Neveste simboliste (Agatha)

Un articol de AL. CISTELECAN

Cea mai feroce devotata nevasta din literele române a fost, fara indoiala, Agatha Grigorescu Bacovia. Odata maritata cu Bacovia, dupa o idila vaga care a tinut vreo 12 ani, a devenit nu doar preoteasa exclusiva a unui cult sufocant, dar si proprietara, infirmiera si agentul poetului. S-a batut pentru el cu toata lumea, inclusiv cu el insusi, cu o energie inepuizabila, de nu chiar in crestere. Are toata dreptatea Mihail Petroveanu sa afirme ca „omul Bacovia a dainuit in mare masura gratie sotiei sale, devotiunii ei absolute, deseori afirmata chiar in ciuda beneficiarului“1.

La 4 zile orfana, la 15 ani cu „implacabila diploma a durerii“
E drept si ca Agatha avea firea pregatita pentru infruntarea, oricât de dura, cu viata. Ramasa orfana de mama la numai patru zile, e crescuta de o matusa, alaturi de alte doua surori mai mari (Elena si Stefania; primii doi copii ai familiei Grigorescu au murit), in casa parinteasca din Mizil2. Nu-i o copilarie de tot nefericita, cel putin in prima parte. Tatal, Serban Grigorescu, e negustor cu stare, la al carui vin trageau nu numai Grigore Tocilescu si George Ranetti, dar si Caragiale, la brat, desigur, cu celebrul primar Leonida Condeescu (cel din „O zi solemna!“). Familia e insa fara noroc; ruinat de propriul frate, Serban e nevoit sa-si vânda din mosie – si fireste ca apoi tocmai acolo se gaseste petrol. Le merge apoi din rau in mai rau. Peste toate, sora mai mare se aprinde intr-o zi – „Leni devenise o torta“3 – si isi va reveni greu. Dupa dezastrul economic al familiei (din 1907), fetele isi iau de lucru acasa (prin generozitatea Elenei Odobescu, sora scriitorului, presedinta unei societati de binefacere). Nenorocirile culmineaza insa cu moartea tatalui, pe când Agatha avea doar 14 ani (e nascuta in 1895, la Mizil; moare la Bucuresti, in 1981). Luata de tutore la Bucuresti, Agatha pleaca in lume, „la cei cincisprezece ani“, doar cu – zice ea – „implacabila diploma a durerii“4. Fetele trebuie sa se descurce insa singure si Agatha se angajeaza functionara la Societatea de asigurari Agricola, iar apoi la Creditul Urban. Colegii si sefii ii fac avansuri, dar Agatha, sobra ca o calugarita, le-o reteaza sec la toti. N-are insa noroc nici la logodne; prima oara se logodeste cu „inginerul Mirea“, la Constanta, dar chiar in seara logodnei acesta trebuie sa plece pe front si de acolo nu se mai intoarce; dupa razboi e cât pe ce sa se marite cu un fel de var brasovean de-al lui Goga – George Popovici, ofiter –, insa acesta se dovedeste cam escroc (Agatha trecuse, la Cluj, examenul in fata generalului Petalla, guvernatorul Transilvaniei, examen obligatoriu atunci pentru nevestele de ofiter, dar varul lui Goga avea o fetita dintr-o aventura anterioara si mai umblase si la banii regimentului). Dupa câte zice in autobiografie, n-o prea tragea inima la ofiter (desi baiat chipes), caci tocmai la masa de logodna „gândul mi se ducea la modestia poetului, la ochii lui mari si albastri, sinceri, tristi, dar plini de o dragoste serafica“5. Mai stii! Definitiv o convinge insa o scena teribila din parcul Cismigiu, unde intr-o seara o voce disperata o implora din umbra: „Va rog, va rog din suflet, sa nu va casatoriti cu tatal Julietei; asa-zisa lui nepoata este fetita mea si-a lui George“6. Are insa trecere inefabila si infailibila la barbatii insurati si nefericiti, ceea ce inseamna ca inspira oarece promisiuni de consolatrice; oricum, in mod total gresit, toti acestia presupuneau ca ar fi potrivita de amanta. Cel putin doi scriitori sunt indragostiti de ea – concomitent, fireste, cu Bacovia. Alexandru Stefanescu ii va scrie chiar inainte de a muri: „Adio, mica mea divinitate“7. Si Savela e indragostit de ea, macar ca prieten loial lui Bacovia – si, fireste, si el insurat. Printre atâtea idile in care se tine brava si neinduplecata, incepe sa scrie si, mai ales, cu o ambitie absoluta si o indârjire eroica, sa studieze; face liceul si apoi Facultatea de Litere si Filosofie. In 1923, când isi ia bacalaureatul, la Sfântul Sava, debuteaza deja, cu „Armonii crepusculare“. Pragmatica, realista, cumpatata, cu un an inainte si-a cumparat un teren de casa; in 1933 casa e gata. Nu s-ar zice ca Agatha nu-i tare. Era cât pe ce sa-si dea si doctoratul, cu Ovid Densusianu (teza ar fi fost despre „Simbolism in lirica contemporana“; chiar asa), dar renunta si incepe o cariera de profesoara, mai intâi la Bacau, apoi la Bucuresti. E activa in toate sensurile si apriga ori de câte ori e vorba de Bacovia. Nu ezita nici sa faca scandal (la o sedinta a Societatii Scriitorilor, revoltata de gafa lui Al. Rosetti din adresa trimisa pentru „Istoria…“ lui Calinescu: „Stimata doamna, va rugam sa ne trimiteti un facsimil si fotografia decedatului dvs. sot, pentru Istoria Literaturii Române, care va apare in Editura Fundatiilor Regale sub ingrijirea domnului profesor George Calinescu“; a fost, se lauda ea, prima femeie care a luat cuvântul in plenul Societatii Scriitorilor8), nici sa faca presiuni (asupra bietului Vianu, cu câtva timp inainte ca acesta sa moara, pentru o monografie Bacovia, asemeni celei despre Ion Barbu9). E drept ca la timiditatea patologica a lui Bacovia trebuia un manager ferm, caci altminteri cine stie unde s-ar fi ajuns. De capul lui, poetul n-a fost in stare sa treaca de cordoanele politiei nici când trebuia sa-si ridice premiul acordat de Fundatiile Regale si era asteptat de Carol II cu suita mare10! Iar la o sedinta a Societatii Scriitorilor participa abia in 194511! Agatha, fireste, il vede ba in triumfuri (ridicat pe brate de un grup de studenti bacauani dupa o sezatoare12 sau sufocat de admiratie, tot studenteasca, dupa seminarul lui Caracostea13), ba in martiriu. Ea insasi promite (cu capul pe umeri, totusi) un sacrificiu in beneficiul poeziei – la cererea intempestiva, oricât de tardiva, a poetului: „va promit ca vietile noastre se vor uni de indata ce-mi iau licenta si obtin o catedra. Dumneavoastra veti scrie“14. De scris au scris amândoi, de la o vreme mai mult ea. Oportunista sau naiva, e incântata, dupa razboi, de curtoazia regimului si de asiduitatea „noilor“ scriitori. Usor nu i-a fost, asta-i sigur. Cum zice Dumitru Micu, „viata Agathei Bacovia nu e mai putin zbuciumata decât a poetului.“15. Nici nu putea fi la asa devotiune imperativa.
Poezii care „ne impresioneaza multumitor“
Lui E. Lovinescu Agatha i se pare, dupa primele doua volume (cele mai bune ale Agathei, daca se poate zice asa de nuantat), o poeta „nediferentiata“16; „nediferentiata“ in cadrul simbolismului si al modernismului incipient, dar mai ales „nediferentiata“ de Bacovia, a carui umbra poetica se straduieste sa fie; din devotament complet, desigur. Bacovianismul Agathei se vede numaidecât – si el n-a depins, daca e sa fim drepti, in totul de maritis. Pompiliu Constantinescu il constata deja in primul volum: „printr-un predestin literar – zice el – /…/ obsesia liricii bacoviene stapânea tiranic primul volum de versuri al d-nei Agatha Grigorescu“17. E drept ca mult nu se alege din aceasta obsesie, caci dupa numai o pagina Pompiliu trage concluzia ca Agatha „ramâne o amabila versificatoare“. Amabila si harnica, mai ales dupa razboi. Dar bacovianismul ei a facut ceva legenda – fireste, nu fara ajutorul sotiei-poete, care, de-o fi fost vreodata bacoviana spontan, a devenit repede bacoviana premeditat si – pe cât s-a putut – cu obstinatie; buna parte din poezia Agathei sta ca o ventuza pe poezia lui Bacovia. „Empatia“ ei a facut insa si impresie buna, caci iata ce zice Monica Lazar despre aceasta „poeta simbolista delicata, de temperata tonalitate bacoviana“: „a fost parca predestinata sa se contopeasca total cu poezia si destinul ilustrului scriitor“, insistând pe „orbita bacovianismului“ „pâna la un fel de transmutatie a obsesiilor si timbrului acestuia in registrul propriu“18. Nu toata lumea o vedea insa asa de bacoviana. Intr-o notita despre „Armonii crepusculare“, Perpessicius o remarca mai degraba in roiul care-l insotea pe Minulescu, vorbind despre „o nebuloasa in alcatuirea careia intra himere, mistere, amurguri, cimitire si toate sfarâmaturile unui vocabular care a luminat ca un candelabru de cristal cu poezia unui Minulescu“19. La al doilea volum, „Muguri cenusii“, i se pare chiar ca „anumite accente vin /…/ de la Bolintineanu“20; oricum, Agathei i se recunosc doar ceva „veleitati picturale“ iar „impresia totala“, pâna si la un critic asa de marinimos, e „deficitara“21. Si lui Petroveanu i se pare ca se exagereaza cu bacovianismul de la debut22. Cele mai frumoase vorbe despre poezia Agathei le-au spus insa doua doamne scriitoare: „Poezia Agathei Bacovia – zic ele –, inchegata intr-o forma plina de originalitate si de o iscusita maestrie a versului, se deosebeste mai ales printr-o desavârsita imbinare a cuvântului cu gândul, printr-o mladiere a ritmului potrivita cu toate nuantele unei delicate sensibilitati“23. Nici Bacovia, oricât de indatorat (si, de!, interesat), n-a fost atât de gentil. Ce remarca el, ca recenzent al „Mugurilor cenusii“, e „un stil gratios“ cu care „autoarea reuseste a zugravi diferite stari afective ale sale, in cadrul naturei“24. Poeziile, mai adauga, „ne impresioneaza multumitor“, dar „mai mult prin vocabularul intrebuintat“ (e drept ca si prin „forma atât de originala“25).
Dantele si cununi
Adevarat ca vocabularul Agathei e deja gripat de bacovianism, dar un bacovianism pus pe romante: „Te-am asteptat,/ Dar n-ai venit./ Si trist parodia/ Amurgul,/ in parcul gol/ Si vestejit.//…// Si sufletul/ Gemea la fel./ indurerat si trist/ Ca frunza/ Palea/ Si el…“ („Asteptare“26). Sau unul exagerat in inchipuiri naturaliste, pornite de la câte-un vers bacovian: „Coboara negura/ De corbi/ Sa ingereze/ Carnuri/ Rupte…/ Privesc/ Sinistrii-n/ Ochii orbi,/ Si sar/ Pe maxilare rupte“ („Carnagiu“). Asemenea inchipuiri de lirica a cruzimii vin insa in contrast eminent cu pornirile spre reverie si spre tabloul feminizat al naturii, in care bijuteriile si garderoba tin centrul imaginatiei: „Impurpurate/ Muselinuri/ Albastre, roz/ Si viorii/ Se risipesc/ Pe bolta-nalta,/ Zâmbind/ Sub tonuri aurii…// Fluidice/ Ca o gândire,/ Iau mii de forme/ Variate,/ Si subt infiorari/ Discrete,/ Dispar, in ametist/ Muiate.“ („Tablou“). Ori de câte ori se uita la natura, Agatha vede spontan spectacole de feminitate gratioasa (chiar daca uneori agresata de concupiscenta): „Vad zâne-n valuri roze,/ Si nimfe delicate,/ Naiade ce se-ngroapa/ in neguri inspumate;/ Sultane-n pietre scumpe,/ Bacante-n jocuri stranii,/ Si fauni, demoni, monstri,/ Cu gesturi vinovate“ („Orgia amurgului“). Agatha vede fie sinistru, când e bacoviana, fie diafan, când nu e. Picturalitatea ei, observata de Perpessicius, trage insa culorile in giuvaericale, dovedind o imaginatie strict ornanta („Valul de rubin/ Apune/…// Raze de safir/ Palite/ Pe deasupra/ Apelor/…// Fire de smarald/ Topite/ De arsita/ Dorului“ etc. –, „Amurg“), asa incât infernalul bacovian e in totala incongruenta cu aceasta structura de suavitate. Peisagistica Agathei e dichisire curata iar arta ei poetica e, in fond, una a impodobirii, a pretiozitatilor de gateala. Poate ca, de fapt, poeta avea, cum zice Petroveanu, „un temperament in acelasi timp sentimental, idilic si tonic“, bun pentru ceva „melancolie argintata“ si pentru „nostalgii caligrafiate discret“27, numai ca tare-si dorea sa aiba altul, mai rezonant la disperare si la funebre. Imaginatia ei e, insa, profund feminizata si se invârte cu rigoare in spatiul domestic si mai ales pe principiul garderobei. „Arta poetica“ a Agathei, chiar si atunci când e expusa negativ, se trage din conceptul vestimentar, din traditia ornamenticii. Ea e o „invesmântare“, o arta a impodobirilor, chiar daca e vorba de invesmântarea unor lucruri stranii, grotesti: „In scrisul meu,/ N-am pus podoabe grele,/ Imagini cu brocarturi aurite,/ Sa-nvesmântez/ Schelete de idei“. Si mai feminina devine aceasta arta poetica atunci când isi declama pozitivitatea, pe care latura ea tezaurizeaza „simtirea“ si accelereaza tristetea, ca toate samanatoristele: „Ci-n el am strâns/ Simtirea mea trudita,/ Si pana mi-am muiat-o/ in tristete/ Iar slovele isi prinsera izvorul,/ Din anii stinsi,/ indurerati si grei…“ („Introducere“28). Peisajele devin de indata decoruri interioare si se incarca de „dantele“ si „perle“, iar ninsoarea, de-o pilda, se transforma intr-un potop de diamante daruite ca un colan: „Pe efemera clipelor dantela,/ Perleaza straluciri fermecatoare./ Sa fie zâne/ Ce danseaza-n spatiu/ Si ne trimit/ Comori amagitoare?// Sau poate mâini, suave si gingase,/ Cioplesc in aer mii de diamante,/ Facând naturii/ Dar de pietre scumpe,/ Cu cizelari/ Din cele mai savante…“ („Darurile iernii“). Chiar si atunci când universul e bolnav sau cotropit de durere, el cristalizeaza in bijuterii si flori: „Rubine vii si calde/ Sa picure-n batiste,/ Din piepturile arse/ De friguri si ftizie,/ Si albe crisanteme/ Sa plânga-ndurerate,/ Când lutul meu va trece/ Solemn in vesnicie…“ („Nelinistea eternitatii“). Sensibilitatea se manifesta intr-o solidaritate florala a sentimentului, punând dedesubt, fireste, analogia dramatica dintre destinul trecator al florii si cel al iubirii: „Nu vreau sa moara florile de mar!…/ Caci ele-mi stiu durerea despartirii,/ Când tremurau/ in largurile Firii,/ Polenul/ Si enigmele iubirii…// Nu vreau sa moara florile de mar!…/ Caci lor le-am spus prin lacrime dorinta,/ Când tremura, in sufletu-mi,/ Credinta/ in dragostea/ Ce-mi stapânea fiinta…“ („Florile de mar“). Delicatetii imaginative i se adauga registrul de idila naturista, in care elementele petrec in vraja amoroasa, seducându-se, alintându-se si sarutându-se reciproc: „Din covorul verde crud,/ intr-un joc de gratii line,/ Va-naltati spre zari senine,/ Tot parfumul, cald, discret./ Vântul serii va alinta,/ Si saruta cu nesatiu/ Trupul vostru violet…“ („Flori de iris“). Destinul acestor flori alintate nici nu poate fi altul decât de a deveni „cununa“ sau, prin extras poetic, bijuterie: „Cine oare va va strânge/ in cununi de-mpodobire/ Pentru jertfe de iubire,/ Sau ce suflet de poet,/ Din infiorarea voastra/ O sa smulga visul lumii,/ incrustându-si nemurirea/ intr-un iris violet!…“ (idem). Nici anotimpurile sanctionare nu vin pe alta cale decât a tandretii. Natura in complet se deda la giugiuleala. Toamna „imbratiseaza“ lumea, se misca feminin si – fireste – invesmânteaza peisajul cu bijuterii: „Coboara toamna fumurie/ Prin crânguri reci si pe coline,/ Strângând la pieptul ei/ De aur,/ Albastrul/ Zarilor senine…// Se leagana usor pe ramuri,/ Stropindu-le cu chihlimbare,/ Si din arama-i/ Vestejita/ Ea toarna/ Mistice tipare“ („Pastel de toamna“). Ba pâna si neantul devine aici o „podoaba“: „In care anii sa-si infiga/ Neantul drept impodobire,/ Când nouri negri/ infasoara/ Fluidica/ Nemarginire…“ (idem). Anotimpurile mai prielnice sunt ele insele imbratisate de poeta, strânse la piept si ascunse in suflet: „Am presimtit duioasa ta sosire/ De zâna alba, frageda si rara,/ Si din potirul clipelor/ De vraje,/ Te-am strâns in suflet,/ Blânda primavara!…“ („Primavara“). Când perspectiva e mai ampla – cum ar veni, oarecum cosmica – universul ajunge un fel de fastuoasa sala crestina de bal, plina de lumini si podoabe: „Cupola bizantina pare cerul/ Si stelele par mii de arabescuri,/ Cu incruntari de bronzuri in safir,/ Iar luna isi revarsa stralucirea/ Ca un fluid de aur care curge/ Din rasturnarea unui larg potir…// Dantela de argint serpuitoare/ E apa din gradina adormita,/ – Sculptate-n fildes, – / Albele narcise/ Adorm sub revarsarea aurita…“ („Noapte“).

Bacovianism si bovarism
Pe masura ce privirea cade pe lucruri mai apropiate, acestea se releva tot mai strict in cod ornamental. Dar in general stihiile se poarta strict seducator si relatia lor e una de imbratisare: „Soare de iarna,/ Ce-n falduri roze,/ Dispari in seara/ Ce se coboara,/ Mersul tau lenes/ Prin cai de aur/ E o poema/ Ce
ma-nfioara…// Te duci, alene,/ Zâmbind fantastic/ Prin stralucirea/ De val feeric…/ Te cheama noaptea/ Sa te cuprinda/ Cu brate pline/ De intuneric“ („Imn soarelui“). Când tonul e luat direct din Bacovia, in poezii-replica, vocabularul se innegreste de anxietate, dar imaginatia trage irepresibil la delicatete, iar lumea ramâne un concept casnic, o „tesatura“ care trebuie curatata: „E zarea cenusie,/ Ca-n plumburi zavorâta,/ Si negura coboara/ Ca un imens convoi…/ Cad lacrimile iernii/ in fulguiri usoare,/ Menite sa le soarba/ Covorul de noroi.//…//O, de-as putea distruge/ Fatala tesatura/ Pe care sta depusa/ A clipelor cenuse!…/ Si dincolo de dânsa/ Sa vad cum se inalta,/ Gândirea mea desprinsa/ Din tristele-i catuse…“ („Decembrie“). Suferinta nu se pronunta nici ea altminteri decât tot in discursul bijuteriilor si invesmântarii: „Si cine se strecoara/ Cu ispitiri desarte,/ Pe chipul meu s-arunce/ A plânsului rubine,/ De umeri sa-mi anine/ A desnadejdii manta,/ Si-n mâini sa-mi furiseze/ Potirul cu suspine!…“ („Furtuni de primavara“). Iar jalea de iubire e, inevitabil, destramarea unei „tesaturi“ pe care mai inainte a fost „brodata“ dragostea: „Cum se destrama-n fire negre/ Fermecatoarea tesatura/ Pe care mi-am brodat iubirea/ Si sclipitoarea-i feerie!…/ Cum n-a ramas decât regretul/ Din tot ce fu intraripare,/ Si viata cât de trist imi cânta/ Amagitoarea-i simfonie!…“ („Tristeti din urma“). Sau, când e mai acuta, mai concentrata – o astfel de durere devine, iarasi, o piatra pretioasa: „Durerea mea,/ Da-mi mâna!/ M-am ratacit pe drum…/ Nu-i nimeni,/ Ma intunec,/ Sunt sclava ta
de-acum…// Stapâna-ndoliata/ Pe sufletu-mi tacut,/ Ti-ai coborât enigma/ Din larg necunoscut,// Sub valurile-ti sumbre,/ Mi-a inflorit iubirea/ Si-n diamantu-ti negru,/ Mi-ai strâns nefericirea…“. Circuitul imaginar al idilei merge de la flori la dantela si se opreste la diamante. Iubirea insasi e doar amenajarea unui interior, dupa un concept de decorator: „Pe catifea de visuri/ Ti-am decorat magia/ Cu stema de iluzii/ Si nimb de duiosie,/ Sub vraja ta, iubire,/ Vazând ca-ntr-un miragiu/ O lume proiectata/ Pe-o axa viorie“ („Iubirii stinse“). Singuratatea se poarta si ea nuptial si-i daruie poetei un „maiestrit colan“: „Te caut ne-ncetat, singuratate,/ Sa te-nfratesc cu sufletu-mi stingher/ Si prin odaia trista ca si mine,/ Te regasesc in cel mai mic ungher…// …// Comoara de mistere luminate/ Mi-ai daruit adesea cu elan/ Si-ai faurit din visurile mele/ Cel mai frumos si maestrit colan“ („Cântecul singuratatii“). Durerea insasi are comportament de iubit, cam posesiv, caruia/careia poeta trebuie sa-i impleteasca alte colane si sa-i daruiasca alte pietre pretioase, nu numai sa-l cânte si slaveasca: „Dar, in timp ce mâna ta/ Aspra si tare,/ Tare si aspru,/ Trezeste o vibrare/ in vechea mea rana,/ O, Doamna mea, Durere,// Eu trebuie sa te slavesc/ Si sa te cânt,/ Si piatra pretioasa/ Si floarea ce nu piere,/ Sa le-mpletesc in paru-ti,/ Negru ca un mormânt…“ („Cantilena“). Tot pe un suav mars nuptial vine si tristetea, nu mai putin invesmântata si acoperita de podoabe si ea: „Cu brate incarcate de visare,/ Tristetea mea,/ Apropie-te-ncet!…// Pe dureroasa clipelor oglinda,/ Sa-ti profilezi/ Etericul portret.// Cu diadema visului/ Pe frunte,/ Cu perlele durerii-mpodobita,// Te voi primi, tristetea mea“ etc. („Chemare trista“). Într-o asemenea gramatica bijutereasca lacrimile, fatal, devin „fierbinti margaritare“: „Sa nu simtiti cum plânsul/ imi clocoteste-n suflet,/ Si cum din ochi imi smulge,/ Fierbinti margaritare!…“ („Parintilor mei“). Se-ntelege de la sine ca daca poetei toate suferintele ii rezulta bijuterii, broderii si salbe, transformându-se riguros in ornamente, compatibilitatea ei cu bacovianismul e caz strict – si dramatic – de bovarism.
O sotie devotata
Nu se schimba mai nimic in „Pe culmi de gând“ (1934), unde persevereaza aceeasi imaginatie bijutereasca, delicata si pretioasa, dar care se viseaza tragica: „O matase fina tremura pe cer./ Simfonia zilei in adâncuri moare./ Pacea peste ape macina mister.// Undele aduna din amurg rubine. Irizari de ape,/ imi vorbesc de tine“ etc. („Intre zi si noapte“)29. Lumea ramâne un mare atelier de bijutier, in care se fabrica mici reverii: „Un urias rubin/ Se-aprinde-n zare,/ Se cern din el vapai/ Pe-ntreaga lume“ („Taina“). Ispitele bacovianizante s-au mai temperat, dar asta e intotdeauna cu primejdie, caci poeta da numaidecât peste altele; peste unele pillatiene, de pilda: „Pe chipul Preacuratei, de cedru si de aur,/ isi picura tacerea corole mici de laur./ Norod sfintit din veacuri icoanele cuprind,/ Sub clipele ce jarul din zare il aprind“ („Natura statica“). In „Lumina“30 nici nu se mai pune cazul bacovian, caci acum poeta isi arata, cum zice Petroveanu, „disponibilitatea sa de entuziasm pentru fluxul innoitor al istoriei, pentru revolutia presimtita si dorita impreuna“, fiind „interesata de prezent si infaptuirile lui“ si ridicând „ode tineretii, constructiilor transformatoare de cadru si suflete“31. Asa e. Bineinteles ca si entuziasmul e tot bijuteresc: „Cerule,/ Esti tot mai aproape/ De noi./ Spuza/ Stelelor tale/ Mi se revarsa/ Beteala pe umeri.“ („Nocturna“). Dar fericirile sunt intense si extrem emfatice: „Alearga masina/ Pe gloriosul pamânt/ Al Moldovei…/ Spre minunile ei/ De ieri,/ Spre giganticele infaptuiri/ De azi“ („Drumuri“). Leon Baconsky zice ca, totusi, „e prezenta si aici amprenta vizibila a creatiei bacoviene“ si ca „universul imagistic al poetului, cadentele specifice versului bacovian o domina, substituindu-se adesea modului ei personal de receptare si transmitere a impresiilor“32. Nu prea se mai vede, da-i drept ca exista un bacovianism de cult, strâns in ciclul devotat „In memoriam“. Poezii de doliu, de amintire, evocari, retrairi cu religiozitate: „Cu tine-am fost/ Iubitul meu,/ Cu tine,/ Pe drumul lung/ Si-nsingurat al vietii“ („Aniversara“). O recidiva mai autentica se petrece, totusi, in „Cu tine, noapte“33. Sigur aici bovarismul s-a intâlnit cu o stare mai adecvata, de apasare si singuratate: „Tacerea ascunde/ Masa de lucru,/ Fotoliile inflorate,/ Glastra cu florile albe.// Soarele trece/ Dupa zarea de sânge,/ Spaima incremeneste/ Ochiul zilei.// Prin muguri/ Seva primaverii,/ Si nimic./ Uitare, ceata…“ („Cu tine, noapte“). Oricât de bine ar fi deprins bacovianismul, Agatha tot bijutereste lucreaza: „Nu pot sfarâma/ Diamantul/ Slefuit/ Din migala/ Durerilor…// Nici naframele/ Tesute in/ Aurore de lacrimi/ Cu luceferi/ De dor…“ („Anii“). Un fel de „Cântarea Cântarilor“ se vor fi vrut „Soaptele iubirii“34, dialog amoros, nu lipsit de ceva lascivitate in pretiozitatile lui: „Sa ne iubim,/ Frumoasa mea,/ Sub bogatul/ Frunzis/ Al copacilor/ Sub giulgiul/ De roua/ Cu sclipiri/ De diamant“. Fatal! Bijuteriile n-au cum lipsi de niciunde la Agatha; si nici referintele funebre, când il ingâna pe Poet. Sinteza nu iese insa. Pietrele pretioase ale Agathei nu se bacovianizeaza nicidecum. Cam asta-i drama din poezia Agathei: nepotrivirea dintre imaginatia ei de salon, feminina si cocheta, si bovarismul infernalelor. Nimeni nu si-a dorit mai mult decât Agatha sa fie bacovian; nimeni, la urma urmei, nu era mai in drept sa fie; poate nici mai dator; dar putini erau mai nepotriviti si mai inapti pentru asa ceva. Agathei i s-ar fi potrivit mai bine feeriile, topirile cu extaza, de genul celor pe care i le raporteaza lui Bacovia in „Terase albe“: „Scânteie de mister indumnezeit mi-e gândul, si ma avânt cu el, si plutesc pe nemarginirea spatiilor si a apelor, si nimic nu ma mai leaga de huma. Sufletul prinde aripile vazduhului si pluteste pe unde“35. E drept insa ca o sotie devotata isi urmeaza sotul pretutindeni. Daca-i poeta, si in poezie. Si nu e Agatha singura sotie de poet care a dus devotiunea pâna la a-si imita sotul. Din contra, avem chiar o mica serie de asemenea neveste absolute.

Note:
1. M. Petroveanu, „Cuvânt inainte“ la Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezii si proza“, Prefata de Mihail Petroveanu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967, p. 6.
2. Datele biografice sunt luate din: Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezie sau destin. Viata poetei“, Editura Eminescu, Bucuresti, 1971.
3. Idem, p. 38.
4. Idem, p. 100.
5. Id., p. 194.
6. Id., p. 198.
7. Id., p. 147.
8. Id., p. 270.
9. Id., p. 209.
10. Agatha Grigorescu-Bacovia, „Bacovia. Poezie sau destin“, editia a II-a, revazuta, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972, p. 249.
11. Idem, p. 286.
12. Id., p. 162.
13. Id., p. 233.
14. Id., p. 125.
15. D. Micu, „Inceput de secol. 1900-1916. Curente si scriitori“, Editura Minerva, Bucuresti, 1970, p. 450.
16. E. Lovinescu, „Scrieri“, IV, „Istoria literaturii române contemporane“, Editie de Eugen Simion, Editura Minerva, Bucuresti, 1973, p. 673.
17. Pompiliu Constantinescu, „Scrieri“, VI, Editie ingrijita de Constanta Constantinescu, cu o prefata de Victor Felea, Bucuresti, Editura Minerva, 1972, p. 100.
18. Monica Lazar, in „Dictionarul Scriitorilor Români“, D-L, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 1998, p. 454.
19. Perpessicius, „Opere“, XII, „Mentiuni critice“, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, p. 526.
20. Idem, p. 281.
21. Idem, p. 282.
22. M. Petroveanu, op. cit., p. 6.
23. Marg. Miller Verghy si Ecaterina Sandulescu, „Evolutia scrisului feminin in România“, Bucuresti, Editura Bucovina, 1935, pp. 408-409.
24. G. Bacovia, „Opere“, Prefata, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Editura Minerva, Bucuresti, 1978, p. 412.
25. Idem, p. 413.
26. Citatele din editia „Poezii si proza“, 1967.
27. M. Petroveanu, op. cit., p. 7.
28. Citatele din Agatha Grigorescu, „Muguri cenusii. Versuri“, Tipografia „Rasaritul“, Bucuresti, 1926.
29. Citatele din antologia „Poezii si proza“.
30. Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965.
31. M. Petroveanu, op. cit., p. 8.
32. Leon Baconsky, „Marginalii critice si istorico-literare“, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968, p. 168.
33. Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969.
34. Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1979.
35. „Poezii si proza“, p. 235.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper