Marginalii la „Avatar“. Condamnarea umanitatii

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Multi intelectuali „rafinati“ au strâmbat din nas cand au aflat ca vreau sa vad filmul „Avatar“, ca tin mortis sa ajung la acest film! Cum sa nu doresti sa cunosti un film-cult, un produs cultural care i-a fascinat pe oamenii obisniti, pe cei care alcatuiesc spatiul „lumii profunde“, abisul social unde se amalgameaza ideile si imaginile cele mai surprinzatoare, locul in care se nasc spaimele si sperantele! Un istoic al mentalitatilor colective nu poate rata asa ceva! Stiam ca regizorul (in cazul acesta si scenaristul) James Cameron nu are cum sa fie un nou Andrei Tarkovski, ca nu are cum sa-mi ofere spatiu de reflectie, si totusi…

Maniera sau mania paradoxului
Nu am urmarit filmul in tehnologie 3D, isnsa, chiar si asa, am realizat, inca de la inceput, ca productia este si o expresie a nostalgiei dupa Paradisul Pierdut al umanitatii, dupa Edenul originar, dupa lumea religiilor animiste, in care, precum in triburile de vânatori, cel care vâneaza il roaga pe cel vânat sa se sacrifice pentru binele omului si ii multumeste aceluia care moare pentru ca este hrana vietii vânatorului.
Filmul seamana si cu un pamflet à la Swift, realizat nu cu pana si cerneala, ci cu tehnologia de vârf de acum. E o provire critica, detasata, fata de fenomenul decadentei speciei. Si aici se naste un paradox interesant, caci producatorii peliculei „Avatar“ realizeaza o ecoutopie care condamna tehnologia considerând-o inutila si efectueaza operatia acesta prin cele mai evoluate tehnologii cinematografice. Fostul puscas marin Jake Sully ajunge, precum personajul lui J. Swift (vezi „Calatorie in tara houyhnhnmilor“, o tara a cailor ghidati de ratiune si de moravuri simple, traind intr-o comunitate opusa lumii decadente a secolului XVIII vazuta ca societate a orasului sufocant si multiform), intr-un tarâm al unor fiinte idealizate, a caror viata simpa contrasteaza cu decadenta omenirii hipertehnologice.
La sfârsitul filmului am sesizat un alt paradox, deznodamântul in cheie hollywoodiana. In aparenta, filmul se incheie cu un clasic happy end, chiar daca acesta inseamna Transformarea, incarnarea in Celalalt, caruia mesianicul Jack i-a inteles Diferenta, simplitatea senina si paradisiaca. Si aici, precum in scenariul crestin, Mesia se transforma dupa ce a salvat Lumea, in cazul de fata, dupa ce a salvat Pandora.
Si totusi, o tristete ii copleseste pe multi dintre spectatorii acestui film, spectatori care nu au vazut „Calauza“ lui Tarkovki (desigur, o capodopera, un film profund, dar pentru cei mai multi dintre spectatorii generatiilor de acum prea lung si prea inaccesibil, necunoscut expozeu de cinemateca). Episodul final, transmitator al Mesajului, este incarcat de un scepticism care aduce aminte de filmele despre apocalipsa atomica. Un astfel de mesaj este accesibil publicului larg. Multimile de cinefili de la „Avatar“ nu stiu insa ca filmul tarkovskian nu condamna, nu e partinic, el ofera doar prespectivele celor trei discursuri fundamnetale despre lume: al fictiunii, al stiintei si al credintei simple si neinstitutionalizate, dar pline de veneratie in fata mirabilului ascuns al Zonei.
Zona din filmul tarkovskian „Calauza“ este o urma a intâlnirii de grad III, ramasa doar in calitate de „loc“ al acestui impact si prin aceasta o sursa de seductie pentru om, pentru interogatiile care vor confirmari, certitudini, sau pentru cei care vor sa distruga ceea ce nu confirma rationamentul, stiinta transformata in dogma. Si totusi, mesajul „Calauzei“ este generos, omul se poate salva, in existenta sa obisnuita, in credinta. Nu este nevoie de Transformare, de renuntarea la identitatea antropologica.
In schimb, filmul lui Cameron, despre care s-a scris pâna la saturatie, desi, asa cum am mai spus, se incheie in dulcele stil hollywoodian, este un film sceptic, pe gustul epocii noastre. Mai mult, acest SF condamna umanitatea la involutie morala (stiu, unii dintre cititori m-ar tempera, amintindu-mi de caracteristicile genului; dar intotdeauna SF-ul a avut pretentia ca anticipeaza… si uneori chiar a facut-o, istoria confirmând evenimentele, descoperirile imaginate in naratiunile SF!).
Neincrederea in progres
Teribilul secol XX, criza de acum care este in primul rând una de natura morala, razboaiele inutile si inarmarile, neintelegerea si neacceptarea Diferentei, interventionismul, rapacitatea (de la cea a Marilor Puteri la cea a vecinului de areal cotidian), antecedentele literaturii si filmului SF au facut sa se manifeste, in acesti ani, o neincredere aproape funciara in progres, indeosebi in cel tehnologic, sa se creada chiar in dimensiunea pe de-a-ntregul malefica a acestuia.
Transformarea fostului puscas marin Jack Sully, personaj emblematic pentru egoul american, intr-o fiinta dintr-o comunitate extraterestra e, in final, manifestarea unui astfel de scepicism fata de posibilitatile de evolutie morala ale umanitatii. O astfel de concluzie mi-a parut, iarasi, tipic americana, un happy-end clasic aplicat la o poveste care neaga, pentru viitorul indepartat, apropierea umanitatii de esenta Vietii, indiferent cum este vazuta sau inchipuita aceasta ca entitate sprirituala. Binele si Adevarul (Energia Originara, in alte religii) nu ii mai insotesc pe oameni, nu se mai exprima prin ei, ci se afla undeva, in alta parte.
Prin acest continut, in opinia mea, „Avatar“ e o expresie a culturii de masa, in care se misca masele postmoderne terifiate de spectrele incalzirii globale, razboaielor predictibile (atomice sau nu), pandemiilor, catastrofelor de tot felul. Si, conform agentiilor de presa, ceea ce in film se petrece peste câteva mii de ani si undeva pe violet-albastra planeta Pandora (vezi aici folosirea culorilor care, in stravechiile religii orientale, au cele mai puternice expresii spirituale), pe Pamânt se petrece chiar acum (evident, s-au mai petrecut in Amazonia, se vor petrece la Rosia Montana, cu complicitatea „lumii civilizate“ si a elitelor) (1).
Viata copiaza filmul
Mai mult chiar, activisti ai luptei pentru drepturile triburilor indigene (vezi „Survival International“) i-au contactat pe producatorii filmului „Avatar“ semnalându-le o situatie dramatica, similara celei din film. Concret, tribul Dongria Kondh din estul statului indian Orissa (un fel de N’avi) incearca sa isi apere muntele sacru Niyamgiri de compania britanica „Vedanta Resources“, care intentioneaza sa inceapa exploatarea muntelui. Aceasta operatie va insemna disparitia tribul Dongria Kondh, o comunitate indigena compusa din 8.000 de persoane, ce locuieste pe acest munte de câteva sute de ani (vezi articolul „Avatar, o realitate pentru un trib indian care lupta impotriva unei companii de minerit“ de Roxana Bobolicu, HotNews.ro, 9 februarie 2010; aici se afirma ca si un raport al „Amnesty International“ atrage atentia asupra disparitiei acestei comunitati stravechi).
Succesul financiar al productiei americane (la acest moment, pelicula are incasari de peste 2 miliarde de dolari), expresie a popularitatii acesteia, a atras si reactii adverse din partea unor oficiali americani, ce considera ca mesajul antimilitarist este, in esenta, antiamerican si rasist, a Vaticanului si a… Comitetului Central al Partidului Comunist din Leningrad.
Concret, comunistii rusi il acuza pe James Cameron ca a jefuit „din avutul intelectual al proprietatii socialiste, adica din filmele si cartile SF sovietice. Regizorul imperialist american se face vinovat ca a dat viata Pandorei si eroilor sai furând din avutul obstesc al poporului sovietic. Lumea Pandorei capata viata datorita realizarilor unor regizori si scriitori sovetici precum: Strugatki, Efremov, Bulaciov, Arsenov etc (vezi blogul lui Sorin Adam Matei si aprecierile lui Vasile Ernu referitoare la acest subiect). Aceiasi comunisti uita insa ca fratii Arkadi si Boris Strugatki au fost supusi cenzurii de catre regimul comunist sovietic tocmai datorita mesajului spiritual transmis de unele dintre naratiunile lor (indeosebi pentru „Picnic la marginea drumului“, text care a inspirat scenariul filmului „Calauza“ de Andrei Tarkovski).
Postul de radio, precum si oficosul Vaticanului au sustinut la rândul lor ca pelicula („simplista“) „Avatar“ este periculoasa si manipulatoare deoarece cultiva venerarea in maniera ancestrala si precrestina/pagâna a naturii (din aceasta perspectiva, pentru mine, filmul este o vulgata a curentelor animiste si pantesite specifice miscarii New Age, nu a religiilor vedica si hindusa), ca substitut al religiei (institutionalizate, zic eu), ca transforma „ecologia intr-o religie a mileniului“. Dar, cu siguranta, niciun reprezentant al bisericilor traditionale, protestante si neoprotestante, in discursul oficial nu se simte responsabil de antropologia excesiva a crestinismului, de ignorarea naturii omului si a relatiei cu cadrul in care acesta a evoulat. Omul postmodern a tot „domescticit“ natura pâna a pervertit-o, s-a instrainat de ea, instrainând-o si alienându-se. In schimb, in „ideologia“ filmului, relatiile totale cu totemul si cu mama orignara ca zeitate functionala sunt definitorii.
Jefuirea in absenta
Paradisul Pierdut despre care aminteam la inceputul eseului meu poate fi si lumea indienilor nord-americani, exterminata sau/si periferizata, lume pe care cultura americana, la nivel ideatic si oarecum idilic, incearca sa o recupereze ca spatiu originar, ca dimensiune a miturilor fondatoare. Asa se intâmpla in istorie, dupa ce l-ai neutralizat sau anihilat pe Celalalt, dupa ce i-ai ocupat spatiul si l-ai exclus din acesta, dupa un timp, il recuperezi in alta dimensiune, in cea cultural-spirituala, adica il jefuiesti in absenta (un caz „clasic“: nu este oare Sfânta Sofia din fostul Constantinopol cea mai impunatoare moschee din Istanbul si nu numai?).
Paradisul pierdut al indienilor nord-americani (caci n’avi sunt un substitut idealizat al acestora) devine astfel comunitatea perena care traieste in comuniune cu natura, in conexiune vitala cu o suprainteligenta bioglobala. Nimic nou! De vreo câteva decenii filmele americane reconstituie acest pardis pierdut, il transfigureaza si ii reimagineaza dimensiunea miraculoasa a credintelor pâna mai ieri considerate drept primitive. Credintele simple despre complementaritatea fiintelor vii nu prea se impaca insa cu aroganta umana specifica modernitatii si postmodernitatii, cu finalitatile politicii globale. Asa ca ,macar in planul reimaginarii paradisului pierdut transferat in alt timp si intr-un spatiu cât mai indepartat, in maniera iluzorie si deformanta/deformanta, dreptatea istorica se mai poate realiza. Si ea se realizeaza, mai ales daca utilizezi si remodernizezi cel mai puternic dintre miturile escatologice, mitul mesianic (Jack Sully este un astfel de Mesia).
In concluzie, desi sunt o crestina cam eretica, asa-zisul mesaj (subliminal) anticrestin al filmului nu ma irita. Mai mult ma afecteaza raul visceral al contemporanilor, ipocrizia prelatilor crestini care, de-a lungul istoriei, au permis, au provocat, au ignorat si chiar au aplicat Raul in numele Binelui. Desigur, de aici am putea ajunge la relativisme, la discursul sartrian… si nu este cazul!
„Avatar“ va crea pe lânga manii temporare, depresii, câteva suicide adolescentine, polemici forumiste despre orientarea politica a peliculei (cica ar avea si un substrat marxist; recomandam performerilor in analize politice ad-hoc un canon – lecturi din Marx, asa ca sa stie despre ce vorbesc!) si despre fascinatia spectacolului 3D, si fan cluburi, clone cinematografice, tricouri si poate noi masti de Halloween.
Oricum, filmul a interesat pe toata lumea, chiar si pe intelectualii „rafinati“, chiar daca acestia nu o recunosc. Pentru mine a fost o forma de evaziune (necesara si surprinzatoare) si un pretext pentru a vorbi, din nou, despre fragilitate.
Concluziile altora
la problema data:

1. „Raul nu poate fi distrus. Niciun om nu poate sa micsoreze raul din lume „(citat aproximativ din scenariul filmului „Calauza“ de Andrei Trkovski);
2. „Calitatea experientelor pe care un individ le traieste creste in raport cu nivelul lui de Constiinta. Aplicat la nivel planetar asta duce la crearea unei realitati cu mult superioare realitatii pe care o experimentam noi oamenii… realitatea pe care o veti experimenta va fi din ce in ce mai apropiata de ceea ce gânditi. O spune si religia in felul ei, o spune si fizica cuantica, o spun si multi mari initiati. Concluzia e ca sunteti singurii responsabili pentru Universul in care traiti prin intentiile pe care le formulati si prin gândurile pe care le produceti. La final… Inteligenta analitica si dezvoltarea materiala sunt valorile secolului XX. Intuitia, Imaginatia si Iubirea sunt valorile secolului XXI“ (din filosofarea unui forumist anonim care, probabil, a plagiat vreun text din vulgata yoghina occidentala sau misana);
3. Un banc: „Doua planete trec una pe lânga alta dupa milioane de ani.
– Ce mai faci, soro ?
– Ia, uite, nu prea bine.
– De ce, soro, esti bolnava ?
– Pai, am … HomoSapiens.
– Lasa soro, ca trece“ (Cristi, un anonim forumist).

Un comentariu pentru “Marginalii la „Avatar“. Condamnarea umanitatii”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper