Nu muncim, dar gândim?

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Fara sa vreau îmi amintesc mereu  de cele câteva momente cruciale în care viata sau moartea, poate amândoua, au vrut sa-mi spuna ceva ce nu descoperisem  pâna atunci. Sigur, nu este nici locul, nici momentul sa vorbesc despre ceea ce am înteles din aceste teribile experiente sau despre sansele succesive care mi s-au dat. M-am obisnuit însa sa pretuiesc fiecare clipa, sa ma bucur de tot ceea ce ignorasem pâna atunci: lumina, plantele, micile vietati, norii, vântul, cerul cu infinitele lui constelatii, visele senine în care zburam peste munti si mari adormite în bataia soarelui, toate de câte eram constient sau mi le revelau simturile.

Pâna si cosmarurile, adesea simple metafore ale lumii în care traim, apartineau vietii ce mi se daduse, ce mi se mai daduse, le cautam un sens, o taina, alta decât cea învatata demult, de la Freud ori din „îndraznelile“ lui Jung. Cu toate acestea, independent de vointa mea, nu toate zilele sunt bune.  Desi sunt constient de marea sansa de a ma bucura de ceea ce ignorasem o viata întreaga, o alta realitate ma invadeaza, o lume urâta, trista, din care nu se poate evada. Umbra ei se insinueaza în toate, le murdareste si le umileste. Pâna si arborii din curtea mea, coplesiti de zapada, au ajuns, sub dictatura acestei ierni cumplite, sa semene între ei, sa fie asemeni lumii noastre. Ceva le lipseste ori le prisoseste acestor zile ocolite de întrebari si revolte. În care nu pot sa fac altceva decât sa contabilizez roadele prostiei si lasitatii noastre. Iata, s-au împlinit doua decenii de când multimile strigau: „Moarte intelectualilor!“ si: „Noi muncim, nu gândim!“ Eram acolo, în strada, cercetând fizionomii, cautând sa gasesc un înteles profund al acelei izbucniri sau a schimbarilor brutale, surprinzatoare a multora dintre cei care puteau fi învinuiti ca erau intelectuali.  Dar traim într-un spatiu în care surprizele nu sunt rare. Am avut nevoie de libertate deplina pentru ca dorinta furiosilor de atunci, din strada, sa se împlineasca. Intelectualii nu sunt morti, dar se poarta ca si cum ar fi. Nu deranjeaza pe nimeni, nu întreaba, nu au nimic de revendicat, de propus, de analizat. Nu sunt înaintea multimilor, ci mult în urma, oricât ar parea de absurd. Ei exista în felul lor ciudat, de parca nici n-ar exista. Uneori, foarte rar, mârâie, adica îsi negociaza pretul, dar nu musca. Ce se petrece în mintea lor sau în „inconstientul colectiv“ -caci tot îl pomenisem pe Jung – nu vom afla niciodata, caci, cu putine exceptii, nu scriu ce gândesc, dar nici nu gândesc ce scriu! De altfel, le-ar fi fost foarte simplu, caci au avut suficient timp sa învete, nu de alta, dar de doua decenii se repeta aceeasi piesa în care joaca aproape aceiasi oameni, iar ura, minciuna, cacialmaua sunt ingrediente obligatorii ale pâinii noastre cea de toate zilele. Victorii adevarate au obtinut doar lasii din timpul comunismului si luptatorii postrevolutionari împotriva aceluiasi comunism, de asta-data decedat. Victorii care sunt importante doar pentru cei pe a caror constiinta nu exista nici o scama de bun-simt, de responsabilitate. Îmi dau seama ca spun  iarasi aceleasi si aceleasi adevaruri, dar fac exact ce face si istoria: se repeta  cu încapatânare, în timp ce nimeni nu vrea sa o învete. Acum douazeci de ani, chiar daca nu gândeau, oamenii munceau totusi.

Azi, gratie libertatii, nici nu gândim, nici nu muncim, importam totul si, pentru ca ne-am vândut chiar si tara la un pret de nimic, traim din împrumuturi, printre monumente false pe care au început sa le ocoleasca pâna si ciorile. Nici cel mai mare dusman nu ne-ar fi facut mai mult rau decât am reusit noi însine, cu mintea si cu mâinile noastre. De altfel, cum bine spunea Schiller: „Cu prostia pâna si zeii lupta zadarnic!“ Dar, în aceasta lume, asa cum este ea, uniformizata de zapada si de politica, trebuie sa gasesc solutii pentru a-mi pastra libertatea interioara, pentru a nu ma lasa coplesit de durere si greata. Fiul meu mi-a pus pe monitorul computerului o imagine panoramica a Ierusalimului, un oras pe care l-am vazut de multe ori si din care, cu sufletul, nu am plecat niciodata. Acolo, în Gradina Ghetsimani, printre maslinii pe care i-a vazut chiar si Iisus, m-am gândit adesea la singuratate si tradare. La cea mai cumplita singuratate. Când a fost parasit de Cer si de Pamânt, când viata i-a fost vânduta pe treizeci de arginti. Ma întreb însa daca minunea Învierii este posibila si în cazul unor popoare, care, din inconstienta sau din lene renunta treptat la cultura si la istorie. Oricum, important mi se pare sa crezi si sa strigi ce crezi, chiar daca, de cele mai multe ori, ai certitudinea ca  nu te aude nimeni.

2 comentarii pentru “Nu muncim, dar gândim?”

  1. februarie 10, 2010 la 10:49 am

    Poveste roşcată

    Teatrul pe care am tot încercat, nu chiar ca Shakespeare, să-l dreg până nu demult constă în aproape o sută de piese. Om cu scaun la cap, sau mai bine zis cu toate picioarele pe pământ, să nu crezi ca totul este praf de shleif şi zădărnicie, ţin să-ţi relatez cum am dat castingul. Era – aşa parcă începe orice poveste – un soare cu trei picioare, cum îi zic tâmplarii celui de septembrie, când lumina după-amiezii se reazemă astfel în ochi, şchioapătă. Pe banca pusă şreg între teatru şi hotel, unde mă tolănisem, se prăbuşi delicat disperarea unui vlăjgan (violonist, am să aflu) care, într-o neînţeleasă cheie de sol pentru mine, oftă, acordându-şi sfios vocea. Mi-a plăcut să bat câmpii cu picioarele nu cu mintea – precizând în acest fel că nu leneveam, ci visam. La nişte peşti roşii care zburdau inutil în fântâna broaştelor, uitată şi astăzi ca fără folos în decorul oraşului, la care copil mă holbam – bazin meşterit parcă de nişte nemţi – cum halucinantă mi-a rămas în propria teorie a mentalităţilor copilăria. Peştii ăştia tezişti au fost şi rămas pentru mine nemţeşti. „Bitte!”, scârţâi brusc prăjina, picior peste picior. Bite, zic aglutinant, să-i tai cheful de vorbă. Când abia eşti în stare să dai bună ziua, primejdia unei conversaţii în germană e terifiantă, mai ales că-n ocazie n-ai câtuşi de puţin chef să munceşti: limba asta îţi cere să aduni şi să strângi, să cepuieşti şi să făţuieşti cuvânt în cuvânt – te trudeşte la sânge. Nici pe muzica lui Wagner nu te odihneşti. Categoric! – căzu de acord şi arcuşul abandonat. Fiindcă, fără să-şi acordeze viola care apăru printre peştii mei roşii zbătându-se în contrastul negru de catifea al cutiei acesteia, ciupi primele note din Toamna lui Vivaldi, pe coarda Re, restul repetând un ecou fleşcăit în căluşul ştirbit. „Gut!”, am preluat tonul, întrebându-l din degete, tâmplăreşte, dacă n-are o brişcă, dupa doctrina că neamţul umblă numai şi numai înarmat. Şi-a avut. Să-i repar chichirezul n-a fost un fleac: Brahms, Berlioz, Haydn, Paganini, Mozart, Bach – Ciprian Porumbescu, am strecurat eu în duo-ul antrenat – câte tristeţi nu pot sfâşia o violă! Şi, din desmărginirea graiului muzical, a ieşit la iveală un căluş nou-nouţ de cireş roşietic ce plutea printre peştii mei camuflat.
    Asta nu-i doar o poveste meşteşugită. Primăvara m-am pomenit că dă buzna în salonul meu de tâmplar un neamţ roşcovan, care zicea c-a pescuit cam tot oraşul să mă firitisească, şi că vrea să-i fac scaune Biedermayer săsesc, şi că nici el nu prea ştie cum arată, dar că l-a încântat un violonist din Munchen, de la el, cu nişte peşti roşii pe care-i visează întruna. Iar pe scena galeriei sale de antichităţi, www. antikfrank. de, (zice-se, cea mai mândră), joacă şi azi, (în Tische, tische, tische – a cincea poză de sus), două scaune din roşu cireş cu spătare arcuite de mine.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper