Teatrul pe care am tot încercat, nu chiar ca Shakespeare, să-l dreg până nu demult constă în aproape o sută de piese. Om cu scaun la cap, sau mai bine zis cu toate picioarele pe pământ, să nu crezi ca totul este praf de shleif şi zădărnicie, ţin să-ţi relatez cum am dat castingul. Era – aşa parcă începe orice poveste – un soare cu trei picioare, cum îi zic tâmplarii celui de septembrie, când lumina după-amiezii se reazemă astfel în ochi, şchioapătă. Pe banca pusă şreg între teatru şi hotel, unde mă tolănisem, se prăbuşi delicat disperarea unui vlăjgan (violonist, am să aflu) care, într-o neînţeleasă cheie de sol pentru mine, oftă, acordându-şi sfios vocea. Mi-a plăcut să bat câmpii cu picioarele nu cu mintea – precizând în acest fel că nu leneveam, ci visam. La nişte peşti roşii care zburdau inutil în fântâna broaştelor, uitată şi astăzi ca fără folos în decorul oraşului, la care copil mă holbam – bazin meşterit parcă de nişte nemţi – cum halucinantă mi-a rămas în propria teorie a mentalităţilor copilăria. Peştii ăştia tezişti au fost şi rămas pentru mine nemţeşti. „Bitte!”, scârţâi brusc prăjina, picior peste picior. Bite, zic aglutinant, să-i tai cheful de vorbă. Când abia eşti în stare să dai bună ziua, primejdia unei conversaţii în germană e terifiantă, mai ales că-n ocazie n-ai câtuşi de puţin chef să munceşti: limba asta îţi cere să aduni şi să strângi, să cepuieşti şi să făţuieşti cuvânt în cuvânt – te trudeşte la sânge. Nici pe muzica lui Wagner nu te odihneşti. Categoric! – căzu de acord şi arcuşul abandonat. Fiindcă, fără să-şi acordeze viola care apăru printre peştii mei roşii zbătându-se în contrastul negru de catifea al cutiei acesteia, ciupi primele note din Toamna lui Vivaldi, pe coarda Re, restul repetând un ecou fleşcăit în căluşul ştirbit. „Gut!”, am preluat tonul, întrebându-l din degete, tâmplăreşte, dacă n-are o brişcă, dupa doctrina că neamţul umblă numai şi numai înarmat. Şi-a avut. Să-i repar chichirezul n-a fost un fleac: Brahms, Berlioz, Haydn, Paganini, Mozart, Bach – Ciprian Porumbescu, am strecurat eu în duo-ul antrenat – câte tristeţi nu pot sfâşia o violă! Şi, din desmărginirea graiului muzical, a ieşit la iveală un căluş nou-nouţ de cireş roşietic ce plutea printre peştii mei camuflat.
Asta nu-i doar o poveste meşteşugită. Primăvara m-am pomenit că dă buzna în salonul meu de tâmplar un neamţ roşcovan, care zicea c-a pescuit cam tot oraşul să mă firitisească, şi că vrea să-i fac scaune Biedermayer săsesc, şi că nici el nu prea ştie cum arată, dar că l-a încântat un violonist din Munchen, de la el, cu nişte peşti roşii pe care-i visează întruna. Iar pe scena galeriei sale de antichităţi, www. antikfrank. de, (zice-se, cea mai mândră), joacă şi azi, (în Tische, tische, tische – a cincea poză de sus), două scaune din roşu cireş cu spătare arcuite de mine.