasca in cuvinte, aceste cuvinte care pastreaza in sine amintirea ocupatiilor, a viselor si durerilor lor. Odata cu disparitia cuvintelor, dispar si oamenii care mai salasluiau in ele. In acelasi timp, toate aceste cuvinte, toate aceste fragmente ale marii memorii reprezinta un cumul de experiente care confera lucrurilor din jurul nostru continutul senzorial si calitatea cosmica.  In clipa in care cuvintele dispar, nu mor doar cei care au trait inaintea noastra; senzualitatea intrinseca a obiectelor si a fenomenelor ce ne inconjoara se estompeaza si ea, saracind lumea de stralucirea ei si de o increngatura de asocieri. Poporul care si-a pierdut limba si care a fost constrâns sa preia o alta – straina, incarcata de sensurile altor vieti, dar fara nicio legatura cu propriul trecut – acel popor devine foarte sarac.
Dar nu numai limbile foarte mici sunt amenintate. Chiar si limbi precum suedeza, care are noua milioane de vorbitori, sau româna, care are aproape 25 de milioane, sunt umbrite de dominatia crescânda a limbilor mari, mai ales a englezei. Suedia se indreapta deja spre un bilingvism care nu se reduce la faptul ca din ce in ce mai multe persoane stapânesc bine engleza. Lucru ingrijorator este ca engleza a devenit principala limba in invatamântul superior. Din ce in ce mai multe universitati si colegii au introdus cursuri in limba engleza: pe de-o parte, in vederea stabilirii de relatii internationale, pe de alta, cu scopul de a atrage studenti straini. Un studiu a aratat insa ca, atunci când predau in engleza, profesorii reusesc sa transmita aproximativ 70% din ce au de spus, in timp ce studentii inteleg tot cam 70% din ce li se transmite in engleza. Iar 70 % din 70 % inseamna doar 49 %! Cu alte cuvinte, peste jumatate din mesaj trece pe deasupra capetelor studentilor. Dar cel mai grav lucru nu este poate deficienta in comunicare, ci terenul pierdut de suedeza. Anticipez un viitor in care clasa de mijloc vorbitoare de engleza, care lucreaza in domeniile tehnic si comercial, isi va muta domiciliul la Londra, New York sau Shanghai, revenind la casuta de vacanta din Suedia doar în perioada concediilor, când va avea ocazia sa mai exerseze batrâna limba, usor stricat si cu o oarecare autoironie, in conversatiile cu provincialii refractari ramasi pe loc.
Articolul care a constituit punctul de plecare pentru poemul meu era ilustrat cu placa binecunoscuta a unei gari din Tara Galilor, constând intr-o denumire galeza cu peste cincizeci de litere care sfideaza orice incercare a turistilor de a o pronunta. Poemul meu invoca acea denumire, ca simbol al sacrificiului pe care poate ne credem capabili sa il suportam, dar pe care de fapt nu ni-l permitem. Iata cum suna poemul:

„Când moare o limba,
mor pentru a doua oara si mortii.
Cuvântul ascutit care-a rasturnat pamântul
in brazde reavane, lucitoare,
cuvântul cioplit de cafeaua aburinda,
cuvântul cu sclipiri de nea, usor scorojit
care-a reflectat pentr-un crâmpei de timp
fereastra si freamatul ulmului de afara,
cuvântul cu parfum misterios
pe care mâna a incercat sa-l dibuie in umbra
in timp ce primea asigurari timide:
toate aceste cuvinte care le-au dat mortilor viata
de dincolo de viata,
iar celor vii o particica dintr-o memorie mai mare,
iata, tocmai au fost razuite din istorie.

Atâtea umbre se risipesc!
Fara un nume in care sa se cuibareasca,
obligate la exilul de veci.

Numele garii napadite de buruieni
e format din vreo 54 de litere,
pe care nici o gura nu mai poate sa le rosteasca.
Un lucru pe care l-am putea accepta,
cu conditia ca toti acei
care-au murit a doua oara
sa nu fi dus cu ei fertilitatea pamântului aspru,
verdeata frunzisului, racoarea pârâului.
Pasii pot dintr-o data sa traverseze ogorul.
Si nimeni nu stie ce vrea de la noi vântul
sau cum de-am ajuns aici.
Desigur, auzim pasarile in copaci,
dar ce s-a ales din cântecul lor?“

Traducere de Dan Shafran

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper