Jocuri şi complicităţi

Un articol de ANGELA MARTIN

M-a impresionat dupa alegerile prezidentiale hotarârea pe care au luat-o câtiva jurnalisti de la noi de a nu mai scrie despre politica. Si ma întrebam atunci, la fel ca alti colegi, daca decizia lor era un lucru bun. Caci, daca acceptam ca jurnalistii însisi au obosit si s-au scârbit pâna-ntr-atât încât au preferat sa-si vada de alte treburi – serioase –, câti cititori nu se vor fi simtit ispititi sa faca la fel? Sigur, ar fi multe de spus despre eficienta si despre credibilitatea ziarelor noastre. Sa nu uitam însa ca, întotdeauna când oamenii politici sunt mai atenti la functii decât la soarta celor pe care pretind ca îi reprezinta, sunt singurele care fac opozitie. Dar mai bine sa nu absolutizam.

Treptat, politicienii au devenit mai imuni la reactiile presei, dupa cum  si aceasta s-a mai schimbat. Cert e ca, cei ce s-au vazut odata la putere, si au început sa-si faca interesele, si le fac pe toate: cu orice pret, cu orice riscuri pentru noi ceilalti, orice s-ar spune sau scrie, orice s-ar întâmpla. Din pacate, odata cu criza, presa a intrat, si ea, în deriva. Au disparut din peisaj mai multe publicatii. La cât au fost în arena de bataioase si de orgolioase, ma asteptam ca unele sa fie îngropate grandios. Redactii, altadata justitiare si vocale, s-au repliat, s-au autoflagelat scuturându-se de vechi prieteni si de infideli. Cu alte cuvinte, s-au repozitionat. Greu de spus cum vor fi pâna în 2012, la viitoarele alegeri. Vor ramâne cum sunt, îsi vor pastra culoarea si, mai ales, se va mai putea vorbi cu adevarat de independenta?
Si-apoi, daca avem sau nu presa, daca ea se citeste sau nu se citeste, aproape nu mai conteaza. Multi prefera informatia din surse, de nu chiar zvonul dupa ureche, iar când e vorba de politica, avem destui priceputi. Or fi? N-or fi ? Nu se stie. In orice caz, atât le încurca viata, ca nici n-ar mai putea trai fara ea. Profesionistii, ce-i drept, pentru ca sunt stimulati si de un oarece profit material. Diletantii, însa, înduiosator de pasionati, sunt dependenti de ea doar verbal. Dar, patima e patima. Si daca nu suntem facuti sa o întelegem, macar sa avem întelepciunea de-a n-o dispretui. Pentru ca, iata, o jumatate de declaratie, atât de ritoasa ca aceasta pe care eu, de exemplu, am auzit-o în treacat la televizor, s-ar putea sa  ne sune deodata mai rau decât  o sfidare politica. „E jucaria mea“ – doar trei cuvinte,  aparent nevinovate, au împreuna atâta forta în ele încât ne sugereaza ca autorul lor  îsi apara fieful cu vointa de fier. Comportamentul pare, din pacate, politic. Iar mesajul nu e pueril.
Si totusi, ludicul s-ar zice ca bântuie imaginarul adultilor mai tare decât pe al  copiilor. Politicienii, de pilda, sunt recunoscuti ca maestri ai jocurilor de campanie si ai jocurilor de culise care le aduc uneori mult noroc. Dar, în timp ce copiii „numai se fac“: ca se spioneaza, ca se bat, ca se omoara, ca-si pedepsesc „dusmanii“ rasucindu-le mâinile la spate si azvârlindu-i in închisoare, noi  ne vedem linistiti de treaba stiind prea bine ca e vorba de o pura conventie; în schimb, desi par si ele tot o „minciuna“, nebuniile politicienilor sunt purul adevar! Un adevar cu cât mai inacceptabil, cu atât mai greu de crezut.
Observam, apoi, ca si jucariile sunt total diferite: cele pentru copii sunt de plus, de lemn, de portelan, de plastic, sunt electronice, vorbitoare, muzicale, animate sau robotizate, pe câta vreme, politicienii se joaca nestingheriti cu instrumentele democratiei, cu cele financiar-bancare si, parca tot mai nesabuit, cu proiectele de reformare.
Si pentru a truca toata aceasta perversitate politica – adica adevarul inacceptabil pentru a-l face înca mai greu de crezut –, au fost atrase în joc anumite cercuri  din media. Orice rau a devenit în felul acesta posibil, strategiile dezinformarii si ale manipularii au preluat controlul asupra corpului social. Dar daca orice rau a devenit posibil, el nu a fost înregistrat si constientizat imediat. Resimtim, bunaoara, complicitatile, încrengaturile dintre politica-afaceri-interlopi abia dupa ce ele au facut istorie; prietesugurile, înrudirile, fratietatile si încuscririle, abia dupa ce s-au consolidat. Dupa ce s-au multiplicat si au implicat magistrati si politisti pentru a opera în libertate si

în perfecta legalitate. Dupa ce interlopii au cotizat ani la rând si i-au sponsorizat pe unii politicieni, dar si partidele. „Toate partidele!“ – cum, de altfel, s-a si declarat. Evident, „pentru actiunile lor“. Asa ca, ne place ori nu ne place, numele interlopilor celor mai notabili si mai „respectabili“ troneaza acum pe agenda „marilor“ evenimente mondene, politice ori religioase, unde revin cu insistenta revendicându-si, de buna seama, „drepturile“ tot mai deplin. Sa mai spunem, oare, ceea ce demult ne facem ca nu stim? Ca gesturile lor caritabile au si ele un pret?  Ca prin ele interlopii au patruns nu numai în actualitate, ci, mult mai adânc, la fel ca  manelele, în propriul nostru destin? Nu demult, urmarind stirile si comentariile însotite de imagini copioase de la botezul de pomina al nepoatei lui Bercea Mondialu – nas fiind chiar fratele presedintelui tarii –, ma gândeam într-o doara la tinerii nostri politicieni – mai de curând jucatoare si jucatori. Se vor bucura ei de preacinstitii, si mostenitii, lor nasi ?  Care nasi s-ar putea foarte bine sa fie vreun Sile Pietroi, vreun Fane Spoitoru, vreun Genica Boerica ori vreun Fluturica?…
Dar câte o cristelnita „botezata“ cu bani, cum a fost aceea din biserica din „Cartierul 4-5“ din Constanta, se afla cu siguranta si în sediile de partid, caci o multime de tineri destoinici si-au primit în vremea din urma botezul politic: odrasle destepte de politicieni destepti, menite sa-si urmeze parintii pâna sus, în vârful puterii. Acolo, unde alesii nostri recunosc ca se fac jocurile. Adica ei fac jocurile: trag de frâiele puterii cât pot, si cum pot – pe liste când închise, când deschise, când în echipa, când individual –, dar  întotdeauna în interes propriu. Cu noi, cetatenii, însa se joaca. Si, din pacate,  au si cu ce: cu pensiile noastre si cu salariile, cu sanatatea noastra si cu educatia si, în general, cu tot ce ne-ar da dreptul la un trai decent. „Toti sunt lepre“, spunea deunazi
despre tagma sa unul dintre cei mai mediatizati politicieni si nu vad de ce l-am contrazice. Dar mai putem vorbi astazi, oare, de joaca într-o tara macinata de saracie si zguduita de tragedii? În România, spun statisticile, unde indicele de inflatie este cel mai ridicat, se declara zilnic 64 de falimente, în timp ce 1000 de oameni intra, tot zilnic, în somaj. Sa mai punem la socoteala câti  mor prin spitalele sau în afara lor din lipsa de medicamente sau de tratament adecvat? Dar vorba aceluiasi sincer gânditor, in momentul de fata unul din etaloanele gândirii noastre politicie, „sa nu ne îmbârligam în îmbârligaciunile noastre“. Caci atâtor milioane de cetateni, nu le-a bagat nimeni cu forta buletinele de vot în urne.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper