Melbourne 2010 – si consecintele sale

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Aussie Open din acest an a avut cam de toate. Sarea si piperul, ca de obicei, s-au datorat surprizelor, deloc putine la numar, nedezmintind astfel faima turneului. Din nefericire, finala n-a fost marcata de nici un miracol, totul petrecându-se în nota prozaica a previzibilitatii dictate de desavârsirea federeriana…

În sferturi, croatul Marin Cilici l-a eliminat, dupa un meci aspru, de cinci seturi, pe Andy Roddick, favoritul sapte al competitiei. De fapt, surpriza n-a fost decât în ordinea clasamentului ATP, caci altfel, dupa jocul practicat si mai ales dupa progresul din ultimele sase luni, gigantul croat avea toate premisele pentru o evolutie catre penultimul act de la Melbourne. În semifinala, Cilici a reusit doar sa-l chinuie pe Murray vreme de un set si jumatate, asa cum a facut si cu del Potro în sferturile de la US Open. Dupa aceea, favoritul si-a reintrat în mâna, fortându-l pe hrvat sa greseasca (scor final, 3-6, 6-4, 6-4, 6-2 pentru scotian).
Si totusi, Andy Murray n-a putut reedita atunci exceptionalul joc din sferturi contra lui Nadal. L-a eliminat pe Cilici, însa fara a straluci, semn rau prevestitor pentru finala. Spaniolul, care trebuia sa-si apere titlul cucerit anul trecut, a jucat în nota ascendenta a formei pe care a dovedit-o la acest început de an, la Abu Dhabi si Doha, precum si pe parcursul Grand Slam-ului australian. A atacat precis si periculos, a fost agresiv, a încercat lovituri decisive de pe fundul terenului. A facut de fiecare data break la începutul setului, în primele doua manse. Din pacate, în afara unor mingi stralucitoare, a fost eclipsat de jocul solid si sigur, mai bine adaptat suprafetei, practicat de highlander. Rafa a abandonat, dupa 3-6, 6-7 si 0-3. La finalul setului doi, alergând dupa o scurta, maiorchinul a simtit o întepatura la genunchi, iar în setul al treilea durerea s-a permanentizat. Desi este un luptator, a preferat sa renunte, nu înainte de a recunoaste, sportiv, ca si sanatos i-ar fi fost imposibil sa-l înfrânga pe Andy, aflat atunci într-o forma teribila. Iar scotianul a regretat sincer invaliditatea adversarului sau, manifestând mai întâi îngrijorare fata de sanatatea preopinentului, iar abia apoi bucurie pentru aceasta victorie istorica. Pacat, Rafa! Bravo, Andy!
În sferturi, speram la o surpriza din partea rusului Davîdenko, care în ultimele doua partide directe îl învinsese pe „inegalabilul“ Federer. Dupa un set de vis si un 3-1 în runda secunda, plus doua mingi de break, filmul s-a rupt radical pentru siberian. Ce a urmat a tinut de specia neverosimilului. Probabil ca de aceea tenisul este sportul tuturor posibilitatilor, genul de confruntare atletica în care câstigatorul se socoteste abia dupa ultima minge. Liderul mondial a realizat un numar incredibil de 13 ghemuri consecutive. Roger a ajuns astfel rapid la 2-6, 6-3, 6-0 si 2-0. Nikolai s-a trezit din pumni, reintrând în meci, dar fara claritatea infernala dovedita în ultimele doua luni. Federer a condus cu 5-4 si serviciul, minge de meci. Apoi cu 6-5, urmând la serviciu. Rusul a luptat cu disperare, dar n-a mai avut resurse sa întoarca meciul înspre un al cincilea set. Federer putea fi linistit.
Si chiar avea motive sa o faca, deoarece sfertul de finala dintre Djokovici si Tsonga s-a sfârsit prin eliminarea favoritului al treilea, dupa cinci seturi sângeroase, care au confirmat minimun trei aspecte: 1. sârbul continua sa fie fragil în confruntarile disputate în sistemul trei din cinci, iar gabaritul francezului i-a subliniat o data în plus acestuia slabiciunea si lipsa de energie; 2. Tsonga avea un ascendent moral asupra lui Nole, caci, dupa finala pierduta aici, la Melbourne, acum doi ani, îl învinsese pe sârb de patru ori la rând, lucru confirmat si de actuala fragilitate psihica a sârbului în raport cu siguranta de sine a lui Jo; 3. campionul din 2008 a acuzat diaree si varsaturi, ca si zdravene crampe stomacale, semn ca deloc nu-i prieste clima australiana, în ciuda triumfului de-acum doi ani. Pe acest fundal, e clar ca sportivul din Hexagon a meritat victoria, dar parca m-as fi bucurat mai mult de o semifinala Djokovici-Federer, caci pustiul din Belgrad l-ar fi solicitat mai zdravan pe elvetian. Asa, copil bun si respectuos cum este, Tsonga nu a reusit nici macar un ghem în plus fata de Victor Hanescu, ceea ce este jenant pentru o semifinala de Mare Slem: 6-2, 6-3, 6-2 în favoarea lui Federer.
Ca si la Wimbledon, când Murray a pierdut în semifinala la Roddick, finala editiei 2010 a turneului de la Melbourne ne-a dezvaluit un insular prea apasat de „greaua“ mostenire britanica: ultimul câstigator al unui Grand Slam pentru faldurile lui Union Jack a fost Fred Perry, în 1936, cel care-l învingea la US Open pe celebrul Donald Budge, primul tenisman care a realizat Marele Slem de-a lungul unui sezon calendaristic. Prin urmare, e lesne de înteles cum toata suflarea tenisistica a Regatului Unit îl urmarea cu sufletul la gura pe Andy the Highlander. Vestea proasta e ca întotdeauna când îti doresti prea mult realizezi cel mai putin. Ca si la Wimbledon, Murray nu numai ca a pierdut, dar a jucat si prost.
Contra lui Federer, scotianul parea ca a ales o tactica potrivita, cea de asteptare, de lift înalt si puternic, pe centrul terenului si pe reverul cu o mâna al elvetianului, cu raliuri lungi, sufocante. Cel putin asa izbutise sa aiba palmares pozitiv la liderul mondial, caci înaintea finalei de la Melbourne Andy îl conducea cu 6-4 pe Roger, acesta acuzând cu naduf jocul plictisitor, „de zid“, al britanicului. Din pacate, Federer era într-o forma atât de grozava, încât jocul la asteptare al adversarului nu i-a pus nici o problema, el atacând si facând nenumarate puncte directe. Murray a contat doar în primul set, când dupa 2-0 în favoarea lui Federer, a revenit la doi, precum si în mansa a treia, când a avut mai multe mingi de set, pe serviciul sau, dar si în tie-break, când a si aparat doua mingi de meci, la a a treia nemaiavând replica, scor 6-3, 6-4, 7-6 (11).
Dupa cum a jucat tot turneul, Federer nu cred ca putea fi oprit de nimeni. O spun cu regret, caci m-am plictisit de exceptionalitatea ne-(supra-)omeneasca dovedita de sportivul din Basel. Cu 16 titluri de Mare Slem câstigate, e clar ca Roger nu va fi ajuns prea curând din urma de altcineva. La 1 februarie 2010 el a egalat recordul lui Pete Sampras, recte ocuparea locului întâi în clasamentul ATP vreme de 268 de saptamâni, record pe care-l va doborî si-l va duce la cote ametitoare în lunile (anii?) ce urmeaza. Deja acesta doborâse recordul de saptamâni petrecute consecutiv în fotoliul de lider ATP, 160 la numar, ce apartinuse lui Connors, elvetianul contabilizând 237 de saptamâni la rând, pâna când l-a detronat Nadal, în august 2008. Ma opresc aici cu elogiile, mi se pare evident ca vorbim despre altceva în cazul lui Federer – ceea ce nu este neaparat un compliment din partea mea, ci doar o amara si rece constatare.
Marturisesc ca nu fac nici cel mai mic efort de a-mi ascunde frustrarea în fata triumfurilor federeriene, caci, dupa cum mai scris tot în acest colt de pagina, din punctul meu de vedere mai demn de respect este semnul efortului omenesc în realizarea performantei decât „transcendenta“ fulguratie a unui personaj semi-divin. Dotat în exces de maica natura cu talent, geniu, fizic, echilibru si har, Roger Federer câstiga si face istorie asa cum respira. Probabil ca pâna si transpiratia lui are gust de nectar olimpian, în vreme ce la ceilalti, mai cu seama la Nadal, mirosul greu de sudoare aminteste de salahoriile lui Hercule ori de suferinta lui Prometeu cel înlantuit. Dincolo de metafore aproximative, cred ca Federer ar trebui conservat în formol pentru a fi studiat de geneticienii generatiilor urmatoare, pentru a întelege ce nu este omenesc într-însul. Dar asta nu mi-l face nici mai simpatic, nici mai demn de lauda. Omul are un dat exceptional – si-atât. Elvetian fiind, adica mai neamt decât nemtii, a avut puterea sa nu-si bata joc de acest har. De aici si performantele sale neverosimile.
Însa pentru ca în aceste zile tocmai ce termin de citit autobiografia lui Andre Agassi, „Open“, afirm cu mâna pe inima ca nu ma misca deloc impozanta staturii (si statuii) lui Roger Federer, care n-are nimic omenesc în ea. Pai, la Agassi sunt de gasit durere, suferinta, autoanaliza si drama, cadere si ridicare, acolo e de aflat un om adevarat, facut din carne, sânge si nervi, din sensibilitate ranita si tarie morala, din compasiune si solidaritate umana… nu la Federer! Si ca tot evoc alti autori, va invit sa ne amintim împreuna de nuvela lui Thomas Mann, „Tonio Kröger“, în care artistul face elogiul netulburarii acelor germani blonzi, senini si multumiti de sine, pe care eroul sau, Tonio, îi invidiase întreaga viata. Perfecti si plictisitori! Ceva asemanator spune si Agassi în cartea lui, de data asta referitor la Pete Sampras, alt olimpian, dar ceva mai putin perfect decât Federer! Si macar Pete a trait câteva episoade de suferinta, atunci când a pierdut doi ani la rând Wimbledon-ul, pe vremea când moartea coach-ului sau, Tim Gullickson, îl afectase peste masura… Dar Fedexpress? De aceea, întru sustinerea acestui punct de vedere, al „non-umanitatii“ elvetianului, va întreb: când va amintiti de ceva asemanator în cazul lui Federer? Întrebarea este, desigur, doar retorica.
Abia astazi, când este clar ca trupul lui Nadal nu mai duce, desi nu are decât 23 de ani, putem întelege ce a însemnat pentru istoria tenisului existenta tenismanului din Baleare. Fara Rafa, Roger ar fi defilat catre recorduri absolut indecente, care ar fi coborât în derizoriu umanitatea eroica a marilor eroi de dinainte, precum Perry, Rosewall, Emerson, Nastase, Connors, Vilas, Borg, McEnroe, Lendl, Edberg, Becker, Wilander, Agassi, Safin, Hewitt s.a.m.d. Încapatânarea atletului din Manacorul Maiorcai l-a obligat pe „zeul“ din Basel sa se clatine, sa îngenuncheze în câteva rânduri, sa se teama si chiar sa plânga (oare or fi fost chiar lacrimi autentice, sarate la gust?). Pe scurt, sa ne mai scuteasca de divinitatea sa. Astazi, când Rafa se accidenteaza mai des decât ar fi fost de asteptat, abia acum putem pricepe de ce anume ceilalti „mari“ ai circuitului nu-i pot pune probleme majore campionului. Fara Nadal, dominatia lui Federer tinde sa devina nu doar plictisitoare, ci si patologica, relevând lipsa de masura a unor înzestrari care nu provin din lumea noastra, a celor muritori. De aceea, sfidând evidenta, scriu si semnez: vamos, Rafa! Esti singurul care-l poate împiedica în 2010 pe elvetian sa realizeze Marele Slem, unicul record înca nebatut de Fedexpress… Vas-y à Porte d’Auteuil, Rafael!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper