Natura pretentiilor

Un articol de DAVID ILINA

Multe poti afla despre om iscodind cuvintele-vaduri ale limbii (propun aceasta metafora pentru acele cuvinte care, prin functia lor categoriala, joaca rolul de puncte nodale intr-o retea discursiva data). Pretentie este unul dintre ele si cred ca ofera o buna ilustrare a ideii enuntate, de vreme ce, prin el, afli câte ceva despre semetia de-o clipa sau de-o viata a celui ce incearca sa-si apere ori sa-si afirme individualitatea. A ridica pretentii are legatura cu a ridica fruntea, capul, glasul. In aria semantica a acestui cuvânt s-au decantat insa „aluviuni“ multiple, totodata eterogene, ce vizeaza experiente, angajamente existentiale si finalitati diferite.

Nu trebuie sa vedem in aceasta o deficienta. Abia polisemantismul inerent termenului il face apt sa surprinda jocul echivocitatii, propriu omului. Prin urmare, un polisemantism rodnic, dar si oarecum derutant pentru cei incapabili ori neobisnuiti sa contextualizeze.
E surprinzator cât de repede s-a impus cuvântul acesta in uzul curent al limbii române, dat fiind faptul ca (potrivit estimarii lui G. Calinescu) neologismul pretentie pare sa fi patruns la noi abia acum vreo trei sute de ani, când marele carturar Dimitrie Cantemir a intreprins modernizarea prin  „occidentalizare“ a limbii. Dar ce recomanda acest cuvânt in functia de care vorbeam? In primul rând etimologia lui surprinzatoare (la care m-am referit deja intr-un alt eseu consacrat temei). Apoi bogata familie lexicala, precum si variatele expresii formate cu ajutorul anumitor prepozitii si conjunctii care i-au asigurat o arie de aplicabilitate aproape universala. Il intâlnim in toate tipurile de discurs, in variatele „jocuri“ de limbaj angajate in procesul comunicarii.
Numai ca aici nu e vorba doar de cuvinte, de simple elemente lexicale inerte la care se intâmpla ca, dupa imprejurari, vorbitorii sa faca apel din când in când. Jürgen Habermas (intre multi altii) sustine ca in orice situatie reala de vorbire a pretinde reprezinta un act care, asemenea altor acte – precum a ruga, a indemna, a recomanda, a promite, a avertiza, a interzice etc. – serveste la a exprima sensul folosirii pragmatice a propozitiilor. Aceste acte – un fel de cadru a priori al comunicarii – fac posibila insasi situatia de vorbire, care nu este niciodata reductibila la mecanica repetitiva a unui schimb de cuvinte.
In fine, adâncind tema pretentiilor, nimic nu ne impiedica sa le judecam si intr-un alt orizont conceptual: cel al ontologiei umanului. De aceasta data a pretinde este chiar mai mult decât un act de vorbire, este o manifestare semnificativa de viata, un act trait, indiferent daca este sau nu  exteriorizat. Pretentia – de un tip sau altul, de un nivel sau altul, legitima sau nelegitima – este un fenomen constitutiv al modului uman de a fi. Propriu-zis, numai oamenii incruciseaza lanciile pretentiilor. Numai ei pot pretinde, numai ei pot fi in postura de pretendenti, numai ei pot cadea in pacatul pretentiozitatii.
„Pretind, deci exist“ – de ce n-ar fi (si acesta) un slogan ontologic valabil pentru sfera umanului? Prezenta sau absenta pretentiilor, mai precis câstigarea sau pierderea capacitatii de a formula pretentii, dezvaluie situatii existentiale de maxima semnificatie pentru om. In imaginarul colectiv, omul fara pretentii, ca si cel de la care nimeni nu ar mai putea avea pretentii, este o fiinta precara, situata deja la limita de jos a umanului, respectiv este un om „terminat“, lipsit de credibilitate, un „om de nimic“. Pe de alta parte, excesul sau abuzul in materie de pretentie, prin care, de obicei, se pune in joc strategia erijarii, il descalifica pe cel in cauza, dezvaluindu-i impostura. Graitoare este in aceasta privinta distinctia (pe care ne-o propune H.-R. Patapievici) intre incult si ignar: „ignarul este incultul cu pretentii, incultul fudul, incultul agresiv, cel care vrea sa transforme intreaga lume intr-una care sa ii semene“ („Omul recent“).
In chip rational, pretentiile pot fi formulate doar in mediul libertatii. Sub calcâiul necesitatii oarbe pretentiile tac. Dar redevin extrem de guralive atunci când ratiunea insasi se anemiaza ori glasul ei este inabusit. Desigur, dincolo de formele lor marunte, mai mult sau mai putin meschine, putem inventaria „marile pretentii“ ce-i anima macar pe unii oameni, izvorâte din nazuinta lor de a fi „tovarasi de ospat ai zeilor“: pretentia de a sti, de a poseda cunoasterea esentiala si de a detine Adevarul Absolut, pretentia de a avea dreptate, de a fi in frunte, inaintea sau deasupra celorlalti, pretentia neprihanirii si a altor alese virtuti, pretentia… Lista e teribil de lunga, dar ceea ce e cu adevarat important aici e faptul ca astfel de pretentii au agitat dintotdeauna sufletul omenesc. Repertoriul prodigios al pretentiilor ni-l dezvaluie pe om tot atât de mult cât si resemnarile sale. In ultima instanta, s-ar putea spune ca istoria, la toate palierele ei, nu doar la cel politic, se consuma dramatic ca un razboi al impetuoaselor pretentii individuale si colective. Diferitele „revolutii“ petrecute in sfera culturii (in stiinta, in artele plastice si in literatura, in filosofie si chiar in domeniul credintelor religioase), dar si in plan politic au condus la demolarea unor pretentii sau sisteme de pretentii, coagulate in forma unor ideologii specifice, si inlocuirea lor cu altele. Pretentiile pot lua forma unor credinte autoritariste cu functie legitimatoare in genul „naratiunilor“ sau „meta-naratiunilor“ de care vorbea J.-Fr. Lyotard in eseul lui consacrat conditiei postmodernitatii. Noile pretentii vor fi presupuse ca indreptatite numai pentru ca au reusit sa se impuna, fara a fi momentan contestate. Când contempli cimitirul pretentiilor rapuse descoperi brusc sentimentul coplesitor al zadarniciei.
Pentru civilizatia contemporana de tip occidental s-ar impune observatia ca, o data cu accentuarea procesului de „de-masificare“ si cu dezvoltarea constiintei specificitatii etnice, religioase, profesionale, sexuale a grupurilor si indivizilor, asistam la proliferarea fara precedent a pretentiilor. Fiecare pretinde sa fie luat in considerare si tratat ca individ, ca entitate unica, speciala – ca persoana. Diferitele minoritati isi au revendicarile, pretentiile lor specifice. Toate acestea reprezinta, sa recunoastem, o provocare serioasa pentru sistemul democratiei intemeiat pe vointa majoritatii. Exista, neindoielnic, si altfel de provocari. E usor de imaginat cum se va intinde pecinginea pretentiilor acolo unde libertatea e gresit inteleasa si prost administrata. Asaltat de produsele de raft, frumos ambalate, ale capitalismului periferic, presat de o publicitate desantata, cufundat in otevism si manelism, lipsit de masura in toate, Mitica – luati in seama ipostaza lui  postdecembrista – isi are negresit pretentiile lui supergonflate, socialmente nocive.
Luând in seama consideratiile de mai sus, e de mirare ca antropologii n-au acordat (dupa stiinta mea) o atentie speciala pretentiei si actului in sine de a pretinde (a carui complexitate ramâne sa fie analizata). O cercetare chiar si superficiala arata ca pretentiile nu sunt inzestrari „naturale“ ale omului. Natura, cu toate ale ei, nu ridica vreodata pretentii. Acestea nu tin de „vocabularul“ naturii. Intr-o (voita) exprimare à la Rousseau, am zice ca natura nu a sadit in noi pretentii, ci cel mult nevoi sau trebuinte. Ulterior, ca treapta intermediara intre nevoi si pretentii,   s-au itit in om dorintele, din care putem presupune ca au derivat mai apoi ambitiile. Pastrând acelasi jargon, e musai sa adaugam: natura a sadit in om si libertatea, capacitatea lui de a opune ordinii naturale cutezanta propriilor gânduri, dorinte si inchipuiri. Prin urmare, trebuie sa presupunem ca pretentiile au radacini naturale, dar – indubitabil – au o determinare culturala. Ele sunt totdeauna, chiar si atunci când izvorasc din capriciul pur, parte a unei povesti, a unei inventii ce include obligatoriu si inventia de sine. Constructia propriei identitati incorporeaza inevitabil ingredientele pretentiilor, indiferent ca imbraca chipul erijarii afectate ori al revendicarii legitime.Tocmai de aceea, inevitabil, pretentiile se constituie in cele din urma intr-un limbaj, implica o anumita semnificatie, ce se cere continuu decodificata. Asa se face ca pretentiile capata „forma“, circula, se transmit, se invata si se dezvata contextual, in legatura cu functionalitatea sociala, intersubiectiva, a anumitor valori.
E in natura noastra, ca fiinte apetente, sa tatonam lumea provocând-o. Adaptarea, supunerea la constrângerile ei obiective sunt trepte sau strategii obligatorii intr-un scenariu mai vast si mai indraznet. Exista insa si momentul verticalitatii, al privirii patrunzatoare, care matura orizontul, care descopera si imagineaza, constata si proiecteaza.  O lume de luat in seama, care impune prin forta si rezistenta ei, dar totodata o lume de transformat. Una care te constrânge, dar pe care o si poti soma, in anumite limite o poti chiar supune. Daca aceasta e conditia omului, daca in oricare dintre noi – vorba lui Eminescu – „o lume isi face incercarea“, atunci (desi nu neaparat in aceeasi masura), prin proiectiile, ambitiile, pretentiile noastre, ne punem noi insine la incercare, fortând cumva ordinea data a lumii, a starilor ei de fapt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper